LECTURI PARALELE

Constantin Dehelean
eseist, Arad

Despre ambivalenţa literaturii, sau cum pot fi poezia şi confesiunea acelaşi lucru[1]

G. Gabriel Petru Băeţan se grăbeşte. Graba lui poate fi benefică numai în măsura în care poezia „s-ar prăvăli într-o depărtare atât de îndepărtată/ Că luminii i-ar lua o veşnicie numai să îi atingă suprafaţa...”. Headshot (în traducere liberă Lovitura de cap) este un volum de poeme cu miză uriaşă: mai poate poezia să existe paralel cu „trecerile” dincoace şi dincolo de real? „Poezia este mai vie decât toţi oamenii şi toate vietăţile la un loc” (Poesie vivante) este o frază cu care începe volumul proaspăt apărut la editura Mirador în acest an.

Autorul este extrem de preocupat atunci când pleacă pe drumul fără întoarcere al poesiei. În periplul lui pe acest drum se îmbracă într-o vibrantă hlamidă regală, fiind în aceeaşi măsură un preot al zeitei Erato, cea care în penumbra ei luminoasă şi fără adieri materialiste se lasă slujită de poet: „Poezia este atât de vie încât / fiecare undă radio care se propagă prin trupurile noastre/ e un vers!” (în acelaşi poem de început).

Acest volum pare o artă poetică a unui poet pe care nu este neapărat nevoie să îl cheme G. G. P. Băeţan. Numele lui ar putea să fie cu totul întâmplător. Cunoscând apetenţa autorului pentru definiri sau maxime, putem vorbi de o experienţă a creaţiei poetice în sine. Aceasta este esenţa, mesajul poemelor din volum. De aceea poezia este mai presus decât autorul ei.

Aproape toate poemele din volum sunt decantări subtile ale lecturilor autorului în commenturi de-retorizante. Un discurs liric, lipsit de conflicte de natură ireconciliabilă: „acolo, între cearcănele sufletului/ sub sârmoasa iarbă a regretelor/ zac toate cuvintele pe care nu am avut curajul să ni le rostim/ ca nişte copii morţi la naştere// amintirea lor ne suprimă înălţarea/ amintirea ţipătului lor ne asurzeşte/ orice gând, orice vocaţie, orice destin// acolo, fix în locul acela/ singurătatea îşi înfige adesea cârligul în noi/ balansându-ne vieţile deasupra unei mări de acidă incertitudine...” (Cimitirul cuvintelor).

Remarcăm o permanentă re-vizitare a unor stări, apartent imposibile, simultan cu o acurateţe a limbajului liric, dovedind cititorului că ireconciliabilul este de fapt o nouă conciliere: „după o mare dragoste/ urmează întotdeauna o tăcere şi mai mare, corozivă/ cerul pare că se scufundă/ amintirile devin morminte/ inima îşi pierde glasul// prezentul alunecă în trecut ca într-o gură carnivoră/ totul se preschimbă (în) cianură/ totul are gust de moarte/ totul se dezintegrează// rămâne un gol nemărginit pe care ai senzaţia că nici măcar/ Dumnezeu/ nu l-ar mai putea umple...” (După o mare dragoste).

Poezia lui G. G. P. Băeţan are deseori reverberaţii insolite. Pare un fel de ecou care se aude într-un spaţiu, altul decât cel firesc, un fel de surghiun care trece prin toate graniţele restrictive: „Mă trezesc în fiecare dimineaţă înainte să adorm cu adevărat/ şi mă avânt pe stradă ca într-un malaxor de măcinat conştiinţe./ La capătul fiecărei zile/ mai nici un vis nu scapă de nevătămat./ Trenurile care duc spre consacrare nu opresc în oraşul acesta/ întotdeauna./ Trebuie să te urci în el din mers” (Oraşul în care locuiesc).

Discursuri fulgurante, de un tragism abia mascat, o prea disciplinată dezinvoltură a scrierii şi a descrierii realului, de care mulţi poeţi de astăzi se feresc, conservă o stare sublimă: aceea a ieşirii din paradigma unui camuflaj în spatele căruia mulţi se ascund: „Dumnezeu a creat poeţii (în a opta zi, zic eu, furat de măreţia ideii, n. C.D.)/ şi le-a poruncit:/ « voi trebuie să fiţi solii mei în orice limbă/ şi vestitorii luminii în sufletele oamenilor/ nu lăsaţi nici o ureche nemângâiată/ nu lăsaţi nici un fir de iarbă neexplorat de ochiul ager al gândurilor voastre// transformaţi orice detaliu în mirare/ şi orice zbucium în capodoperă// domesticiţi umbrele/ vorbiţi-le chiar şi morţilor/ interogaţi chiar şi pietrele// prin voi speranţa se va infiltra/ chiar şi în peştera subconştientului»” (A opta zi după facerea lumii).

O poezie orală, cu o oralitate care vine dintr-un mod „mai mult ca perfect”, de fapt un prezent transcendent, cu vizibile spuneri simbolice, frumos ordonate şi coordonate. O topică pătrunsă de o sinceritate ieşită din comun: „realitatea asta nu ştie de glumă când vine vorba de risipit vise/ realitatea asta născătoare de monştri/ realitatea asta violatoare de amintiri/ realitatea asta bolnavă de disperare/ cu trăsăturile ei diforme/ cu focuri de artificii aprinse pe orice golgotă/ cu traficul de biografii contrafăcute/ .../ realitatea asta când banală când excentrică/ când radioactivă când halucinogenă/ realitatea asta îi este copilului din mine/ când crânciob/ când ştreang” (O altfel de radiografie a realităţii).

Este important de spus că poezia acestui autor nu este dedicată unui anumit segment de cititori (subliniez subţirimea şi precaritatea acestui segment de cititori, n. C.D.) ci tuturor celor care iubesc literatura de calitate. Nu este locul acum de a face predicţii în legătură cu cititorii exclusivi ai lui G. G. P. B., dar autorul încearcă să declanşeze o vrajă tragic-fermecătoare, încărcată de metafizici şi fineţuri stilistice delicate, pentru cititori suficient de sensibili: „Oh, dacă moartea chiar ar fi un avatar/ O preschimbare în ceva cu alte trăsături?/ O simplă încărcare energetică...// Dorurile ar deveni simple amânări/ Perpendiculare care undeva în amonte/ Mai devreme sau mai târziu/ Devin tangenţiale...// Necunoscutul nu ne-ar mai părea atât de opresiv!...”.

„Asaltat de o realitate care îl transformă în carnagiu, „omul iluzie” se identifică cu un căutător iniţiat al fiinţei iluzorii care-şi dezvăluie cifrul dincolo de ambalajele de carne, în microcosmosul trăirilor şi al senzaţiilor care îi invadează conştiinţa. În fond un reflex de apărare sau chiar o alternativă în faţa căutării raţionale, logice, prin definiţii şi sisteme filosofice” spunea regretatul Gheorghe Mocuţa, acum mai bine de opt ani, când ne atrăgea atenţia asupra volumului de debut „Iluzii în ambalaje de carne” (Editura Fides, Iaşi, 2011) când remarca cu entuziasm poezia viitorului poet tânăr atunci, ajuns azi la o maturitate implicită. Şi avea dreptate.

În tandem cu volumul de versuri Headshot, G. Gabriel Petru Băeţan publică şi un volum de aforisme şi cugetări intitulat Estetica decadenţei (editat de Editura Mirador, tot în 2019). Autorul dovedeşte şi aici o continuă stare lirică. Cugetările au o concentrare şi o condensare maximă de poezie atunci când e vorba de înţelepciune, şi de o densitate plină de semnificaţii, multe dintre ele directe şi definitorii. Chiar şi în faţa volumului de poeme despre care am vorbit înainte, am avut senzaţia unor confesiuni prin care autorul se eliberează de angoase, sau de fobii şi de întrebări la care nu se mai putea răspunde atunci, în poezia care parcă se scria de la sine. Există în cugetări, multe definiţii şi axiome, precum şi o nelinişte mistuitoare care nu dă pace cititorului, molipsit, cu certitudine de neliniştile mistuitoare ale poetului. Spun asta pentru că forma minimalistă a cugetărilor îmi dă mie, cititorului, sentimentul că am în faţă reflexele unei puternice decantări a unor trăiri vii, adevărate, profunde, care nu sunt doar speculaţii sau silogisme filosofice. Nu e locul aici pentru a vorbi despre aceste specii filosofice şi literare care interferează în mod plăcut. Uşor tragice, uşor ironice cugetările sunt întotdeauna încărcate de adevăruri fără drept la replică.

Ilustrăm cele spuse mai înainte cu câteva cugetări şi aforisme, cu trimitere directă la artă sau literatură: „Cititul conectează sinapse. Lipsa cititului scindează silabe”, „Scriitorii festivi îşi încropesc biografia din confetti”, „Unde nu e şcoală, pericol de deşertificare”, „Poezia este capabilă să se resusciteze, chiar şi într-o limbă moartă”, „Marii artişti se răzvrătesc chiar şi urcaţi pe socluri”, „Criticul simte miros de sânge încă de la primul scâncet literar”, „Tirajul nu înseamnă nimic. Dintre toţi cititorii Bibliei, abia o mână de oameni îi şi înţeleg sensul”, „Limpezimea scrisului e invers proporţională cu tulburarea lăuntrică!”...

G. Gabriel Petru Băeţan formulează minimalist o sumedenie de precepte morale, artistice şi de conduită civică. Cu toate acestea, se simte în trama aforismelor o poezie a reflexivităţii.

Cele două volume se aseamănă şi se deosebesc în aceeaşi măsură. O experienţă a lecturii marii literaturi române şi universale este vizibilă. În poezie, maturitatea lirică face complementaritate cu reflecţiile din aforisme pline de ethos şi de patos, la fel de mature.

După lectura celor două volume ai senzaţia că te afli în faţa unor meditaţii-mesaje în sensul că nu e totul pierdut. Lipsa ambiguităţii creează cititorului o stare stenică, amplificată şi de o frumoasă frazare, precum şi o acurateţe a limbajului, care, vai, lipseşte de multe ori în scrierile multora.

Două cărţi care, într-adevăr, merită citite.

[1] G. Gabriel Petru Băeţan, Headshot (Poezii) şi Estetica decadenţei (aforisme şi cugetări), Editura Mirador, 2019.