logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 

Simona Constantinovici
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

 

 

Despre paradoxalul Karl Kraus[1]

 

logoJacques Le Rider, actualmente directorul studiilor de istorie culturală europeană, la École Pratique des Hautes Études, este autorul unor cărţi de referinţă în domeniul germanisticii, culturologiei, imagologiei, filologiei şi al studiului mentalităţilor. Câteva dintre acestea au fost traduse şi în limba română: Modernité viennoise et crises de l’identité (apărută, cu titlul Modernitatea vieneză şi crizele identităţii, în 1994, în traducerea Magdei Jeanrenaud, la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi), La Mitteleuropa (Mitteleuropa, apărută, la Editura Polirom, în 1997, traducere de Anca Opric), Europa centrală sau paradoxul fragilităţii (apărută, în 2001, la Editura Polirom, în traducerea Izabellei Badiu, Danei Chetrinescu şi Ilincăi Ilian), Journaux intimes viennois (Jurnale intime vieneze, apărută, la Editura Polirom, în 2001, traducere de Magda Jeanrenaud).

Sub aceleaşi coordonate incontestabile ale erudiţiei, Jacques Le Rider a publicat, în 2018, la Éditions du Seuil, un volum monografic, de aproape 600 de pagini, Karl Kraus. Phare et brûlot de la modernité viennoise. Tuşele biografice interferează cu o reflecţie com-plexă asupra rolului pe care Karl Kraus (1874-1936), un intelectual evreu nonconformist, l-a jucat într-o perioadă delicată din istoria umanităţii. E o carte despre cum poate să fie recitit şi înţeles un autor care, în ultimii săi ani de viaţă, nu a beneficiat de o privire generoasă din partea apropiaţilor, despre cum, în timp, se pot estompa unele aspecte ale personalităţii sale explozive sau cum, dimpotrivă, se îngroaşă, până la monstruos, altele. Cu o documentaţie exhaustivă, care dovedeşte că Jacques Le Rider este un cărturar de modă veche, şcolit prin marile biblioteci ale Europei moderne, volumul se înscrie în paradigma cărţilor care recuperează imaginea unor intelectuali rafinaţi, forţaţi să-şi procure măşti, să se reinventeze, în perioada dintre cele două războaie mondiale. 

Acesta este primul studiu în limba franceză, după o jumătate de secol, despre un orator carismatic al Vienei începutului de secol XX. Dramaturg, poet, jurnalist, autor a două cărţi care au făcut istorie, Ultimele zile ale omenirii, frescă a unei lumi în pragul descompunerii, şi A treia noapte valpurgică (apărută postum, în 1952) Karl Kraus s-a remarcat prin incisivitatea şi virulenţa aforismelor şi eseurilor satirice publicate, mai cu seamă, în revista pe care o patrona, Die Fackel. Cuvântul care avea să devină definitoriu pentru cariera sa de gazetar şi de vajnic oponent al imposturii, Die Fackel, înseamnă „flacără” sau „torţă”. Jacques Le Rider punctează, relativ la semantica termenului care a dat titlul revistei lui Kraus: „Le flambeau est le symbole des Lumières dissipant les ténèbres de l’obscurantisme. La torche este le brandon qui sert à mettre le feu, comme les pamphlets et les polémiques incendiaires de Karl Kraus.” (p. 19). În 1937, apare postum şi Die Sprache (Limbajul), un tratat de poetică şi stilistică. De remarcat este faptul că, dintr-un soi de prudenţă sau de reticenţă la eventualele polemici pe care le-ar fi putut genera în actualitate, nu a fost tradus încă, din câte ştim, în limba română.

Cu aparat critic complex, care ar putea servi oricând ca model pentru doctoranzii studioşi, Jacques Le Rider marchează coordonatele biografice şi de receptare ale operei lui Karl Kraus. Bibliografia conţine titluri defalcate în următoarele secţiuni: numerele revistei Die Fackel (de la momentul debutului, în aprilie 1899, până la ultimele numere, 917-922, cele din februarie 1936), corpusul creaţiilor lui Kraus, inclusiv corespondenţa acestuia. Urmează, în secţiunea a treia a bibliografiei, reunirea tuturor textelor lui Kraus traduse în franceză, inclusiv antologiile şi culegerile de texte. Aflăm că Gilles Sosnowski a realizat, în acest sens, o bibliografie completă a traducerilor publicate între 1913 şi 1986 în limba franceză. Secţiunile IV şi V din bibliografia-reper a volumului pe care-l descriem, înregistrează, cu minuţiozitate şi acurateţe filologică, bună parte din studiile despre Karl Kraus redactate în franceză, respectiv în germană şi engleză. Valoros şi util este şi Indicele de nume, plasat la final, care permite un reperaj facil în reţeaua de multiple antroponime vehiculate între filele acestui tom impresionant.

Jacues Le Rider mărturiseşte, la sfârşitul părţii introductive, că, dincolo de urmarea cu fidelitate şi pasiune, în manieră proprie, a firului biografiei cărturarului vienez, patru lucrări biografice, din vasta bibliotecă a studiilor krausiene, au constituit punctele de referinţă în redactarea acestei monografii: Paul Schick, Karl Kraus in Selbstzeugnissen und Bilddokumenten, 1965; Edward Timms, Karl Kraus. Apocalyptic Satirist. Culture and Catastrophe in Habsburg Vienna, 1986; Friedrich Pfäfflin, Karl Kraus, 1999; Friedrich Rothe, Karl Kraus. Die Biographie, 2003.

La începutul monografiei Karl Kraus. Phare et brûlot de la modernité viennoise, sunt trecute în revistă, cu ample detalii, mărturie a documentării asidue, copilăria, adolescenţa şi tinereţea lui Karl Kraus. Născut în Boemia, va privi mutarea în Germania ca pe un exil care-i va marca întreaga existenţă. Le Rider vorbeşte răspicat, în continuare, în capitolul Comment on devient Karl Kraus, despre cele trei „rupturi fondatoare” care apar în viaţa jurnalistului austriac: prima e legată de mediul literar vienez cu care nu a consunat cu adevărat niciodată, a doua este cu sionismul, iar a treia, cu ziarul Neue Freie Presse, ca o anticipare a atitudinii de respingere pe care o va cultiva întotdeauna vizavi de presă şi de ravagiile iscate de aceasta prin discursul promovat.

În capitolul introductiv, Jacques Le Rider îşi delimitează net poziţia faţă de autorul investigat. Nu se vrea  a fi nici discipol, nici adversar al scriitorului vienez, dar nu ezită să se declare, fără echivoc, că se află de partea acelui Kraus care luptă împotriva imposturii de orice fel: „Karl Kraus a systématiquement pris le contre-pied du politiquement correct, lui qui n’a pas hésité à s’opposer avec vigueur à quelques-uns de ces contemporains les plus prestigieux et qui a toujours préféré le paradoxe et la provocation, le rire et la colère. Ses textes vous empoignent, vous secouent et vous entraînent. On le suit avec enthousiasme quand il déclare guerre à la guerre et quand il attaque l’imposture et les fausses valeurs.” (p. 19). Nu de puţine ori, verva polemică a vienezului, curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a păstra neîntinată libertatea sa de expresie s-au soldat cu agresiune fizică brutală.

În ultimul capitol, Dernier acte: de 1933 à juin 1936, care cade ca o ghilotină peste imaginea intelectualului puternic, feroce demolator de moravuri şi de stiluri manipulatoare, Jacques Le Rider prezintă un alt Kraus, aflat într-un punct în care, abandonat de prieteni, se confruntă cu o neînţelegere generalizată, iscată de atitudinea sa paradoxală vizavi de nazism. După ce a citit numărul din iulie 1934, „Pourquoi Die Fackel ne paraît pas”, scriitorul Elias Canetti, profund indignat, sună la uşa lui Karl Kraus şi, în faţa acestuia, rupe revista şi i-o aruncă, în semn de protest, la picioare. Într-o scrisoare adresată fratelui său, Canetti spune: „J’ai honte d’avoir été influencé par un monstre pareil.” (p. 493) În memoriile sale, aflăm din cartea profesorului Le Rider, că, din acel moment, Elias Canetti a continuat să-l blameze pe eseistul caustic, chiar dacă pe un ton ceva mai calm: „Il avait pris parti pour Dollfuss, il avait toléré la guerre dans les rues de Vienne et consenti à l’horreur. Tous, vraiment tous s’étaient détachés de lui.” (p. 493).

Confruntat cu astfel de reacţii devastatoare, Kraus se vede nevoit să diminueze numărul lecturilor publice, din autori clasici sau contemporani ori din propriile texte, să ştirbească din farmecul şi entuziasmul acelor întâlniri care l-au făcut celebru. Steaua sa începe să pălească şi nimic nu-l va mai scoate din acest con de umbră, din zona inconfortabilă a oprobriului şi aversiunii celorlalţi. Dintr-o, pe bună dreptate, persoană adulată, ajunge să fie pus la zid, ostracizat, iar prejudiciile aduse imaginii sale, puternic deformate, se vor reflecta şi-n defectuoasa receptare a creaţiei sale.

Le Rider scoate în evidenţă, printr-un discurs captivant şi elegant, care nu exclude o doză mare de sondare a faptului biografic mărunt, frust, faptul că intelectualul austriac a avut, dincolo de inteligenţa şi talentul ieşite din comun, o personalitate controversată. Paradoxalele sale poziţionări vizavi de problematica iudaismului, faţă de antisemitism, relaţia pe care a întreţinut-o cu literatura, presa şi capitalismul de la acea vreme au şocat, în mod constant, atrăgând, nu de puţine ori, reacţiile vehemente ale prietenilor şi compatrioţilor. Kraus a cultivat jocul provocator cu stereotipurile antisemite, i-a înfierat pe patronii de presă, pe ziarişti, s-a ridicat împotriva corupţiei şi fariseismului, tot în numele unei inadecvări identitare la formula iudaismului de care nu se putea dezice, chiar dacă, în octombrie 1899, părăseşte oficial comunitatea de cult israelit din Vienna, rămânând fără apartenenţă la o confesiune, până în 1911, când s-a convertit la catolicism. Atitudinea sa a fost întotdeauna oscilantă, generând ambiguitate şi perplexitate. Se poate remarca o perioadă moderată, între 1920-1930, când luciditatea auto-analitică şi gustul absolut pentru paradox se-nclină în favoarea unei acceptări a propriei identităţi indefinisabile.

Adevăraţii cunoscători ai operei lui Karl Kraus au considerat că termenul antisemitism, prin utilizare deficitară şi comprehensiune incongruentă, obliterează percepţia clară a unui astfel de geniu, drept pentru care ar trebui să fie ignorat, chiar interzis, în discuţiile despre textele sale. Le Rider citează, în sprijinul acestei idei, un studiu aprofundat al romancierului Jonathan Franzen, publicat în 2013, cu titlul The Kraus Project.

Admirabil cunoscător al potenţelor unei limbi complexe, precum germana, Kraus a făcut, din postura lui de moralist care a optat întotdeauna pentru formula stilistică a conciziei, aforistică şi briliantă, o incisivă critică a limbajului, considerând că limba creativă, bazată pe inspiraţie, s-a transformat iremediabil în frazeologie agresivă şi manipulatoare, în discurs al distrugerii. Jacques Le Rider punctează: „Quand la langue est en souffrance et se dégrade en phraséologie, elle devient une puissance tyrannique qui détermine le comportement du sujet, un réservoir de préjugés installés dans les mots et les concepts, un mur qui cache la vérité et la réalité. Dans Les Derniers Jours de l’humanité, Kraus montre des individus décervelés par la phraséologie de « cette grande époque », qui ne parle que d’héroïsme, de patriotisme et de victoire assurée, et qui les a réduits à des marionnettes grotesques et pitoyables.” (p. 510). Theodor Adorno credea că analiza „micrologică” este una dintre tehnicile care ar caracteriza cel mai adecvat arta discursivă krausiană. Aceasta rezidă în a demonstra importanţa pe care o au lucrurile mărunte, faptele care trec neobservate, cărora nimeni nu le acordă atenţie, dar care, în discursul lui Kraus, produc mutaţii serioase în perceperea realităţii. Privite ca nişte minima moralia, aceste, la început, cioturi de semnificaţie funcţionează ca nişte catalizatori în discurs şi ajung să pună într-o altă lumină, totalmente diferită de cea de până atunci, ordinea şi dezordinea macrocosmosului social, politic şi cultural. Jacques le Rider conchide: „Dans un simple fait divers, Kraus déchiffre la constitution morale de la société, comme dans Moralité et criminalité et Muraille de Chine. À partir d’une citation, il met à nu toute la personnalité d’un auteur, d’un artiste, d’un dirigeant politique et toutes les faiblesses et les contradictions d’une œuvre ou d’une idéologie.” (p. 512).

Lupta împotriva influenţei nefaste, mefistofelice, pe care o poate exercita presa de proastă calitate este cauza cea mare a oratorului austriac, de care nu s-a dezis niciodată, aşa crede, argumentându-şi discursul, autorul monografiei de faţă: „La capacité de la presse à grand tirage à formater les esprits est représentée par Kraus, pendant les années de guerre et dans Les Derniers Jours de l’humanité, comme une puissance diabolique, une magie aussi noire que l’encre d’imprimerie qui, après avoir ruiné la langue, la culture et les mœurs, se révèle à présent une force de destruction massive.” (p. 514). Şi, totuşi, în spiritul paradoxurilor care-l caracterizau, el a rămas, până la sfârşitul vieţii, un cititor fidel al presei. Nu putea să renunţe la ziare, chiar dacă le ura şi blama constant. O lume privată de prezenţa lor în spaţiul cultural interbelic ar fi fost, fără doar şi poate, de neconceput.

În pofida discursului dens, înţesat, la tot pasul, până la refuz, în unele pagini, cu trimiteri culturale, cu informaţii despre politică şi societate, Karl Kraus. Phare et brûlot de la modernité viennoise se citeşte cu plăcere, ca un Bildungsroman, având chiar funcţionalitatea acestuia, în bună măsură. Cu discreţie şi poftă nestăvilită de a nara savant, Jacques Le Rider deschide o fereastră şi înspre cititorul comun, cu gândul de a-l forma în spiritul unui umanism solid. La mijlocul cărţii, ca o formă de a comunica mai bine cu lectorii săi, autorul plasează un set de fotografii cu Kraus sau cu revista Die Fackel, pe care acesta a inventat-o şi care, prin publicarea unor articole ori eseuri satirice incisive, l-a propulsat în arena polemicilor la foc aprins.

Această carte monografică, despre o personalitate rămasă cvasi-captivă, într-un sertar al nedreptelor acuze, care nu şi-au estompat suficient, în timp, unghiurile, scrisă competent, cu multă pasiune, de profesorul Jacques Le Rider, va stârni interesul şi, poate, la un moment dat, se vor găsi acei traducători competenţi, inspiraţi, care să-l prezinte publicului român, la adevărata lui valoare, pe atât de bizarul, fulminantul şi controversatul cărturar vienez Karl Kraus. Până atunci, cititorii francofoni se pot bucura de o carte spectaculoasă, fortificată printr-o documentaţie arborescentă, din care nu lipseşte elementul surpriză.

 

[1] Jacques Le Ride, Karl Kraus. Phare et brûlot de la modernité viennoise, Éditions du Seuil, 2018.