LECTURI PARALELE

Maria Bologa
eseistă, Timişoara

Dubla hermeneutică[1]

Lingvist şi stilistician prin formaţie, Livius Petru Bercea îşi descoperă, în opinia reluată şi pertinentă, a d-nei Olimpia Berca (citată pe coperta interioară a volumului), o componentă a personalităţii lui, aceea de critic literar cu metodă, întrucât „sinteza” între critica tematică şi cea stilistică îi facilitează „descoperirea şi descompunerea mecanismelor de configurare a operei...” Înlăuntrul ecuaţiei critice, analistul poate descoperi şi oferi cititorului „surprize, poate mici, dar constante” notează chiar autorul, la pag. 37, în concluzie la studiul asupra a două ediţii argheziene (Observaţii filologice). De asemenea, în altă parte, se accentuează preferinţa criticului pentru „informaţia lingvistică a textului” (în legătură cu sentimentul de melancolie argheziană, pe care-l degajă poezia cu acelaşi titlu: În cea mai mare măsură s-a apropiat de text Nicolae Balotă. Poeziei i se cuvine, evident, o altă interpretare, şi trebuie pornit chiar de la informaţia lingvistică din text – pag 100).

Cartea de critică, a d-lui Livius Petru Bercea, se compune aşezat, echilibrat, în virtutea eficienţei actului de mărturie şi receptare a textului poetic (textul poetic nu se prea supune logicii obişnuite, scrie autorul) – din două secţiuni: I. În preajma clasicilor; II. Contemporani. Autorul reia interpretarea unor poezii sau a unor ediţii, referindu-se la Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Lucian Blaga – în studii aplicate, cu mijloace, precum s-a subliniat, preponderent lingvistico-stilistice. Un exemplu: analiza unui Psalm arghezian: „În general, Tudor Arghezi realizează metafora insului uman (a fiinţei) apelând la atributele sale fundamentale care vor constitui baza transferului metaforic. Termenii figuraţi [....] Din această perspectivă, ar fi binevenit un comentariu detaliat asupra unui psalm arghezian. [...] Raportul semantic de la care porneşte acest Psalm (I, 36-37 ) este „ecuaţia” eu (fiinţă umană) - copac. De aici, o permanentă întrepătrundere a atributelor şi determinantelor verbale...” (Transferurile semantice între cele două realităţi  sunt permanente, încă o dovadă a faptului că metafora nu este un raport de circumstanţă, ci unul de adâncime ...).”

Criticul îşi intensifică analiza, motivat mereu de bogăţia „materialului arghezian” sau eminescian, aproape ca în paleontologie, adică explorează lent şi metodic sedimentele unei lumi de cuvinte, care există dacă i se scot la lumină semnificaţiile. Cu studiile altor exegeţi poartă un dialog viu, dătător de opinii. Operele citate şi analizate sunt aduse pe o cale de mijloc, mai puţin în linia modernităţii, mai degrabă păstrate cumva în aura  unui catharsis al creaţiei, eliberator al spiritului uman, de grele împovărări. Cităm din nou dintr-un studiu despre Arghezi (Psalmistul necunoscut) – „Poemul arghezian, încărcat de semnificaţii simbolice, nu e o simplă transcriere a  unor pasaje biblice. E, poate,mărturisirea de credinţă a unui suflet încercat de întrebări şi incertitudini: e poate un mesaj discret că marii psalmi anteriori, grevaţi, nu o dată de „orbire”, se încheiau, eliberator, printr-un gest care aducea un om şi un artist în făgaşul firesc al actului creator.”

Din secţiunea destinată contemporanilor se cuvine mai întâi să trecem în revistă numele pe care Livius Petru Bercea le-a selectat spre a li se analiza, cu un plus de intuiţie, poezia: Eugen Dorcescu, Crişu Dascălu, Lucian Alexiu, Aurelian Sârbu, Carmen Blaga, Doina Dascălu, Constantin Novăcescu, Ioan Petraş, Constantin Gurău, Dumitru Velea şi Miruna Deleanu (pentru debut). Trebuie spus că titlurile chiar funcţionează, în cazul succintelor eseuri despre aceşti autori, ca idei călăuzitoare prin lirica lor, unele în care cititorul să nu se piardă, să nu se rătăcească în complicate interpretări, o calitate a criticului fiind tendinţa spre simplitate, dar nu departe de profunzime. E mai mult preocupat de  ineditul acelor texte, însă se urmăreşte nota specifică, evolutivă, accentele poeziei de la o etapă la alta, cu bucuria descoperirii autenticităţii lor. Un exemplu: Textul „de tinereţe” al lui Constantin Novăcescu aparţine unui spirit rebel pentru vremurile de atunci aducând în prim plan trăiri care nu erau comune epocii; dimensiunea culturală, pe care o descoperim, de multe ori, ascunsă discret în miezul unui termen sau în imaginile care se repetă etc. Uneori autorul glosează subtil, folosindu-şi percepţiile subiective, devenind cititor, aşadar: La lectura ultimului volum, Orologiu împietrit (Aurelian Sârbu) am avut senzaţia că mă aflu în faţa unei „clepsidre blocate”... Titlul Polifonia verbului, în cazul lui Lucian Alexiu, revelează „un rafinat al verbului, un şlefuitor tenace al expresiei poetice, care e dusă pînă la esenţele sale şi un om de cultură deosebit, care integrează informaţia culturală în mod firesc, neostentativ, în ţesătura poemului” (pag 135).

Poate că, sinteza  între critica tematică şi cea stilistică (care nu e doar un inventar în cazul său), la care recurge acest autor, este cel mai bine exprimată (şi neostentativ, termen preferat de critic) în paginile despre Eugen Dorcescu. Luând drept fundament cele spuse de poet, care  scrie despre o inevitabilă extincţie, a fiinţei ca sinteză de trăiri (totul se subsumează acestui statut. Adică temele fundamentale. Dragostea, Moartea, Lăuntricitatea, Dumnezeu. Și în egală măsură, arhitectonica, imaginea, sintaxa, prozodia), Livius Petru Bercea întrezăreşte propria sa opinie despre „latura exterioară a poeziei”, care are aspectul „unui construct bine stăpânit”, controlat de o sonoritate interioară, care „se răspândeşte ca un ecou, în întregul text”. Ceea ce justifică un principiu critic potrivit: Dubla hermeneutică.

[1] Livius Petru Bercea, Poezie şi poeţi. Opţiuni critice, Editura Waldpress, Timişoara, 2018