LECTURI PARALELE

Ramona Maliţa-Tanc
eseistă, Timişoara

Vitraliu domnesc. Cu şi despre regine în România centenară[1]

Aş prefaţa aceste note de lectură cu două proverbe din înţelepciunea ebraică a Antichităţii, şi anume: Ea [Femeia] deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă.(...) Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei şi faptele ei s-o laude la porţile cetăţii![2] Aceste proverbe sunt potrivite şi pentru eroinele cărţii care fac obiectul cercetării: reginele României, Elisabeta şi Maria, erau credincioase şi temătoare de Dumnezeu.

Mutatis mutandis, Maria Ileana Chirileanu deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute sunt pe paginile cărţii ei. Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei intelectuale şi faptele ei s-o laude la porţile cetăţii Timişoara. Citind în deschidere cuprinsul cărţii, imaginaţia mea ţese trama unui roman de aventuri cu şi despre regine, însă lectura atentă ulterioară confirmă doar parţial primul gând, întrucât autoarea urmăreşte cu stricteţe adevărul istoric. Cartea se află sub semnul uimirii şi al inocenţei descoperirii unor lucruri, detalii, fapte, oameni, situaţii şi împrejurări extrase din istoria noastră naţională, pe care şcoala (comunistă a) generaţiei Ilenei Chirileanu le-a falsificat, deformat sau ascuns cu bună ştiinţă.Din acest punct de vedere este o carte cu discurs recuperatoriu, în sensul că autoarea (care, ca formaţie intelectuală, nu e istoric) recuperează ceea ce comuniştii i-au furat din pregătirea istorică de bază, dar pe care le descoperă cu uimire din documente.

Se împletesc aici macro-istoria (a României mari, dodoloaţe) cu micro-istoria (destinele acestor femei ilustre, deopotrivă înţelepte, curajoase şi frumoase – a se vedea panoplia de fotografii de la sfârşitul cărţii).Tipul de demers este dinspre particular spre general, adică primează elementul biografic, al micro-istoriei, care se integrează în cel general, naţional, făcător de ţară rotundă, dacă avem în vedere plăcerea cu care autoarea insistă asupra aportului reginei Maria la Marea Unire, de pildă. Din punctul de vedere al demersului biografic (cu accente pe rolul istoric al domniei reginelor devenite românce), volumul intră în dialog, pe firul deschis de istoria de factură romantică, cu cartea lui Constantin Gane,Trecute vieţi de doamne şi domniţe, cu diferenţa că Ileana Chirileanu scrie despre un trecut nu foarte îndepărtat. În bucla temporală măsurabilă uman, 100 de ani(sau chiar mai puţin), nu sunt un popas prea îndelungat faţă de timpul etern, nemăsurabil şi nelimitat al Creatorului.

Opul despre regine face trimiteri permanente în stil comparatist: atunci (în vremea influenţei lor istorice) şi acum (p.115); observăm şi citim cu plăcere multiple consideraţii pertinente despre România de atunci şi România de acum, ce ar putea fi susţinute şi dezbătute în emisiunile televizate de analiză istorică, întrucât este un punct de vedere prob, pertinent, echilibrat, credibil exprimat şi, mai ales, argumentat. Dacă oameni de calibrul Ilenei Chirileanu şi cu probitatea punctelor ei de vedere ar apărea mai des pe ecranele noastre, atunci publicul larg ar fi mai onest informat!

Autoarea insistă asupra valorilor creştine ale regilor şi reginelor României de-a lungul celor patru generaţii cu sânge albastru. De exemplu, aflăm că regele Carol I şi Elisabeta s-au cununat la biserica protestantă, însă cu oficiere dublă, luterano-catolică (p.49); iese în evidenţă şi că fondarea Institutului Evanghelic al diaconeselor de către regina Elisabeta (p.111) s-a ocupat de un sanatoriu de boli cronice din Bucureşti; ni se explică circumstanţele în care înmormântarea reginei Elisabeta s-a făcut cu dublă slujbă, ortodoxă şi protestantă; este pus în lumină faptul că întâia carte citită a reginei Maria a fost Biblia (p.136-137), pe care s-a străduit mai apoi să o trăiască prin fapte. Regina Maria a fost crescută în tradiţia religioasă anglicană, deşi mama ei, marea Ducesă a Rusiei, era ortodoxă (Ducesa a rămas ortodoxă chiar şi după căsătorie); convingător ne este povestită căsătoria în rit ortodox la Mitropolia bucureşteană a reginei Maria cu regele Ferdinand I. Sunt numai câteva detalii prin care autoarea arată că deviza Casei Regale a României - Nihil sine Deo! -nu este / era doar teoretică.

Cuantificăm câteva puncte forte ale volumului Mariei Chirileanu pe care le vom detalia mai apoi prin exemple. Cartea, scrisă cu vervă, este mai mult decât o lecţie de istorie, este redactată cu plăcere şi cu dorinţa de a a fi clară. Cred că este un exerciţiu academic făcut în scop catartic, de eliberare, practică destul de rară şi dificilă în acelaşi timp; exerciţiul beletristic cu aceeaşi finalitate e adesea întâlnit, dar cel ştiinţific îmi pare o experienţă rară. Deci după lecturi multiple, minuţioase, însă riguros analizate, a venit firesc verbalizarea în scris a unor sinteze şi afirmarea unor puncte de vedere personale despre reginele ilustre ale României în care vede modele de comportament civic şi moral, de dat exemplu contemporaneităţii lor şi a noastre. Trebuie să spun însă că întreprinderea intelectuală a Ilenei Chirileanu nu este un exerciţiu admirativ exclusiv, în sensul că are doar cuvinte de laudă la adresa acestor femei (pe care neindoios le preţuieşte), ci şi că aduce în discuţie, măcar în treacăt, defectele lor umane sau greşelile inerente condiţiei de muritoare, greşeli făcute din oboseală şi epuizare, din orgoliu şi neveghiere, ca urmare a gustului estetic îndoielnic sau a inapropriatelor sfaturi primite de la doamnele de companie. Remarc cu satisfacţie situarea critică a Ileanei Chirileanu faţă de sursele bibliografice care duce la conturarea punctului de vedere personal, chiar dacă acesta exprimă adevăruri incomode: controversata persoană a lui Carol al II-lea (p.172-173) sau a lui Nicolae, fratele lui mai mic, la fel de discutabil şi contradictoriu ca fratele său (p. 194-196)

Cartea are certe pagini literare reuşite care vin din plăcerea subiectului, din bucuria descoperirii şi din sensibilitatea filtrului interior. Există, în tandem, pagini de critică literară bine conduse, analizând Memoriile reginei Maria şi, rând pe rând, Ileana Maria Chirileanu dezvăluie sintetic cititorilor săi despre felul în care scria aceasta. Ofer spre pildă momentele în care regina Elisabeta admiră frumuseţile de la Sinaia în vederea alegerii locului castelului Peleş (p.58); paginile cu şi despre prieteniile literare şi muzicale ale reginei Elisabeta (cu Vasile Alecsandri sau cu George Enescu), ce fac parte din categoria evocărilor de suflet; sosirea prinţesei moştenitoare, a Mariei adică, la Bucureşti în februarie 1893 (p. 156-157); întâlnirea domnişoarei Elisabeta cu regele Carol I al României, înainte de căsătorie (p.44).Autoarei îi place apoi să insiste asupra felului în care Elisabeta, ca femeie şi regină, îl completa pe Carol I, sau asupra felului în care Maria, cu aceleaşi atribute,îl complinea pe Ferdinand I, adică recunosc aici elemente de psihologie ale căsătoriei creştine, prin care Ileana Chirileanu pune în balanţă plusurile şi minusurile fiecăruia dintre parteneri; le identifică punctele comune care creează punţi şi generează puterea de a merge mai departe (p. 144-145 sau 158-159) pentru a construi o căsătorie. Şi încă una regală.

Nu sunt puţine fragmentele de filosofie a culturii în care dezbaterile despre rolul culturii în societate duc la înţeleapta concluzie că, fără doar şi poate, cultura uneşte, nu dezbină (p. 55) Pe aceeaşi linie a analizei minuţioase încadrez şi câteva detalii spicuite din carte, pe care le-am numit detalii ale istoriei mici, dar făcătoare de mare istorie, în sensul că, suprimate din micro-istoria reginelor, ele ar fi avut de bună seamă, o viaţă cu altă turnură: întâlnirea dintre Eminescu şi Carmen Sylva (p.81); Alfred, ducele de Edimburg (tatăl viitoarei regine Maria a României) a cunoscut-o pe Elisabeta de Wied, înainte ca aceasta să se căsătorească cu regele Carol I, dar nu a prea plăcut-o, altfel, s-ar fi căsătorit cu ea (p.130); Carol, ofiţerul, iese din Prusia sub un nume fals, pentru a veni în România şi a deveni regele acestei ţări (p.32); căsătoria şi calea ferată (p.43) au fost obiectivele regelui Carol I, puse pe aceeaşi axă a priorităţilor (m-am întrebat unde era legătura; am găsit-o imediat: căsătoria este un drum de parcurs); Alexandru I al Serbiei (care era căsătorit cu Mărioara, fiica reginei Maria şi a regelui Ferdinand I), o iubeşte în taină pe sora acesteia, Elisabeta, regina Greciei; Ileana, sora lui Carol al II-lea, a obţinut brevet de căpitan de cursă lungă (p.201).

Descendenţi din vechi, stufoase şi nobile familii nemţeşti, englezeşti şi ruseşti, regii şi reginele României pun la mare preţ cunoaşterea limbii franceze; sunt detalii deloc de neglijat pe care cartea de faţă le semnalează corect şi la momentul oportun pentru a demonstra francofilia cu implicaţii politice a suveranilor noştri: limba jurământului în faţa Țării, depus de Carol I, prinţ german ajuns în România, este franceza; Elisabeta - regina Carmen Sylva ştie franceză (p.43), la fel şi Ileana (fiica lui Ferdinand I)(p.201).

Exerciţiul meu critic are şi revers, în sensul că semnalez cu onestitate că nu totul este impecabil în această carte, de la greşeli de tipar până la stil, pe alocuri, uşor prea exaltat: autoarea se lasă transportată uneori spre efuziuni lirice, cu vădite turnuri romantice, precum reginele ei preferate. Pe alocuri repetiţiile/reluările devin supărătoare şi, poate, prea şcolăreşti, cred că tocmai din dorinţa fermă de a fi explicită. Din loc în loc, discursul este uşor fragmentat, dă impresia de note de curs sau de idei de conspect, frânturi de idei nedezvoltate, aflate în aşteptare sau insuficient argumentate (p.106).

Cu toate acestea cartea rămâne o referinţă bibliografică notabilă despre reginele României, despre perioada sfârşitului secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea şi despre decada interbelică în societatea românească. Panoplia de imagini şi fotografii de la sfârşitul cărţii (din colecţia personală a autoarei şi din Arhivele Naţionale ale României), precum şi arborele genealogic al Casei Regale întregesc în mod firesc acest demers şi îl recomandă, o dată în plus, ca sursă bibliografică solidă. De pildă, am inclus cartea aceasta în bibliografia studenţilor mei masteranzi de la cursul despre Problematica identitară în literaturile francofone, întrucât studiem aici pe Marta Bibescu, pe Elena Văcărescu şi pe Anna de Noailles, spre care cartea de faţă face numeroase şi pertinente trimiteri. Având două nume de regină, Ileana şi Maria, autoarea a fost, parcă, predestinată să scrie această carte.

Închei sub semnul semantic al cuvântului cutezătoare: cutezătoare este autoarea cărţii, Ileana Maria Chirileanu, să scrie, ca ne-istoric, despre adevăruri recuperate ale istoriei României (am arătat că a făcut-o cu succes); cutezătoare au fost reginele cu rol istoric despre care a scris (în plus frumoase, inteligente, înţelepte şi cu teamă de Dumnezeu); cutezătoare sunt scriitoarele despre care a amintit în carte, adică Marta Bibescu, prietena reginei Maria, şi Elena Văcărescu, prietena şi confidenta reginei Elisabeta.

Poate că o carte despre celelalte două regine ale României, Elena şi Ana, care gravitează în jurul ultimului rege al României, Mihai I, respectiv mama şi soţia lui, se află (deja) pe biroul de lucru al doamnei Maria Ileana Chirileanu; nu ştim, însă un op viitor ar întregi cuadrilaterul regal feminin.

[1] Maria Ileana Chirileanu, Elisabeta şi Maria, acelaşi destin, România, Timişoara, Dalia, 2018, 338 p.

[2] Biblia, trad. Dumitru Cornilescu, on line, Proverbe 31, versetele 26 şi 31