logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 

Elisabeta Bogăţan
eseistă, Petrila

 

 

Geo Galetaru – „Cuvintele şi aşteptarea”[1]

 

logoO poezie de tip oracular ne oferă Geo Galetaru în volumul Cuvintele şi aşteptarea. Precum înaltele antice mesaje sibilinice, care descifrau întâmplările prezente şi viitoare, pline de miez, dar cu decodare aparte, accesibilă celor iniţiaţi, şi poezia lui Geo Galetaru pare a se adresa unei elite iniţiate în tainele limbajului şi mesajului poetic. El se dovedeşte un real discipol al credinţei antice în faptul că poezia, deci şi limbajul ei, sunt dăruite de zei şi de aceea se adresează celor iniţiaţi, căci aceştia îi pot recepta cu adevărat mesajul, un mesaj ferit astfel de urechile celor profani.

Poetul pare să conjure cerurile şi pământurile, istoria şi geografia, bucuriile şi tristeţile să-i intre în poeme, pentru ca poezia lui să-şi poată împlini menirea. Nimic nu e simplu în univers, în existenţă în general, în viaţă, în limbaj, pare a spune poetul.

Forţa cuvântului primar irumpe în poezia lui Geo Galetaru, dincolo de limbaj şi de limbaje, aruncând flashuri imprevizibile de lumină asupra unor realităţi interioare şi exterioare actantului poetic. De altfel şi titlul volumului, Cuvintele şi aşteptarea, subliniază accentul pus pe cuvânt şi sugerează, într-o anumită măsură, tensiunea indusă de acesta; sugerează potenţele ascunse în cuvânt, a căror aşteptare este revelată.

Lucrarea asupra cuvântului este afirmată din prima poezie a volumului, Poate că nu: „Eu cultiv/ silabe şi onomatopei care mă ajută/ să trec apa, să fiu integru în spatele gardului.” Existenţa în lumina cuvântului îi dă demnitatea şi integritatea ca fiinţă. În afara acestui teritoriu asumat e lipsă de lumină şi de linişte: „Acolo liliecii zboară şi animozităţile sunt palpabile.” De asemenea, el meditează la rostul vorbirii: „Câteodată vorbim/ din pură vanitate despre pământuri care se văd,/ despre războaiele în care credem, aşa/ cum iedera se caţără în panoplia dimineţii.”

Cuvântul spus şi cuvântul scris, sunetul şi semnul, au aceeaşi greutate: „trăim în semnele pe care noi le inventăm”. Meditând asupra situaţiei poetului, autorul declară că îl află disimulat în cărţile sale: „Da, eu vă ştiu numele, dar voi/ mă căutaţi mereu în cărţile fără răspuns.”

Având în vedere faptul că insul are libertatea deciziei: „Tu laşi corpul/ să decidă dacă trebuie sau nu”, poetul afirmă că existenţa este echivalentă cu conştiinţa, pe linia cartezianului Cogito ergo sum: „Dar eu sunt aici / pentru că ştiu, şi acest lucru este de-ajuns / în momentele când enciclopedia creierului meu/ este în pericol.”

Poetul înregistrează contrariat unele tablouri sociale: „dar mersul pe coate, apoteoza adulării/ lipsite de obiect, când fluxul ordinii sociale/ se opreşte în aripa unui fluture mort/ şi ştii că nu mai există întoarcere, nici/ efort în memoria vremelnic suspendată.” Este un peisaj social care răneşte: „Dar rănile? Dar ceea ce rămâne?” Într-un astfel de peisaj social, cea mai necesară lecţie este cea de supravieţuire, în încercarea de a susţine meritele: „Oricând/ le vom duce tuturor ceea ce merită,/ oricând e o zi bună pentru supravieţuire.” În tumultul vieţii, liniştea pare nefirească: „Ne-am visat puternici atunci când nu trebuia,/ liniştea e o pată care-şi caută identitatea/ pe lângă lucrurile care încă se văd.” Viaţa supune mereu la încercări neprevăzute: „Mă pregătesc, ştiu că va veni ceva puternic peste noi/ şi va rupe mândria în două.” Astfel se conturează „lumea înfricoşătoare”, în care singurătăţile se închid în sine: „Nu vreau singurătatea ta, e un semn/ în lumea înfricoşătoare, un lanţ care fuge/ în mijlocul tuturor înfrângerilor.” Interiorizarea este astfel o modalitate de refuz al realităţii: „iată cum vine totul spre noi, ca un val,/ ca o magie de care ne dispensăm şi fugim/ înăuntru.” „Semănăm cu nişte animale care caută adăpost”, mai spune poetul.

Este firesc într-un asemenea context sentimentul zădărniciei, sentimentul de vanitas vanitatum: „Nimic nu seamănă cu nimic,/ nimicul peste pietre, peste piele,/ peste frig.”. Acest motiv este corelat, pe urmele lui Heraclit, cu cel de panta rhei, totul curge: „Dar noi ştim că trece şi asta”.

Deşi, undeva, e şi partea frumoasă a lumii: „Sunt aeroporturi care cântă, vindecări miraculoase,/ acolo e un ocean cu stele în derivă”. Însuşi faptul de a exista, de a respira, poate fi considerat o adevărată poezie: „Respiraţia reprezintă un poem şi poemul/ e mereu calea spre altceva”. sau bucuria în sine a existenţei: „Am respirat o floare în palma unui copil şi am fost fericit./ Toate lucrurile întunecate şi strălucitoare se adună în jurul nostru / şi ne fac fericiţi./ Şi asta e de ajuns.”

Neaderenţa la real descoperă atotputernicia visului: „Oricum, visul e o unealtă de privit,/ peste el trec doar roţile dinţate ale morţii.” Alteori este căutată rugăciunea: „şi rugăciunea aluneca din nou pe marginea abisului”.

Deşi omul e parte din tot, înţelege că „E ceva puternic în/ afara noastră, ceva care dictează supunere şi/ un extaz peremptoriu.” Poetul simte „subteranele albastre ale timpului”. Este afirmată tristeţea că omul vede „Somnul pe muntele orb/ şi zborul păsărilor în oglinzi deformate.” Şi totuşi, subliniază poetul, integrarea în tot se poate face doar prin iubire: „Suntem pentru că iubim adn-ul prosper,/ legile cu identitate neclară, stropii de ploaie pe/ pielea încinsă; pentru că avem un secret / şi muşcăm din el pe de-a-ntregul, feriţi/ de grimasa unor argumente stupide.” Datul omului este hic et nunc: „Ceea ce se permite e doar aici,/ o singură dată vei fi în locuri de care te temi”. şi: „dar aici e totul, chiar dacă intact sau nu ”. În cadrul marelui tot, poetul percepe timpul ciclic: „Am ajuns/ şi cândva va fi cum a fost”; sau reiterări la scară mai mică: „Am ars biblioteci şi încă o vom face”. Schimbarea este legea existenţei: „Mâine va fi altfel”.

Meditaţia asupra părţii şi întregului e transpusă şi la nivelul cuvântului: „Nu, aceasta e doar silaba, şi noi înţelegem totul,/ o măsură validă în calea tuturor posibilităţilor.” Fragmentul poate arăta puţinătatea unei existenţe: „Aceasta e doar/ silaba, o ştiţi, sunt sigur că meritaţi / mai mult.” În referirea la cuvânt, numele are un rol aparte, prin el intrăm în relaţie cu lumea: „şi asta are-un nume./ Am stat în pântecul acela şi am murmurat/ uitându-mă la cer.”. „Şi asta are-un nume. Alegeţi-l / dintre atâtea primejdii/ sau de nicăieri.” Sau: „Locuri care tac, conştiinţe/ care aşteaptă onomastici şi oglinzi de referinţă”. Şi totuşi îşi manifestă neîncrederea în posibilităţile de comunicare: „Suntem/ îndreptăţiţi să acceptăm mesajele ca o substanţă/ alterabilă.” Şi: „Suntem caraghioşi/ fiindcă suportăm mesajele confuze”. Mai mult, poetul îşi manifestă şi neîncrederea în posibilitatea de a afla adevărul: „lumea îşi creează propria ambianţă, respiră şi/ acesta e curajul de-a inventa adevărul.”

În acest context pare firească afirmaţia: „Vom cultiva/ această insurgenţă a tăcerii.”; precum şi: „Eu nu vreau cuvântul./ Aşa mi s-a spus./ Umbra cade perpendicular/ pe vocalele lui insolite.” sau: „Eu nu vreau cuvântul./ Am găsit realitatea şi am iubit rănile./ Am iubit măştile./ Dar eu nu vreau cuvântul.” Autodefinirea se face pe axa cuvânt-tăcere: „Acesta sunt eu, la marginea/ unor tăceri impuse, cu palmele îndreptate/ spre adevăr. Spre absolutul acestei căutări/ inutile.” Tăcerea poate deveni dominatoare: „Dar nimeni nu a vorbit/ şi am ştiut că vine tăcerea,/ de acolo vine tăcerea/ şi se pune pe lucruri şi chipuri/ şi nu mai pleacă, oh, nu mai pleacă”.

Important este că autorul ştie şi subliniază pericolul „saturaţiei de cuvinte”: „Mă număr printre adepţii/ unei ordini clare, nimeni nu ajunge / în interioare saturate de cuvinte.” De asemenea, el ştie cât este de dificilă obţinerea simplităţii, a esenţializării: „acum încerc ipotetica trecere/ în imperiul simplităţii”.

Uneori, jocuri de cuvinte nasc paradoxuri: „Dar nu are importanţă, de vreme ce totul are importanţă.” Sau: „Suntem o continuare a ceea ce nu se va întâmpla niciodată.”

Poetul are conştiinţa vieţuirii în fragmentar: „Toate acestea sunt fragmente”. Această vieţuire naşte sentimentul suficienţei propriei existenţe: „ceea ce se întâmplă departe/ nu-nseamnă nimic. Un adevăr/ desprins ca o frunză din cele ce se văd.” Dar şi sentimentul de frustrare, neputinţă, limitare: „Zidul este viitorul”, „Întind mâna şi ating peretele”, „Vom inventa doar ziduri care nu se văd”.

Poezia lui Geo Galetaru este extrem de bogat metaforizată; ca într-un prund plin de strălucirile multicolore ale pietricelelor aduse de râu, atât de frumoase că nu ştii pe care să o alegi, bogăţia şi ineditul metaforelor la Geo Galetaru sunt deconcertante. El nu afirmă nimic, nu ghidează cu nimic alegerea, totul este implicit, sensul se încheagă diferit în funcţie de receptor, care, ca într-un puzzle, îşi aşează metaforele alese după propria empatizare. Ca într-o adevărată „operă deschisă”. Metaforele alese nu au context. Fiecare receptor le construieşte propriul context. Conştiinţa vieţuirii în fragmentar este fericit exprimată şi prin această vieţuire în fragmentar a metaforelor. Prin acest atât de puternic sentiment al vieţuirii în fragmentar, prin transpunerea lui totală în frazarea poetică, Geo Galetaru aparţine postmodernismului.

În acelaşi timp, apelând la intuiţia cititorului, pentru acces direct la lumea subconştientului, pentru „recuperarea totală a forţei noastre psihice”, conform afirmaţiilor lui André Breton, cale menită să dea „o fluiditate lirică, o dinamizare a metaforei”, Geo Galetaru se impune drept descendent din nobila stirpe a suprarealismului.

 

[1] Geo Galetaru, Cuvintele şi aşteptarea, Editura Eurostampa, Timişoara, 2018