CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad
Poet şi sacerdot[1]
Ioan Pintea a scris şi publicat între 1992 (Frigul şi frica, editura Dacia) şi 2013 (Melci aborigeni) şase cărţi de poezie şi cam tot atîtea de eseuri, jurnale, convorbiri printre care se reţine, mai ales, Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, editura Paralela 45, 2007. Avem, aşadar, în faţă, un autor febril în creaţie şi complex în problematică. Sigur, comentăm această antologie cuprinzătoare de autor, în care sînt incluse poeziile celor şase cărţi, unele uşor readaptate de poet. Aşadar ne vom referi exclusiv la poezia lui.
Primul lucru de sesizat este acesta: poetul pune sub lupă, uneori explicit, alteori doar subtil, condiţia lui însuşi, adică dubla lui personalitate, de poet şi preot, uneori, în pofida insistenţei şi devoţiunii lui, totuşi două ipostaze atît de greu de conciliat. Ai impresia, citindu-l pe Ioan Pintea, că un poet duce în cîrcă, nu fără plăcere, un preot. Alteori, ca în secţiunea Casa Teslarului sau Grădina lui Ion, preotul duce smerit un poet. Autorul ezită între oficiul scrierii poemului şi cel al oficierii sacerdotale. Unul în libertatea, cel puţin poetic, chiar ostentativă de expresie. Una sine qua non în orice poezie bună. Cealaltă, în canon sever, înalt liturgic, sacerdotal. Poetul aleargă între unul şi celălalt cu egală devoţiune, dar fără să reuşească niciodată o topire a unuia în celălalt. Pe cît de mult caută el să împace una cu alta, pe atît de mult se vede faţa lor ireconciliabilă. Aş plusa zicînd că, vrea nu vrea, pe Ioan Pintea însuşi titlul antologiei îl trădează în această dramatică pendulare: Faţă către faţă. Între oficiul sacru şi existenţa apăsat concretă, între viaţa cotidiană şi cea curat spirituală se află „păpădiile smereniei”. Adică printre cartofi, morcovi şi salate. Poetul încearcă să ne convingă că şi el este, de altfel,
„tot un fel de rapsod (...) care a spus omenirii/ în loc de bună ziua că zeii locuiesc/ mai ales în bucătărie” (Quintelnic, p. 27).
Ca atare poetul scrie de pe „limb”:
„noi stăm pe limb pentru că noi suntem poeţi/ şi filosofi şi pictori şi mai suntem/ omizi strălucitoare cărora au început – la fel cum/ primăvara în straturi afânate veselă-ncolţeşte alium cepa - să ne crească aripioare” (Quintelnic, p. 25).
Ioan Pintea e, însă, hotărît lucru, un poet cu suflu, umflă şi mînă în larg pînza poemului, referinţele lui livreşti sau naturiste, disponibilităţile comunicării sînt abundente, parcă inepuizabile. Pe de altă parte poetul cultivă, cu stil şi bună dexteritate, temele mici, cotidiene, unele de consum sau prestidigitează cu uşurinţă pe cea poetică, cu micile plăceri, şi ale lor instrumente: cd-uri, plăci de vinilin, gramafoane, picapuri, păpuşi ruseşti, magazine Stielmann, muzică rock, John Lennon, dar şi, poate în compensaţie, Nietzsche, Bach, Mozart între care, spre a fi probabil iertat, apar intempestiv şi îngerii, heruvimii, serafimii. Poetul încearcă să fugă de o condiţie prea constrîngătoare, cea canonică, dar, în fapt, doar o contrabalansează la greu cu un decor pestriţ din viaţa cea mai recentă a oricărui tînăr de astăzi. În acest efort nu se poate spune că nu e curajos, poetul vede „călugăriţe pe schiuri”. Această chimie/ alchimie a sacrului cu profanul se întîmplă mai în fiecare poem cu precizarea că foarte abil autorul pune mai mult în talerul profanului ipostaziat în forme şi evenimente la limită, la extremă pe care le urcă apoi de acolo, de pe pămînt, din gravitaţie, pe acoperişuri:
„sunt zile binecuvântate când părăsim încăperile/ şi ne retragem pe acoperişuri/ de acolo strigăm tuturor adevărul” (hrană, p. 44).
Cînd poetul scapă, de fapt uită, de chingile celor două constrîngeri – sacru şi profan - i se împlineşte o elegie de toată frumuseţea:
decapitare
stegar venit în permisie
din armata mariei tereza
toată iarna tata taie un lemn verde şi tînăr
în curtea natală
stau lîngă el
mic şi încărunţit
şi plâng
privesc printre lacrimi cum cade
palid şi trist
capul reginei maria-antoaneta
resemnat în cele din urmă
scriu ceva cu degetul bont pe zăpadă
de pe eşafod
o pasăre grea cât o bilă de plumb
precum o păpădie
se ridică la cer.
Aleluia! (p. 55)
Ioan Pintea publică şi nişte poeme epistolare cu destinaţie, dacă ne gîndim bine, surprinzătoare pentru Sfinţia Sa. De exemplu către Sylvia Plath sau Emily Dickenson.
Prima carte antologată, Casa Teslarului, balansează calm într-o zonă a lirismului cît mai pur în expresie şi substanţă. Chiar cu sugestii minimaliste prin privilegierea celor de obşte, mărunte, cele din jurul nostru care în fond ordonează şi hrănesc viaţa sufletească, biologică, chiar mondenă, şi cele de sus, chiar scriptice ale, fireşte, sacerdotului, cel din autor, cel care îşi cere şi el dreptul la existenţă în poem.
Și în celelalte cărţi incluse în antologie (Melci aborigeni, 50. Poeme alese, Mormîntul gol, Grădina lui Ion, Frigul şi frica) (nota bene, incluse dar fără a respecta cronologia apariţiei lor, probabil în intenţia autorului de a accentua o anumită unitate şi constantă în retorică şi tematică lirică poetul continuă „munca” în sensul etimologic al cuvîntului, adică chinul, truda) concilierii lumii mondene, de acum şi de aici, cu cea nemişcătoare şi eternă, aşa cum e ea revelată scriptic: „un Magnet Uriaş” care atrage la el irezistibil „pilitura de fier” a lumii noastre mărunte şi trecătoare:
de fapt suntem
mici şi neînsemnaţi
semănăm foarte mult cu pilitura
de fier şi realitatea e cu totul şi cu totul alta
peste rîu stă magnetul uriaş precum muntele
într-o bună zi o să fim cu toţii
dar absolut cu toţii ai Lui. (melci aborigeni, p 100).
Vocaţia contemplării vieţii, a trăirii ei intense, a explorării ei minuţioase e, nu o dată, adevărata calitate a autorului:
Oda libertăţii
singurele noastre averi
aluni şi tufişuri de mure
frunze de fal ruginite
mestecenii cutezanţa şi zorii
carne de potîrnichi
şi oase de păstrăvi
fiorul rece şi curgerea
haine rămase pe uscat peste dealuri
singurele noastre averi
aluni şi tufişuri de mure (p.104)
Între cuvîntul scris de poet şi cel scris şi citit sacerdotal – faţă către faţă – se precipită instituţia cenzurii: de la ultimul către primul. Nu o dată, cum se întîmplă întotdeauna în poezie, în creaţie în general, ea, cenzura, e inhibată, anihilată, iar cuvîntul poetului scapă liber la plasticitate şi metafora îndrăzneaţă oferind un poem pur, adică pur şi simplu, fără acel asterix:
loc II
dacă tăcerea aprinde gurile noastre
cuvintele sunt mai aproape decât pietrele
şi sunt mai grele decât pietrele
şi pot striga fără zgomot între pietrele
patriei mele
încă aşteptăm cuminţi adunaţi în cetate
ceasul când iarba învingătoare
şi ploaia binefăcătoare ne vor aduce aminte de
trecut
dealuri cu pleavă şi câmpii cu nisip. (p. 113).
Cînd nu amestecă prea tare apele, cînd nu scrie poezia în odăjdii, chiar aşa străluceşte poemul lui Ioan Pintea. De altfel, proiectul liric secret al lui acesta cred că şi este: o poezie cu miză exclusiv estetică. Se vede foarte bine acest lucru şi din referinţele, implicit admirative, ale autorului la poeţi români: Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Constant Tonegaru, Ion Mureşan. Plus, la cei străini, deja amintiţi. O admiraţie pentru toţi cei ce ating o anume stare poetică pură, un lirism pur.
În fine, Ioan Pintea e în toate – şi poet, şi preot, şi interlocutor inspirat şi subtil, ca în convorbirile cu N. Steinhardt, şi în aceea de director-bibliofil cu gust şi chemare al superbei biblioteci bistriţene - apreciat şi preţuit. Inclusiv, fireşte, de către noi.
[1] Ioan Pintea, Faţă către faţă, Poeme alese (1992-2019), prefaţă de Ion Pop, Editura Cartier, de colecţie, nr. 23, Chişinău, 2019