CRONICA LITERARĂ
Cornel Ungureanu
critic literar, Timişoara
Romanele lui Gabriel Chifu şi terapia amintirii
Însemnări din ţinutul misterios, volum de poezie din 2011, mi se pare că ocroteşte câteva romane ale lui Gabriel Chifu legate de ţinuturi misterioase.
Punct. Şi de la capăt este o cronică de familie într-un timp în care cronica... are drept obiectiv sondarea golului: să descoperim ceva ce nu mai există. Un ţinut misterios. Celebrul medic Deleanu află că e de înfiat, că mama lui cea adevărată a murit la naşterea lui, că nu îşi cunoaşte părinţii. Prietenul doctorului, scriitor, pleacă în căutarea adevăratului tată. Ajunge în Limanu de Sus, orăşel pe malul Dunării, prin care Vera, mama necunoscută, şi-a trăit vacanţele adolescenţei. O sursă ar putea fi centenarul Bazil Dumitrescu. E un profesor de istorie care ar trebui să le ştie pe toate. Autorul coboară în timp (pune punct episodului şi coboară într-o istorie mai veche) ca să „descopere familia”. Primul descoperit este Olimpiu Cadar, ins ce copilărise în Limanul de Sus şi „trecea Dunărea”, se teleporta. Evident, teleportarea face parte dintr-un sentiment de copil. Dintr-o stare îngerească. E arestat în 1948 ca om dintr-un partid istoric, dar e protejat de un comandant al închisorii. Cei răi au uneori bunăvoinţe. În 23 decembrie 1989 ar deveni un lider important, salvator pentru România, preia („cu ai săi”) conducerea ţării, dar se îmbolnăveşte. Ţara n-are şansă. El, care fusese dăruit ţării (se numeşte Cadar, a venit pe lume la Limanu de Sus), dar ţara nu-şi preţuieşte darul.
Scriitorul decupează momentele istorice în care putem recunoaşte evenimente şi personaje, dar înaintează după logica sa de romancier (după „duhul poveştii”).
Tot din Limanu de Sus, tot elev al profesorului de istorie este Damian – Damian care intră în Frăţiile de cruce. Trece, după 1945, între comunişti, devine membru de partid, urcă în sistemul politic ca om de încredere, dar se descoperă „lista” cu cei din Frăţiile de cruce şi este arestat. Suntem, şi de data aceasta, lângă istoria „pe care o ştim bine”. Damian este un bărbat foarte frumos şi Vera, fiica unui director de bancă importantă din Ploieşti, se iubeşte în anii patruzeci cu el. E logodnica lui. Dar optează pentru Octavian când află că Damian se făcuse roşu. Vera rămâne însărcinată – nu se ştie cu care dintre cei doi. Naşterea îi provoacă moartea.
Ea este mama doctorului Deleanu.
Oraşul în care se născuseră şi îşi petrecuseră copilăria şi adolescenţa cei doi, Limanu de Sus, „un ţinut misterios”, e în apropiere de Craiova.
Ploaia de trei sute de zile e o Apocalipsă: într-o ţară care se numeşte Caramia – o ţară care nu e a noastră şi e a noastră, plouă mereu. Se anunţă finalul. Autorul „ţine jurnal” – numeşte ziua în care se desfăşoară cutare sau cutare întâmplare. Cum se aglomerează ploile, apele, cum răul invadează Caramia. Uneori asistăm la decupaje din „ştirile de pagina întâi”, cu variante de Gigi Becali. Ce se întâmplă cu ţara în care trăim, de apar asemenea personaje? Ce-i cu tinerele care se prostituează în străinătăţi? De ce „amantul lor asasin” se întoarce în ţară, plătit să-l ucidă pe cel mai de seamă savant al Caramiei?
Romanul ar putea fi altă „însemnare dintr-un ţinut misterios”. Arhitectului celebru, Orban, i se propune construcţia unui aşezământ – a unei vile – la malul mării, pentru ilustrul savant Grima. Ilustrul arhitect are o iubită, Cora, mai tânără şi mai senzuală şi o fiică, Alice, dintr-o căsătorie întreruptă: fiecare are o viaţă personală şi o istorie erotică asupra căreia naratorul insistă, în contextul în care ploaia cade mereu, până ajunge la cele 300 de zile. Personaje imbecile care decid soarta ţării, par a fi copiate din „ştirile” care apar zilnic prin ziare. Trimiteri sarcastice, satirice, „îngrijorate” apar şi în În drum spre Ikaria (Editura Art, 2020), roman care ne poartă spre alt ţinut misterios. Încă tânărul Andrei porneşte spre Ikaria, insula unde îl aşteaptă iubita sa, o savantă cu proiecte infinite. Porneşte, dar barcazul se împotmoleşte şi numitul Andrei rămâne pe insula necunoscută, Ombilicos. Sau Neuma. Ghidul tânărului (încă tânărului) e Stavros, un atotştiutor din această insulă misterioasă care îl poartă într-un spaţiu unde se află oameni aflaţi în ultimul moment al vieţii lor. Sau în apropierea sfârşitului. Vin să se însănătoşească aici, la Casa de sănătate din insulă. Fiindcă sunt – şi vor fi şi români – Andrei e invitat să rămână, să facă pe translatorul: între pacienţi şi medici. Suntem în Insula misterioasă sau pe Muntele vrăjit? Ce se întâmplă cu cei aflaţi în apropierea sfârşitului, unde, ei, aleşii, ar trebui să-şi prelungească zilele?
Mai vin şi trei „necunoscuţi”, vine şi Comisia medicală, cu „medicii”, Maxim şi Mic, care ar trebui să-i... judece. Fiecare trebuie să se salveze prin amintire. În faţa medicilor, „bolnavii” sunt invitaţi să-şi amintească. Să-şi numească traseul vieţii lor. Autorul ne propune câteva biografii, desigur, ieşite din comun. Fiecare ar defini România ultimelor decenii. Sau momente pasionale ale unor oameni excepţionali. Suntem, de fiecare dată, „la limită”, în situaţii extreme, pe care cei «internaţi» în Casa de sănătate (sau Casa de Sănătate) trebuie şi să le amintească. Să trăiască terapia amintirii. Terapia amintirii trebuie s-o trăiască şi Cristian Lazăr. Cristian Lazăr e scriitor, „cel mai de seamă al generaţiei sale”, mereu susţinut de cel mai de seamă critic al vremii, să-şi găsească un loc important într-o lume rea. E redactor-şef la Constanţa, dar e hulit de scriitorii din Constanţa şi se refugiază la Bucureşti. Rememorările ne atrag atenţia asupra unor nume şi evenimente pe care le ştim – sunt din istoria noastră. Din alte cărţi. Din alte „istorii ale literaturii”. Asistăm, cu cei doi medici la Judecata de Apoi: sunt exerciţii de „trecere dincolo” .
Să notăm că fiecare biografie dezvoltă o polisemie care numeşte Naşterea şi Finalul, inocenţa şi asasinatul, Vina şi Iertarea. Sau Judecata, fără iertare?
Ţinutul misterios al ultimului roman al lui Gabriel Chifu este o Insulă, de unde se poate trece Dincolo. În romanele mai vechi, geografia literară a lui Gabriel Chifu se oprea la Dunăre. Sau la Marea Neagră. În ultima sa carte (ultima?) poetul rescrie marile poeme de odinioară.