CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

happens to the heart[1]

Radu Vancu se caracterizează printr‑o relaţie specială cu lumea. Bineînţeles, cu asta n-am spus nimic sau aproape nimic: cu toţii (credem că) beneficiem de aşa ceva. Ce îi este particular lui şi numai lui? O foarte puternică amintire a traumei, cu soluţii particulare combinate într-un mod specific: o puternică, neţărmurită, pe alocuri patetică, iubire pentru uman în general (şi pentru fiinţa umană în particular, cu o încredere ce frizează naivitatea), şi iubirea, caracterizabilă cam în aceiaşi termeni, faţă de poezie şi poeţi. Poeţi, cum ar fi Mircea Ivănescu, căruia nu cred că greşesc dacă-i atribui, ca moştenire, încercarea de echilibrare a misticii şi a tehnicii, a existenţialului şi formalului, ca şi trauma ascunsă, bine îngropată în zona originilor poetice. Poeţi cum ar fi Berryman, unde trauma e cît se poate de vizibilă, iar tehnica cît se poate de discretă. Sau Pound, cu utopicul său proiect de a schimba poezia şi, în trecere, lumea. Cartea de faţă*, bineînţeles, confirmă cele de mai sus. Sau aşa mă iluzionez. Deci:

Lumea de limbă germană, perfect reprezentată de un burg cum e Sibiul, e un bun pretext al juxtapunerii distracţiei populare, de tip Oktoberfest şi a amintirii/ evocării altui mare poet al traumei, a uneia care sfîşie limbajul, Paul Celan:

„Guten Abend, Meistere al bratwurştilor/ & al Oktoberfestului/ & al părului Sulamitei & Margaretei// întinzîndu-se deasupra Germaniei ca fumul/ unor lagăre de exterminare”.

Adică, un simbol al lumii noastre obsedate de distracţie, al lumii noastre amnezice, unde panem et circenses funcţionează mai bine ca oricînd, ceea ce justifică dialogul dezamăgit cu o instanţă divină pe care o consideră responsabilă de răul din lume, poate şi din cauză că vocea poetului nu (mai) contează:

„m-am gândit că Tu vedeai de sus fumul/ crematoriilor din lagăre/ & nu dădeai semne că Te-ai fi sinchisit// mai mult decât de la fumul unor grătare –/ & am zis să Te întreb aici & acum,/ într-un poem în care poţi întreba orice// fiindcă nu contează. Nu mai mult decât fumul unui grătar vara./ Sau iarna, tot aia. Aşa că Te întreb:// s-a scris: lapte negru al zorilor te bem dimineaţa – contează?/ s-a scris: orice poet e un evreu – contează?/ s-a scris: un opaiţ care să ducă înapoi la splendoare – contează?// s-a scris: ce frumoasă e moartea – contează?/ Toate s-au scris – & tot ca nişte perechi de bratwurşti/ s-a împletit fumul crematoriilor/ & exploziilor atomice & lagărelor/ sub cerul Tău înmiresmat/ […]// Pot face câte imagini vrei”.

Poezia din acest volum este aceea a unei revolte de natură morală. Nu furioasă, ca la Gellu Naum în copacul animal, ci doar tristă; asocierea dintre inimă şi utopie devine o imagine reluată obsesiv, oscilînd între literalitate şi simbolic; între frumos & trist, între urît & trist, între injust & trist:

„Fiindcă faptul că poate să vadă, în chiar aceeaşi secundă, abjecţia & taborul – abia asta e intolerabil. Și abia asta e, de fapt, cu adevărat poezia. Care e, în sensul ei cel mai pur, intolerabilă. E miraculos că oamenii se încăpăţânează să o facă să existe. E ca şi cum o legiune de decapitaţi ar continua să cânte, benevol şi extatic, mistic & stahanovist, cu limba mereu în flăcări, întru glorificarea ghilotinei”.

Asociere care devine o temă cu infinite variaţiuni:

„Utopia mea a fost inima ta.// Utopia ta, ceva mai modestă, a fost paradisul”; „Utopia mea personală a fost inima/ Dar utopia inimii e ea însăşi”; „Utopia mea personală a fost inima”; „Utopia ta personală a fost inima mea.// Ai crezut în ea, ai lăsat Sodoma & Pompeiul să existe/ pentru ea, ai distrus Sodoma & Pompeiul pentru ea, ai/ murit pentru ea, ai înviat pentru ea”; „Utopia ta personală a fost inima.// Și nu ţi-at fi atâta frică dacă frica nu s-ar freca de tine/ ca o pisică;// dacă n-ai vedea cum se electrizează părul pe inima ta &/ pe pisică.// dacă n-ai şti c-o să zică vocea tot ce trebuie să zică;// toate pisicile + o pisică se freacă de creierul tău şi-l strică,// de atîta frică frica ţi se strică”; „Utopia mea a fost inima mea a fost distopia ta.// Au existat inimi în care s-au născut zei. A mea nu a fost/ una/ […]/ Au existat inimi în care au putrezit zei. A mea e una”; „Utopia mea a fost ca inima mea să fie inima ta.// Atâta tot.// Dar n-am avut curajul.// Dar n-ai avut curajul”; „Utopia mea a fost ca inima mea să fie inima mea.// Dar n-am avut curajul”; „Utopia mea a fost să fiu ca inima ta.// Atotputernic & jemanfişist. Nesfârşit de blând & nesfârşit/ de nesimţit. Diafan & adiafor./ […]/ utopia mea a fost să te arunci şi tu de pe scăunel.// Și te-ai aruncat”.

Bineînţeles, putem comenta aceste citate, le putem încadra într-o direcţie poetică, putem vorbi de un proiect poetic al autorului (şi de modul în care l-a dus sau nu la bun sfîrşit), de un profil psihologic şi aşa mai departe. Dar asta ar însemna că poezia e un glonţ care ne-a trecut pe la ureche, eventual ne-a zgîriat puţin. Ne-a speriat, dar numai atît. Ceva de genul unui montagne russe. Un pic de adrenalină care să compenseze cumva monotonia vieţii. Or, poezia este (sau ar trebui să fie) pe viaţă şi pe moarte. O încercare extremă:

„Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există”. Și, acum ca şi cu alte ocazii, prefer să urmez sfatul unui prieten comun (al meu & al lui Radu), Ezra Pound: „Dacă vrei să afli ceva despre pictură, te duci la National Gallery, la Salon Carré, la Brera sau la Prado, şi PRIVEȘTI tablourile”.

Tonul este al unui psalmist revoltat, deprimat, ironic din dezamăgire, din neîncredere în capacitatea ambelor părţi de a iubi:

„Mai precis spus, utopia mea personală a fost ca inima mea să nu mai fie uneori un mic frigider portabil, cu sticle de vodcă & membre amputate & cubuleţe de gheaţă cu fructe înăuntru & mormade de globi oculari îndesate acolo claie peste grămadă”.

Sau:

„Cum de ne îngăduim dreptul moral de a simţi frumuseţea în vreme ce ne bălăcim în atâta sânge?// Iar faptul că poezia ne ţine nervul reactiv la frumuseţe – fireşte că-i cea mai dură acuzaţie împotriva ei.// Și, de fapt, a mai rău de atât: poezia însăşi e Acuzaţia”.

Cu generozitatea lui, poetul găseşte iarăşi o explicaţie care poate funcţiona ca scuză:

„dar poate că există şi oameni care pot supravieţui şi fără/ să fie iubiţi”

Poezia devine un gest al dezbrăcării. De haine, de sentimente, de trăirile comune, de corp:

„Ceva necruţător de blând/sfârtecând schimbând/ sfârtecând”.

 Frumuseţea răneşte. Inocenţa răneşte. Tandreţea răneşte:

„Ai creat o lume de oameni trişti/ care-Ţi scriu psalmi despre frumuseţe./ Despre jucăriile copiilor. Despre ochişorii iluminaţi// & devastatori, ducându-ne înapoi în splendoare.// Maestro, oamenii trişti Te salută &/ Îţi mulţumesc. Cât cer, atâta tristeţe”.

Dumnezeul derizoriu, evocat încă de la începutul cărţii, se asociază cu mitologia derizorie a lumii actuale, de pildă cu minionii, deveniţi sursă de simboluri, ori cu alte produse ale societăţii de consum:

„Am visat omuleţi Lego policolori făcând dragoste &/ virgine Lego policolore născând & zeişori Lego întinşi pe/ cruci Lego policolore: ei îţi vor fi inimă.// Am visat galaxii de turtă dulce, găuri negre cu gem de caise, hecatombe solare cu jeleu de fructe, Apocalipse cu/ îngheţată de coacăze: ele îţi vor fi inimă”.

Literatura, adică poezia, e o iubire chinuitoare, neîmpărtăşită, obsedantă, chinuitoare, infidelă, dar de care nu te poţi rupe:

„Există utopii pe care nu poţi să nu le laşi să te facă terci.// (Iar dacă în terciul ăsta de cuvinte s-ar vede şi sângele,// ai înţelege mai uşor că şi utopia asta a literaturii e la fel de/ sângeroasă.)”

Ceea ce rămîne e o viziune dantescă adusă la zi. O rescriere a lumii văzute prin poezie. Adică a lumii făcute cît de cît inteligibilă (nu şi neapărat acceptabilă):

„Civilizat e numai omul care a trecut prin infern”.

O melodie în aceeaşi cheie ca şi Canto LXXXI, cu angajamentul existenţial total („Toate apele reale au culoare înecului – toate frazele reale/ au culoarea morţilor”) cu speranţa („Cândva, îmi voi aminti de toată suferinţa asta ca de o/ enormă fericire”) şi cu o autoevaluare lucidă: „Am încercat să scriu paradisul./ Și l-am scris./ Atât cât se mai poate”.

[1] Radu Vancu, Psalmi, Bistriţa, Casa de editură Max Blecher, 2019.