ESEU

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist, Oradea

Postulatul disimulării (I)

Încheiasem eseul Epicicluri („Arca”, nr. 2/2020) cu afirmaţia că limitele cunoaşterii noastre sunt irevocabil ferecate între trei legi: teoria relativităţii einsteiniană, principiul incertitudinii al lui Heisenberg şi teorema incompletitudinii formulată de Gödel. Prima fixează marginile pătrunderii cugetului şi percepţiilor noastre inclusiv tehnologice înspre întinderile cosmice, a doua către adâncimile ultime ale materiei iar a treia, poate de esenţa cea mai tragică, marchează fără putinţă de tăgadă fruntariile raţiunii noastre. Relativ, incert, incomplet. Sunt adevărate cenzuri ce ne rup aripile înaltelor zboruri spirituale înmugurite odată cu apariţia umanismului care ne oferea un loc glorios în centrul absolut al universului, ca fiinţe libere, ca stăpâni ai acestuia. Ar fi momentul de a dezvolta puţin ideea. E poate şi o datorie patriotică, având în vedere că unul dintre cei mai lucizi şi mai aplecaţi filosofi inclusiv pe tematica îngrădirilor demersului cunoaşterii, în pofida unor sporadice şi mici excese de algebrizare a silogismelor, aparţine arealului nostru: Lucian Blaga. Iar dacă ar fi să dăm o denumire în consonanţă cu cele trei principii enunţate mai sus cenzurii sale transcendente ce conferă şi titlul fundamentalului volum din 1934, aproape contemporan cu ele (relativitatea specială – 1905 şi cea generală – 1916, incertitudinea – 1927 iar incompletitudinea – 1931), aceasta ar putea fi postulatul disimulării. Iată triunghiul devenit patrulater, cel de-al patrulea colţ privind înspre lume din unghiul mult mai catifelat, dar şi mai imponderabil, al gândirii metafizice. Precizare: teorema lui Gödel, cum vom vedea în numărul următor, incumbă un aşa-zis spaţiu metamatematic ce dezvăluie inconsistenţele existente în cel curent operat prin logica tradiţională. Ca simetrie şi eleganţă a punerii problemei (extrem de importante, chiar determinante în lumea cercetării ştiinţifice), era necesară şi o perspectivă metafizică drept încununare a primelor două teorii fizice.

Formularea, în zorii secolului 20, a teoriei relativităţii restrânse, a zguduit până dincolo de temelii, asemeni unui seism catastrofic, bazele fizicii newtoniene, precum şi fundamentele filosofiilor milenare. Spaţiul şi timpul nu mai erau noţiunile abstracte apriorice şi inviolabile cu ajutorul cărora ne modelam concepţiile despre natură, nici scena aridă, aplatizată, newtoniană, pe care actorii planetari se atrăgeau prin forţe obscure precum îndrăgostiţii mitici. Ci căpătau concreteţe fizică şi instabilitate. Spaţiul, din categorie mentală, devine o structură în sine şi dobândeşte o elasticitate stupefiantă în preajma corpurilor astrale grele, curbându-se lasciv pe după forma lor, antrenând inclusiv lumina în meandrele sale. Şi până la colapsare în inima monstruozităţilor gravitaţionale care sunt găurile negre; iar timpul aproape dispare ca noţiune, pulverizându-se în timpi, scurgeri proprii fiecărui observator în funcţie de viteza lui de deplasare sau situarea spaţială. Context în care cosmosul nu mai răspunde la un ticăit unic, nu mai manifestă un prezent generalizat, ci e spart într-o infinitate de pulsaţii locale, cu atât mai desincronizate cu cât au o amplasare în depărtări mai mari. Autorul teoriei însuşi recunoştea că s-ar înşela amarnic dacă ar încerca să dea „vreun sens simultaneităţii”. „Orice sistem de referinţă (sistem de coordonate) are propriul său timp; o indicare a timpului nu are sens decât atunci când se face în raport cu un corp (sistem) de referinţă determinat” (citatele şi referinţele sunt indicate în Consonanaţele de la final).  Şocantă la apariţie, teoria relativităţii se dovedeşte în prezent esenţială în tehnologiile spaţiale şi ale comunicaţiilor. Însă Blaga, în anii respectivi, o analiza în termenii dogmei, concept tratat de el extrem de original şi care clădea Eonul dogmatic, primul volum al monumentalei Trilogia cunoaşterii. Căci, după cum explică filosoful român, dogma nu este altceva decât „o sinteză metalogică, dar intracategorială, în transcendent”, care păstrează nealteraţi termenii cronospaţiali, cei „palpabili”, deci mai greu falsificabili, alungând în schimb din domeniul operabil al logicii doar urzeala misterioasă ca atare a transcendentului/fenomenului analizat. Einstein însă, de dragul legitimării logicii în sine a fenomenului, a procedat pe dos: a modificat nu esenţa sa, ci cadrul spaţio-temporal în care se desfăşoară, transferând astfel coerenţa logică asupra fenomenului. Concret, marea „metafizică” a fizicii relativităţii este în fapt constanţa absolută a vitezei luminii (c), indiferent de viteza sistemului de observare, fapt ilogic pentru orice gândire de bun simţ: dacă te deplasezi cu un vehicul cu indiferent ce viteză şi aprinzi o lanternă, fie spre direcţia înainte, fie îndărăt, lumina se va îndepărta de sistem şi într-un sens şi în altul cu acelaşi tulburător şi neabătut c, cum vehiculul ar sta pe loc. Or, ca să valideze această aparentă anomalie, Einstein a extras din parametrii „normalului” nici mai mult, nici mai puţin decât contextul, spaţiul-timp, care se dilată/contractă în funcţie de mişcare şi poziţie. Ca să rezulte relativitatea mişcării, el nu variază viteza ci spaţiul şi timpul! Obţinea astfel o formulă „pur şi simplu absurdă. Ea violentează logica”! Blaga nu exagera. Pentru că în epocă tocmai se demonstraseră şi limitele logicii.

Însă latura care ţine direct de subiectul nostru este nu atât constanţa vitezei luminii ce ne creează mereu dificultăţi mentale, cât faptul că nu poate fi depăşită. Atingerea ei, după cum ne spune cercetătorul experimentalist Richard Muller cu umor, „nu-i o soluţie practică” întrucât ar necesita o energie infinită, ceea ce cântăreşte infinit mai mult decât universul însuşi. Fapt rezultat din calculul matematic al „dogmei” cronospaţiale la care tocmai ne-am referit, calcul nu foarte complicat, ce ar depăşi însă intenţiile textului. Nicio particulă materială posedând masă nu poate nici măcar atinge viteza luminii întrucât ar căpăta o greutate infinită. Dar nici chiar fotonii, particulele mesager ale luminii, cu masa zero, nu pot trece de această limită inebranabilă. Ceea ce ne anulează categoric posibilitatea de a cunoaşte, în pofida avansatelor noastre tehnologii observaţionale, mai mult decât felia de univers aşa-zis vizibil. Adică sectorul, probabil minuscul, din care informaţia fotonică a apucat să ajungă până la aparatele noastre. Respectiv cam 14 miliarde de ani-lumină jur-împrejurul boltei, cât e perioada scursă de la big bang. În rest, totul este şi va rămâne în veci o sumbră necunoscută scufundată într-o beznă fizic-metafizic impenetrabilă. Dacă privim lucrurile din unghiul metafizicii profesorului din Lancrăm, aspectul problemei nu se modifică. Aşa cum, fizic, c-ul ne blochează cunoaşterea globală a cosmosului, metafizic, Marele Anonim (denumire generică şi neteologică dată de Blaga transcendeţei), dar nu numai el, ci orice obiect al cunoaşterii ce ţine de sferele de dincolo de percepţiile directe – şi în cele din urmă, pe linia criticismului kantian, orice lucru supus analizei – nu se revelează integral sub nicio formă la modul concret, pozitiv, cunoaşterii umane, decât ca mister, ca disimulare. „Cunoaşterea individuată, în oricare din formele ei, e în firea ei «transcendent censurată». Definitiv şi irevocabil censurată. (...) modurile pozitive ale cunoaşterii individuate sunt de aşa natură încât prin ele nu se ajunge decât la o revelare disimulatoare a misterelor existenţiale”. Realitate din care omul cercetător nu are decât soluţia de a extrage la modul pozitiv partea eventual accesibilă, analizabilă logic a obicetului de cunoscut, iar pentru diferenţă, majoritară, să accepte misterul ei, să se aşeze „pluriform” în el, să îl asimileze şi eventual să îl prefacă în „semne cognitive subiective” echivalente. Însă convertirea misterului în non-mister e exclusă. Nici măcar aşa-zisele revelaţii pe care istoria le mărturiseşte din abundenţă nu izbutesc să spargă această barieră întrucât, dincolo de problema credibilităţii lor, conţinuturile ce rezultă din ele se încadrează în aceeaşi paradigmă a disimulării. Ele nu reprezintă decât „iluzia adecvaţiei”, nu transformă câtuşi de puţin misterul în antipodul său, doar, în cel mai bun caz, ar putea ceda un dram pe scara intensităţilor sale „indefinit atenuabile”, dar niciodată anihilabile. Ţine de proiectul cosmic al Marelui Anonim, unul „totalitar” şi „preventiv”, ce-şi mânuieşte cu abilitate cel mai redutabil instrument al său, cenzura transcendentă, c-ul dogmatic-epistemologic, ca să se apere de agresivitatea şi nesaţul cunoaşterii umane.

Dar să revenim la viteza luminii ca factor distorsionant şi relativizator al timpului. Fizicianul veronez Carlo Rovelli deduce din asincronicitatea clipei/clipelor prezentului descoperită de Einstein existenţa unui aşa-numit prezent extins, ca „zonă intermediară” între trecut şi viitor. Faţă de gânditorii ce au presărat harta cunoaşterii timp de două milenii şi jumătate şi care au avut tendinţa de a abstractiza radical noţiunea de prezent (Aristotel considera clipa un număr), a o exclude din rândul fenomenelor fizice (Kant şi claustrarea timpului în mental, ca formă a simţului intern) şi până la dizolvarea bergsoniană într-o pură subiectivitate psihologică, prezentul extins analizat de cercetătorul italian are o desfăşurare concretă şi geometrizabilă. Poate fi reprezentat printr-un con spaţio-temporal cu vârful amplasat în momentul în care tastez exact acest cuvânt şi cu generatoarele (liniile ce unesc vârful conului cu fiecare punct al cercului bazei) semnificând viteza luminii, iar baza împinsă spre înapoi, până la marginea universului văzut. El include în volumul său toate evenimentele cosmosului pe care eu le percep când tastez acest cuvânt, dar care s-au desfăşurat cu mai multă sau mai puţină vreme în urmă, atâta cât a avut nevoie informaţia luminoasă să ajungă de la ele până la mine. Şi exclude tot ce se află înafara lui, dincolo de pragul demiurgicei viteze. Te include şi pe tine, cititorule (dacă exişti...), oriunde te-ai afla pe pitorescul pământ, despărţit de prezentul meu doar cu nişte milionimi de secundă. Dar include şi strălucirea primelor galaxii ce-şi trimit licăririle înspre noi de acum 13 miliarde de ani! Dacă aş poseda un telescop chiar modest şi l-aş îndrepta în clipa aceasta înspre galaxia Andromeda (situată la 2,5 milioane de ani-lumină) aş percepe acum fotonii ce s-au desprins de puzderia ei de stele pe când primele forme antropoide, homo erectus ori homo habilis, îşi ciopleau cu chinuri, spaime şi înfometare, din piatră, precarele unelte ascuţite cu care să despice pielea animalelor capturate. Mutând apoi focalizarea pe nebuloasa Voalul din Constelaţia Lebedei (2400 a-l) aş face cunoştinţă cu lumina ivită la vremea în care, la Atena, Platon tocmai îşi înfiinţa Academia ce urma să pregătească de-a lungul a vreo nouă secole minţile ascuţite ale tinerilor filosofi. Mişcând din nou obiectivul, aş da peste astrul Saiph din Constelaţia Orion (715 a-l) prezentificându-mă cu epoca în care Dante lucra inspirat la Divina Comedie. Alegerea nu e tocmai întâmplătoare. În abordarea relativităţii generale, Einstein a utilizat matematica Gauss-Riemann a spaţiilor curbe ce implică pluridimensionalitatea, respectiv existenţa unor dimensiuni spaţiale sporite faţă de cele trei perceptibile de noi. În descrierea „topografiei” ultimului cerc al paradisului (cântul XXX: „pare-închis, el ce-nchide toate”) se pare că Dante a avut la modul mai mult decât genial intuiţia sferei 4-dimensionale, aşa cum remarcă matematicianul american Mark Peterson (imaginea a două sfere care se închid reciproc depăşeşte puterea noastră intuitivă, nu însă şi pe a marelui poet florentin!). Toate aceste evenimente, şi un număr insondabil de altele, fantastic de multe, intră în conul extins al prezentului/urilor noastre. Dar dincolo de generatorarele impasibile ale conului, acolo unde informaţia se ascunde în dosul vitezelor mai mari decât c, inaccesibile, e instalată perdeaua grea a misterului nepătruns, infinit, a disimulării, a epistemei dogmatice, a „minus-cunoaşterii”. Lumea noastră se rezumă doar la un biet con raportat la restul nemărginit al spaţiu-timpului. Postulând inevitabilul: aceasta este anemica bătaie a cunoaşterii noastre tranşată cinic de cumplita viteză a luminii. Pragul finitudinii noastre insurmontabile. Un alt redutabil acrobat conceptual al timpului, Vladimir Jankélévitch, succesorul subiectivităţii temporale bergsoniene, punctează şi mai necruţător această limită fotonic-fantomatică între finit şi etern. Ea ne marchează, spune el, imposibilitatea relaţionării inclusiv cu Dumnezeu întrucât, oricât de fantastică este viteza luminii, îi va lua totuşi o secundă, chiar şi „simbolică”, să parcurgă cei 300.000 de kilometri. Iar această secundă „va fi mereu infinit depărtată de ubicuitatea şi de instantaneitatea divine, de omniprezenţa spaţială şi de eternul prezent” al acesteia. Eternitate care, pe schemă wittgensteiniană, dar din alt unghi, „respinge din faşă vorbirea: căci vorbirea presupune timpul...”

Astfel încât, dacă filosoful francez ne refuză vorbirea, să aruncăm o ultimă privire prin telescop. Îl fixăm de data aceasta pe steaua Mizar din Constelaţia Ursa Mare (86 a-l). Luminiţa abulică ce intră în obiectivul meu când tastez chiar acest cuvânt s-a desprins de pe suprafaţa astrului simultan cu o altă lumină, mult mai importantă, mult mai semnificativă: este lumina primului tipar al volumului Censura transcendentă.

*

Să revenim la adagio-ul lui Vladimir Jankélévitch referitor la eternitatea ce nu poate fi „exprimată” decât prin tăcere. Idee făcută celebră în secolul trecut de Wittgenstein, ea având însă rădăcini anterioare, pe linia de gândire Kant-Schopenhauer. Idee atât de puternică încât i-a clintit din feeria pozitivistă chiar şi pe marii fizicieni. Este cazul laureatului Nobel Werner Heisenberg: „lumea trebuie împărţită între ceea ce se poate exprima clar şi restul, despre care trebuie să tăcem” – ne spune eminentul cercetător în volumul său autobiografic. Aici însă nu mai este vorba despre metafizica în sens tradiţional, ci mai curând despre o zonă pe care am putea-o numi infra-fizică. Dar nu ca tulbure spaţiu mai degrabă metaforic/psihologic, simetric al metafizicii în raport cu realitatea, ori doar un ingenios joc de cuvinte, cum se mai utilizează în literatură (Ana Blandiana), ci literal, ca investigaţie a fizicii în regiunile situate „dedesubtul” materiei, în minusculul areal al instabilităţilor cuantice. Tăcerea heisenbergiană e de fapt generată de nedeterminare (denumirea originală a Principiului incertitudinii), de imposibilitatea de a stabili cu exactitate parametrii de acţiune ai particulelor subatomice. Ideea i-a scăpărat la o plimbare nocturnă solitară (implicit în tăcere...) printr-un parc din Copenhaga, în 1927, gândindu-se la urma lăsată de traiectoria unui electron prin camera cu ceaţă (singurul instrument de „detecţie” a particulelor existent în epocă) ce nu înfăţişa continuitate, ci o succesiune punctiformă de picături de condens. Evident, primitivismul sistemului experimental nu putea genera nicio exactitate cantitativă ori subtilitate matematică, dar el a reprezentat scânteia ce-a declanşat intuiţia cercetătorului. A doua zi, la lumina tăioasă a dimineţii nordice, s-a născut şi ecuaţia „revelaţiei”. Ea ne spune în simboluri că este imposibil să determinăm simultan cu precizie şi poziţia, şi viteza unei particule. Măsurarea exactă a poziţiei implică erori semnificative în aflarea vitezei şi reciproc. Descoperirea urma să deschidă porţile către subteranele materiei, acolo unde lucrurile sunt ameţitor de alunecoase.

Lucian Blaga
Sursa foto: junimearomana.com/lucian-blaga

Să detaliem un pic principiul lui Heisenberg, aşa cum l-a interpretat mentorul său şi întemeietorul Şcolii atomiste de la Copenhaga unde s-au pus bazele teoretice şi riguorase ale cuanticii. Niels Bohr explică faptul că măsurarea acţiunii electronului necesită bombardarea lui cu o cuantă de lumină a cărei reflexie de pe obiect va fi studiată de observator (aşa cum şi un obiect macroscopic poate fi perceput şi evaluat doar prin lumina pe care o reflectă). Ea va afecta inevitabil mişcarea electronului. O cuantă cu lungime mare a undei (frecvenţă mică) este mai puţin energică şi îi influenţează nesemnificativ mişcarea, indicându-ne o viteză a particulei relativ precisă, dar nu conferă exactitate poziţionării sale la un moment dat. Bombardându-l în schimb cu un foton îngust, de frecvenţă mare, mult mai energic, poziţia sa va deveni clară, în schimb impactul va modifica deplasarea electronului făcând imposibilă determinarea vitezei. Iată că şi din acest experiment, nu numai din teoria dualismului luminii, decurge „incomprehensibilul” lui de Broglie, atribut pe care Bohr l-a retrogradat de-a dreptul la „iraţional”. Fapt ce înfăţişează sever şi neplăcut limitele noastre în a descifra în detaliu comportamentul elementar al materiei. Cu toate că au existat controverse pe subiect. Anton Dumitriu îi citează pe filosofii pozitivişti Philipp Franck şi Moritz Schlick care consideră că influenţarea comportamentului materiei de către experimentator „nu are sens ştiinţific”. Faptul că măsurătoarea noastră nu izbuteşte să surprindă esenţa fenomenului nu înseamnă că el ca atare nu ar reprezenta o realitate certificabilă, ci viciul aparţine experimentului, iar ameliorarea lui ar duce la rezultate precise. Dar lucrurile nu stau nicidecum aşa. În cele din urmă, chiar şi logicianul român a admis că relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg, pe lângă faptul că trasează limitele exactităţii cunoştinţelor noastre fizice, „pun în acelaşi timp o barieră intuiţiei noastre, care nu poate fi depăşită”. Fapt vădit de întreaga evoluţie următoare a mecanicii cuantice care, pe lângă stranietatea ei, deschide porţile către elaborarea unei adevărate filosofii a domeniului. Structurată tocmai pe această relaţie dintre obiectul/fenomenul cercetat şi subiectul experimentator. Pentru că există întotdeauna un conflict între lumea macroscopică a observatorului şi infra-scopia sub-atomică, regulile celor două „realităţi” fiind divergente, încât niciun tip de cunoaştere nu poate evita acest binom. Oricât ar fie ea de „ştiinţifică”. Mai mult decât atât, se pare că ireconciliabilul existent între termeni tinde în final să-l aneantizeze pe unul dintre ei.

Pentru a dovedi ideea e necesar să intrăm mai adânc în spaţiul instabilităţilor din tărâmul elementariilor. Totul porneşte de la faptul dovedit teoretic, dar într-o anumită măsură şi experimental, că micro-particulele nu se deplasează univoc între două puncte, precum bilele de popice, ci mişcarea se produce după principiul undelor. Traiectoria lor, în loc de a fi liniară, ocupă o suprafaţă extinsă (funcţie de undă); iar pe aria acesteia particula poate fi situată la un moment dat în oricare dintre punctele ei, chiar în mai multe deodată (!), după anumite grade de probabilitate. De la peretele nordic al laboratorului până la cel sudic, ea poate fi găsită cu cea mai mare rată statistică la mijlocul geometric al încăperii; însă există posibilitatea de a fi aflată şi lângă cel estic, şi în garajul institutului, şi dând un ocol Polului Nord, dar şi hoinărind prin preajma planetei Saturn. Sau chiar şi-şi. În momentul în care laborantul introduce pe traseu un detector, toate probabilităţile „exotice” colapsează şi particula va fi „prinsă” pe linia directă. Omul influenţează comportamentul cuantei care se „îmblânzeşte” instantaneu din insubordonarea ei, în momentul măsurătorii. Dar nu complet, căci Heisenberg a demonstrat incertitudinea poziţiei şi a vitezei în cadrul traiectoriei rămase; însă fenomenul este mult mai complex. Electronul, sub observaţia fizicianului, îşi schimbă însăşi natura. El nu mai vibrează imponderabil şi incontrolabil hălăduind imaterial prin univers, ci devine brusc corpuscul, cu masă, sarcină şi impuls, afişând parametri de materie, cu rol bine determinat în structura atomului, capabil să creeze interacţiuni şi chimie. Această inconsecvenţă endemică l-a determinat pe fizicianul Richard Muller să vorbească despre un „spirit” al electronului pe care, dacă ne străduim cu orice preţ să îi determinăm experimental funcţia de undă, îl debilităm, „imediat, irevocabil şi instantaneu” (spunând-o pe aia dreaptă, în fapt experimentatorul e cel debilitat, în timp ce electronul îşi continuă imperturbabil existenţa sa spectrală...). Ceea ce ne pune în imposibilitatea de a răspunde la întrebarea ce este el, undă sau particulă. Nici una, nici alta, nici amândouă, situaţie în care ar trebui introduşi în fizică termeni noi, combinaţii între ele, gen „undiculă”. Italianul Carlo Rovelli ne dă o viziune mai generală a acestor aspecte: „Mecanica cuantică ne arată că lumea, cu cât o privim mai în detaliu, cu atît e mai puţin constantă... Este o lume a vibraţiilor, a permanentei fluctuaţii, o forfotă microscopică de microevenimente efemere” (subl. n.). O „spumă cuantică” în care inclusiv coordonatele carteziene decad în derizoriu. O lume ce îşi schimbă aspectul sub supravegherea umană, căpătând de-abia atunci înfăţişarea pe care o percepem; altfel, în natura ei, fiind doar o nesfârşită şi incognoscibilă perdea de ondulaţii şi trepidări indescifrabile. O simfonie de vibraţii în acord-dezacord perpetuu şi ubicuu, o stare nediferenţiată de tremurări şi zbateri sterile ale nimicului. John Archibald Wheeler, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Bohr şi Einstein, puncta extrem de curajos aiuritoarea idee. Iat-o, în citarea cercetătorului şi scriitorului englez John Hands: „universul are nevoie, pentru a exista, de prezenţa unor observatori conştienţi care să-l facă real... Universul exista într-un fel de stare fantomatică, până când fiinţele conştiente l-au observat, colapsând astfel funcţia de undă pentru întregul univers şi conferindu-i existenţă fizică” (subl. n.). Cu alte cuvinte nimic determinat nu există până nu survine privirea noastră conştientă, intelectul nostru aspirant la a fi cunoscător. Spectaculoasă resuscitare a idealismului absolut de tip Fichte care nega existenţa fenomenelor exterioare eului, ele fiind doar produsele acestuia. Doar că i s-a adăugat un pretenţios eşafodaj matematic. Singura diferenţă e marcată de acea derutantă funcţie de undă a naturii (normal, pe vremea filosofului german conceptul de câmp mai avea vreun secol până să vină pe lume) care ar poseda totuşi un gen de realitate şi înafara observării umane. Dar este aceasta într-adevăr o realitate atâta vreme cât, „nederanjată”, nu se manifestă prin nicio formă recognoscibilă, cantitativă? Ori nu-i decât respiraţia inodoră a unor elegante ecuaţii diferenţiale? Cititorul va gândi că s-a cam întrecut măsura. Dar ideea a fost frământată şi întoarsă pe toate feţele de nume uriaşe ale cugetului. Un singur exemplu: Bergson. Iată cum o sintetizează specialistul autohton în filosofia sa, Constantin Antoniade: „Cunoştinţa pură are să ne arate că realitatea este continuă; însă mintea noastră, condusă de trebuinţele fundamentale ale vieţii, îmbucătăţeşte acest real continuu în lucruri dinscontinui şi astfel lumea externă, una şi continuă, ne apare împărţită în lucruri, multiplă şi discontinuă”. Şi puţin mai încolo, şi mai tranşant: „Universul n-ar fi decât o masă de materie pe care imaginaţia o fărâmiţeşte în molecule şi atomi”. Acelaşi principiu al unei realităţi primordiale compusă dintr-o haotică substanţă (sau câmp) amorfă, căreia numai şi numai conştiinţa îi conferă o configuraţie organizată. Ce mecanism mental a putut declanşa această contestare radicală a realităţii obiective, atât la gânditori, cât şi la cercetători de primă mână? Răspunsul cel mai la îndemână ar fi: imposibilitatea de a accesa şi desţeleni teoretic cu acurateţe zonele elementare ale lumii noastre, neputinţă derivată din Principiul incetitudinii al lui Heisenberg.

„Ştim că nu îi putem cere lumii să fie exactă” – ne mărturiseşte Jacob Bronowski, autorul şi realizatorul unor documentare ştiinţifice BBC de largă audienţă; „principiul lui Heisenberg afirmă că nu există evenimente, nici chiar evenimente atomice, care să poată fi descrise cu certitudine, adică cu toleranţă zero”. Şi astfel ajungem din nou în ograda trilogică a lui Lucian Blaga. Nu putem „scăpa” de mister nici în cel mai elementar act de cunoaştere. Tot ceea ce descriu cercetătorii cu privire la insondabilul univers infra-scopic posedă integral parametrii transcendenţei existenţiale centralizate din viziunea filosofului român. Coordonată de Marele Anonim, denumire intenţionat neutră conferită de Blaga, spre a nu cădea în vreun „abuz metaforic” pretenţios ori pompos gen „raţiune imanentă”, „eu absolut”, „Tată extramundan” etc. Acolo, în străfundurile subatomice bântuite de incertitudine, de dualităţi nefireşti, de cameleonism „undicular” şi ubicuitate, ce nu se lasă sub niciun chip prinse în rigori analitice ci doar în tulburi teorii probabilistice, acolo zace misterul absolut al oricărui demers epistemologic. Nivel se pare mai straniu şi mai tulburător decât cel al tărâmurilor astrale insondabile care sunt prea îndepărtate ca să aibă vreo influenţă asupra vieţilor noastre. Ciudata lume cuantică în schimb se desfăşoară aici, în adâncimea nisipului pe care păşesc, în cristalul apei pe care o sorb însetat, în peticul bătătorit de epidermă cu care împing sacadat clapele tastaturii. O transcendenţă azvârlită la o mie de miliarde de ani lumină îmi e total indiferentă pentru că nici măcar ea, presupunând că ar fi interesată intuitiv de existenţa mea, nu ar avea acces la vreo informaţie despre mine. Cum şi incantaţia mea către ea ar rămâne suspendată veşnic printre bolţi, într-o hoinăreală fără ţintă şi sfârşit, zburătăcind agonic cu 300.000 km/s. În schimb, Marele Anonim mai degrabă sălăşluieşte extrem de confortabil în „funcţia de undă” a mierlei care s-a oprit o clipă pe pervazul ferestrei, a spumei „cuantice” plutind pe aroma cafelei din ceaşca de pe colţul biroului şi în milioanele de conexiuni neuronale electro-chimice ce s-au stabilit în scoarţă în pre-clipa în care tastez chiar acest cuvânt. În broboanele de sudoare ale laborantului surescitat şi în insolenţa „spiritului” electronului ce se corporalizează doar când bietul fizician îşi aruncă privirea exasperată înspre el. De acolo îşi prezervă cu suverană îndărătnicie secretele înverşunate căutate fremătător de intelectul omenesc. De acolo, asemeni Primului Motor aristotelian, generează freamătul tăcut şi obscur al cuarcilor şi fotonilor, dansul ritualic elementar ce pare să mărturisească cu totul alte tărâmuri, alte înţelesuri. Smintind cugetul ce încearcă neputincios a-i descifra ciudăţeniile. De ce face asta? – ar veni întrebarea de bun-simţ, în fapt, pentru profesioniştii gândirii conceptuale, doar o interogaţie prostească şi inutilă. Însă Lucian Blaga, filosof, dar şi mare poet, încearcă totuşi răspunsuri (poate că tocmai în asta constă măreţia demersului său metafizic): „Probabil atingerea «adevărului transcendent» ar echivala cu o serioasă primejdie de natură tot atât de ascunsă ca orice transcendenţă. Bănuim că primejdia aceasta pândeşte şi ameninţă de-a dreptul echilibrul existenţial”. Primejdie se abate asupra subiectului cunoscător care „ar putea fi smuls din aderenţele sale creaturale, şi astel scos din echilibrul său, de o asemenea cunoaştere”. Dar ameninţă şi o altă primejdie, de data aceasta de anvergură apocaliptică: pentru însuşi Marele Anonim, care „ar putea fi scăzut în potenţa sa, şi în parte zădărnicit în intenţiile sale de o asemenea cunoaştere individuată. Orice eventuală cunoaştere absolută, proprie unui subiect periferial al existenţei, ar însemna un pericol de descentralizare a existenţei”! Mai prozaic, Blaga o zice în cele din urmă pe şleau: „o asemenea cunoaştere ar echivala cu o castrare parţială a Divinităţii”! De aici, „reţeaua de factori izolatori” cu care ne împresoară, constând în legi fizice inexpugnabile prin care „se apără pe sine şi toate misterele derivând din el”, prin care „ne înşală şi ni se sustrage metodic”. Şi, de fapt, cât de „simplă” matematic este întreaga problemă: ori viteza, ori poziţia...

Consonanţe:

Constantin Antoniade, Opere, Eminescu, 1985, p. 238, 260.

Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, p. 120-5, 128, 330-1, 334-5, 371-3, 377-8, 380

Niels Bohr, Teoria atomică şi descrierea naturii, Humanitas, 2015, p. 82, 115

Jacob Bronowski, Asecensiunea omului, Humanitas, 2018, p. 288

Anton Dumitriu, Eseuri, Eminescu, 1986, p. 9-14, 55

Albert Einstein, Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, Humanitas, 2015, p. 26, 30

John Hands, Cosmo Sapiens. Evoluţia omului de la originile universului, Humanitas, 2019, p. 120-1

Werner Heisenberg, Partea şi întregul. Discuţii în jurul fizicii atomice, Humanitas, 2015, p. 107, 282

Vladimir Jankélévitch, Ireversibilul şi nostalgia, Univers enciclopedic, 1998, p. 94, 106

Richard Muller, ACUM. Fizica timpului, Humanitas, 2019, p. 70, 220-1

Carlo Rovelli, Realiatea nu e ceea ce pare, Humanitas, 2019, p. 68-73, 93-95, 123