logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Andrei Mocuta
poet, prozator, traducător, Arad

 

Regrupare și contraatac

 

logo Ioan Matiuț, unul dintre puținii scriitori români care au avut privilegiul de a fi traduși în limba chineză, este poate cel mai activ poet din peisajul literar arădean. Omniprezent la lecturile publice din toată țara, inclusiv prestigiosul Maraton de Poezie și Jazz din București unde e invitat de onoare an de an, la lansări de carte, la târguri de carte unde scoate pe piață cele mai noi titluri ale editurii Mirador, pe care o patronează, la festivaluri de poezie online și offline, prezent în antologii bilingve de versuri, implicat în proiecte artistice de tot felul cu Centrul Cultural Județean Arad, redactor-șef al publicației „Monitorul cultural” și redactor al revistei „Arca”.

Recentul său volum, Contraatacul de panică (poeme vechi și noi)[1], este o antologie selectivă de autor cu un grupaj de texte inedite la final. Dacă am calculat bine, de la anul primului poem inclus, 1987, și până în prezent Ioan Matiuț adună între copertele acestei cărți 33 de ani de poezie. Adică scrie poezie de când eu aveam 2 ani! Dintr‑o dată, parcă încep să simt tot mai grea povara cărții pe care o țin în mână. 33 e un număr și o vârstă magică, una la care putem constata că scriitura și-a atins maturitatea. Interesant e și faptul că formula sa lirică a rămas aceeași în tot acest interval, fără modificări majore. Texte de scurtă respirație, fără balast, pline de sevă, pe principiul esențelor tari păstrate în flacoane mici. S‑a vorbit că ar scrie haiku, nici vorbă, versul său este liber, nu respectă rigoarea numărului de silabe specifică poeziei chinezești.

Prospețimea imaginilor e vizibilă încă din volumul de debut, Stâlpi de sare (Mirador, 1996), poeme care fac obiectul primului grupaj din antologie, o referință biblică la soția lui Lot prefăcută în stâlp de sare. Tentația privitului înapoi și în general în direcții interzise e slăbiciunea umană pe care poetul și-o asumă și o exploatează în folosul poeziei:

„nimic nu e mai trist/ decât a-ţi vedea/ propriul ochi/ a vedea înăuntrul privirii tale/ a-ţi goli până şi ochiul de vedere/ a muri şi a te naşte/ până nu mai eşti decât/ umbra lucrurilor/ şi apoi/ a te pipăi/ ca un orb”; „gerul comprima tăceri/ cu semne îngheţate/ statuile/ mă chemau acasă”.

Imagini caleidoscopice („a vedea înăuntru/ sau/ a scutura cerul de stele/ pământul de oameni/ oamenii de pământ”), universul privit din interiorul atomului și nu panoramic („atârnă un perete într-un cui/ o oglindă se priveşte în mine/ nu ştiu de ce nu mai pot să mint/ stau şi văd cerul cum/ trece prin păsări/ mereu înspre altceva”), toate se desfășoară invers, înspre origine, într-o logică interioară a poemului care sfidează legile fizicii („spre punctul de care/ îmi sprijin propriul ochi/ se duce şi/ întreaga lume/ pe drumul presărat/ cu stâlpi de sare/ acolo unde/ se vinde viaţă pe zei”).

În cea de-a două secvență, intitulată Umbre, aflăm că omul nu este centrul universului, ci doar un punct fix, un simplu martor care privește viața imperturbabilă din jurul său:

„semnele sunt încă bune/ cerul este deasupra/ încărcat cu păsări/ pământul/ cu plante/ animale/ altele// şi oamenii/ care văd/ toate acestea”.

Dar poetul se deosebește de om, prin firescul cu care întâmpină mersul lucrurilor („iată/ trec prin mine/ ca printr-o/ lume”) și rătăcirile care îl împing să caute neobosit noi și noi înțelesuri („sus/ numai tu/ jos/ numai tu/ unde să mă mai ascund/ Doamne”), în locuri unde nu a ajuns și nu va călca nimeni, nici măcar el („îmi crescuse/ umbra/ atât de sus// o pipăiam/ cu picioarele”), până dincolo de marginea respirației („va trebui să găsesc/ o altă formă de/ respiraţie/ înainte să se sfârşească/ aceea/ de care atârn/ un timp”).

Cea de-a treia parte, Priviri, cuprinde o suită de priviri interioare, unele grave și dramatice („inima/ bătând clopotul/ morţilor din/ mine”), altele livrești, gingașe și jucăușe („stai în privirile mele/ ca un semn într-o/ carte/ din care lumea/ citeşte/ doar titlurile”), altele sufocant de reflexive („lumea nu se mai/ vede/ de atâta lume”), dar și priviri senzuale aruncate pe furiș, în care prezența iubitei e vie în orice manifestare exterioară („plouă /şi tu curgi/ pe obrazul/ meu”), ori din contră, pierdută în zare și îndepărtată („noapte/ între noi un tren/ bate câmpii”).

Urcăm tot mai sus, Între ceruri, însă nu pe verticală, ci într-un spațiu și timp nedefinit și infinit: „orbecăim/ pe marginea fiecărei/ clipe/ prăpastia/ nu are capăt”. Este segmentul din carte cel mai impregnat de prezența morții, astfel că între ceruri pare a fi locul de trecere dintre viață și moarte, dintre realitate și visare:

„adorm// trag întunericul/ peste mine/ exerciţiu/ al morţii”; „în fiecare dimineaţă/ mă trezesc din moarte/ lângă mine”; „de trecut/ cerul/ cu moartea pe umeri/ până acasă”.

Poetul pășește pe gheață subțire asemenea acrobaților aflați în echilibru fragil pe sârmă. Orice pas greșit înseamnă sfârșitul:

„nu mai am/ cer/ să sprijin privirea/ nici pământ în care/ să cad/ doar respirarea/ de care atârn”.

Și totuși, punctul de sprijin și-l găsește în singurul loc suspendat în timp din acest spațiu al căderii în gol:

„ţinut în picioare/ de umbra/ care aduce/ întunericul”.

Mereu am fost contrariat cum reușește un individ risipit în atât de multe direcții (de la editură la tipografie, la redacțiile celor două publicații, la CCJ pentru nesfârșitele birocrații, la emisiuni TV, la pescuit și vânat) să sape atât de sensibil și adânc în filonul poeziei. De unde mai are timp fizic pentru o ocupație atât de nerentabilă precum poezia? Răspunsul îl aflăm în ciclul Fuga din urmă, unul al dedublării și al alterității:

„în fiecare dimineaţă/ cineva/ mă trezeşte/ şi mă trimite/ în viaţă// seara/ las uşa descuiată”; „alterarea/ sau fereastra/ dintre mine şi/ mine”; „las chipul în/ oglindă/ când mă bărbieresc/ dimineaţa/ şi plec în căutarea celuilalt/, care vine/ mereu altul”.

Poate cel mai scurt și mai ilustrativ poem pentru tema neîncetatei fugi din urmă este și unul dintre preferatele personale ale autorului. Un blitz poem pe care Ioan Matiuț, generos cu răbdarea limitată a ascultătorilor, îl recită aproape la fiecare lectură publică: „azi am trecut pe lângă mine/ nu m-am oprit”.

După perete, asemenea cadrului unui tablou în care dacă intri, riști să te pierzi și să nu te mai întorci, este spațiul de trecere, între noapte și zi („trec somnul/ cu mine de/ mână/ spre lumea/ din ziua de/ mâine// numită/ cât să uit/ unde mă aflu”; „încă o noapte/ din care nu scapă/ decât/ visele pe care/ nu le ucide/ răsăritul”), între văzut și nevăzut („voi pleca/ să te caut/ după peretele lumii// sau poate/ tocmai am ieşit/ din jocul/ în care/ eşti”), între lumile pierdute ale poetului („mă uitam pe geam/ în lumea cealaltă/ ca să te văd/ venind”; „când/ peretele/ se subţiază/ trec dintr-o parte/ în alta/ să te caut”).

Personal, dintre poeme vechi și noi, le prefer pe primele, cele inedite nu mai au aceeași forță explozivă. De parcă de-a lungul lecturii ar fi fost aprins un fitil lung care arde constant și ritmic până la final, dar se stinge neașteptat și subit tocmai înainte să facă boom. Avem însă și câteva excepții de imagini fulgurante care mocnesc precum un jar bine întreținut:

„înveleşti lucrurile/ în cuvinte/ le pui între marginile/ unei coli/ ca şi cum/ nimic/ nu ţi-ar scăpa”; „sub pătura caldă/ a vederii/ gerul privirii/ se înmoaie/ cât să respiri”; „încerc să șterg/ numele/ de pe lucruri// să le văd”.

Rezumând, Contraatacul de panică conține suficientă poezie de calitate, lucru justificat și de bogata selecție de referințe critice din ultimele 40 de pagini ale antologiei. Nume și voci precum Ion Mureșan, Petru M. Haș, Vasile Dan, Gheorghe Mocuța, Alice Valeria Micu, Lucia Cuciureanu, Felix Nicolau, Viorel Mureșan nu pot decât să te valideze ca poet.

 

 

[1] Ioan Matiuț, Contraatacul de panică (poeme vechi și noi), Editura Tracus Arte, București, 2020, 224 p.