ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste

Preliminariile unui „Apel” fondator. Charles de Gaulle şi orele dramatice ale Franţei (mai‑iunie 1940)

„Franţa imemorială, copleşită de Istorie, asasinată de războaie şi revoluţii, pendulând fără odihnă între grandoare şi declin, dar renăscută, de la un secol la altul, prin geniul reînnoirii.”
                  Charles de Gaulle

Anul acesta, la 80 de ani de la un gest istoric, cu urmări fundamentale în istoria Franţei şi a lumii („Apelul” din 18 iunie 1940) avem posibilitatea de a reflecta asupra climatului epocii, curajului „celui mai ilustru dintre francezi”, cum avea să îl numească pe Charles de Gaulle preşedintele René Coty în 1958, credinţei absolute în victorie, până la urmă fidelităţii faţă de propria naţiune. Fidelitatea este un atribut important, gândit în termen de loialitate şi patriotism autentic. Gheorghe Eminescu, într‑o lucrare asupra lui Napoleon I scria că, la momentul de mare încărcătură emoţională al repatrierii rămăşiţelor pământeşti ale fostului împărat al Franţei (Paris, 15 decembrie 1840; Victor Hugo avea să spună în mod simbolic: „Sire! Reintraţi în capitala Voastră!”), la vederea mareşalului Henri Gatien Bertrand (fost militar apropiat de Napoleon I, autor al faimoaselor Caiete din Sfânta Elena, insula unde l‑a însoţit în exil, în ultimii săi ani de viaţă), mulţimea prezentă a strigat „Trăiască fidelitatea!”

Franţa din vara anului 1940 era o ţară în derută. Guvernul condus de premierul Paul Reynaud oscila între capitulare şi continuarea luptei alături de Anglia, în colonii, în primul rând în Africa de Nord. Personal premierul a susţinut necesitatea ca Franţa să reziste, opinie împărtăşită de noul sub‑secretar de stat de la Ministerul Apărării (5 iunie 1940), generalul Charles de Gaulle. Problema a fost însă atitudinea defetistă a mai multor membri ai Cabinetului precum şi a majorităţii liderilor militari. Mă refer în primul rând la generalul Weygand şi, mai ales, la mareşalul (vice‑premier la acel moment) Philippe Pétain. Sunt multe de spus asupra destinului acestuia din urmă, asupra alegerilor sale, asupra politicii asumate. „Eroul de la Verdun”, unul din simbolurile Franţei victorioase în anul 1918, s‑a pronunţat asupra acceptării, în faţa Reich‑ului, a unei înfrângeri pe care a considerat‑o inevitabilă. Defetismul mareşalului Pétain a fost probabil influenţat nu numai de realitatea din teren aşa cum a perceput‑o la momentul respectiv dar şi de modelul statal al Spaniei lui Franco (Pétain a fost anterior ambasador al Franţei la Madrid) sau de neîncrederea, ca militar, în regimul parlamentar al Republicii a III‑a. Ceea ce mai târziu se va forma ca „Statul Francez”, cu capitala la Vichy, va fi tocmai un model de organizare statală cu totul opus celui republican. Din păcate, aspect simbolizat de întâlnirea cu Adolf Hitler de la Montoire (24 octombrie 1940), Pétain a ales calea colaboraţionismului, aspect ce nu a împiedicat ocuparea ulterioară a „Zonei Libere” franceze de către armata germană, la 11 noiembrie 1942.

Charles de Gaulle
Sursa foto: ro.wikipedia.org

Numirea generalului de Gaulle ca sub‑secretar de stat la Apărare a fost primită de alţi membri ai Guvernului cu răceală, cu neîncredere dusă până aproape de absurd. Mareşalul Pétain a afirmat că aceasta (numirea) „nu este făcută pentru a aranja lucrurile” iar generalul Weygand a reproşat premierului Reynaud că a numit în funcţie „un copil.” La acea dată Charles de Gaulle avea 50 de ani... Pe de altă parte, nominalizarea lui de Gaulle, legiferată odată cu apariţia sa în „Journal Officiel” la 6 iunie 1940 a fost salutată de militari vizionari precum generalul Jean de Lattre de Tassigny, după cum o spune acesta din urmă, într‑o scrisoare trimisă soţiei sale la 7 iunie 1940: „Remaniere ministerială. De Gaulle în Guvern. Curios dar, în fond, trebuie să apară oameni tineri, care au idei, imaginaţie, care trec la acţiune.”

De Gaulle a avut în iunie 1940 două deplasări succesive la Londra. Prima a fost determinată de ordinul premierului Paul Reynaud, personaj politic decis să continue războiul. Întrevederea celor doi (Reynaud şi de Gaulle) din 6 iunie 1940 s‑a concentrat asupra însemnătăţii misiunii încredinţate generalului. De Gaulle sesizase defetismul în creştere şi influenţa negativă a lui Pétain, vice‑premier în Guvern. La afirmaţia lui Reynaud privind faptul că „mai bine îl avem în Executiv decât în afara acestuia”, de Gaulle a răspuns că „sper să nu fiţi nevoit să vă schimbaţi opinia. Cu atât mai mult cu cât evenimentele sunt în derulare foarte repede şi defetismul riscă să ne copleşească.” Misiunea la Londra a fost sintetizată de premier astfel: „Vă solicit să mergeţi la Londra cât mai repede. În cursul întrevederilor pe care le‑am avut, pe 26 şi 31 mai, cu guvernul britanic, am lăsat impresia că nu excludem perspectiva unui armistiţiu. Dar în prezent englezii trebuie convinşi că noi vom rezista, orice s‑ar întâmpla, chiar şi peste Mări dacă va trebui. Îl veţi întâlni pe domnul Churchill şi îi veţi spune că remanierea Cabinetului meu şi prezenţa dumneavoastră lângă mine sunt argumente ale deciziei.” Trebuie remarcat un lucru fundamental şi anume viziunea politică a lui Winston Churchill, un om de stat în adevăratul sens al cuvântului, dublată de o formare democratică profundă, după cum de altfel el însuşi rostea: „Curajul este ceea ce trebuie pentru a te ridica şi a vorbi; curajul este de asemenea ceea ce trebuie pentru a te aşeza şi a asculta.”

În acelaşi timp au existat voci în presă care nu numai că au salutat numirea lui de Gaulle dar au şi întrevăzut începutul unui destin cu totul excepţional. „Le Matin” comenta că „generalul de Gaulle nu este numai una din torţele armatei; este lumina însăşi care va limpezi drumurile cele mai sumbre...” iar „Times” scria că „este vorba de un spirit clarvăzător, lucid şi un om de acţiune capabil de materializarea unor vise şi idei ce par abstracte.”

Foarte interesantă şi sugestivă este existenţa unui alt „Apel”, la 21 mai 1940, pronunţat de generalul de Gaulle în localitatea Savigny‑sur‑Ardres. Generalul s‑a confruntat cu defetismul şi lipsa de voinţă privind continuarea luptei, impactul important şi traumatizant al tehnicii germane de război, în primul rând combinaţia letală aviaţie/ tanc/ mobilitate extremă a mijloacelor mecanizate şi de infanterie. Pe scurt s‑au confruntat două concepte antagonice anume cel al „războiului de mişcare” versus cel al „războiului de poziţii”, ultimul propriu anilor 1914‑1918. Din păcate decidenţii militari francezi au fost incapabili să se adapteze noilor realităţi belice şi au rămas cantonaţi în mentalitatea purtării unui război în anul 1940 cu mijloacele anilor 1914‑1918. Chiar şi în acei ani preponderenţa dimensiunii numerice a soldaţilor, „războiul de tranşee”, toate acestea au declanşat tragedii umane de tip Chemin des Dames, Paschandaele, Verdun. Mişcările revoluţionare ale celui de al doilea deceniu al secolului XX au avut ca origine şi tulburările din armatele implicate în război, suferinţele soldaţilor, pierderile masive de vieţi subordonate în întregime unor operaţiuni militare deseori evitabile. De Gaulle a înţeles încă din perioada interbelică (în anul 1934 a publicat o carte intitulată Vers l’armée de métier/ Spre armata de profesie) schimbarea paradigmei de război, necesitatea modernizării tacticii de luptă, preeminenţa „forţei mecanice” în esenţă a tancurilor şi aviaţiei. Totodată de Gaulle a descris, „avant la lettre” şi cu o clarviziune surprinzătoare, ceea ce se va întâmpla mai târziu, la 1940: „Mâine putem cunoaşte acelaşi destin. Purtaţi prin forţa lucrurilor, orientaţi prin căi ferate, din care opt din unsprezece se finalizează la nord de Thionville, prin Westfalia, Flandra şi prin canalele Ruhr‑ului şi Ţărilor de Jos, atraşi spre Anvers şi Calais de instinctul de a supraveghea mişcările Angliei, determinaţi de dorinţa de a ne lovi drept în inimă prin calea cea mai scurtă şi facilă, germanii nu ar urmări ca direcţie principală de atac Oise?” Practic, subliniind şi importanţa „forţei mecanizate”, de Gaulle a descris în mod vizionar catastrofa militară din 1940 şi tactica germană. În acest sens trebuie lecturat primul Apel, cel de la Savigny‑sur‑Marnes, la 21 mai 1940: „Războiul mecanic a început la 10 mai. În aer şi pe pământ motorul mecanic este elementul principal al forţei. Inamicul a luat asupra noastră un avantaj iniţial: De ce? Numai pentru faptul că mai devreme şi mai complet a înţeles să profite de pe urma acestui adevăr. Succesele sale sunt aduse de diviziile blindate şi de aviaţia de bombardament, nu din alte cauze! Ei bine!...Victoria noastră ne‑o vor aduce într‑o zi diviziile noastre blindate şi aviaţia noastră de atac. Sunt semne premonitorii ale acestei victorii mecanice a Franţei: Șeful care vă vorbeşte are onoarea de a comanda o divizie blindată franceză. Această divizie tocmai a luptat din greu: Ei bine! Putem spune simplu... că această divizie a dominat câmpul de bătălie de la prima la ultima oră a luptei. Toţi cei care au luptat, de la general la ultimul soldat, au reţinut din această experienţă o încredere absolută în puterea unui asemenea instrument. Acesta ne trebuie pentru a învinge. Graţie lui am învins deja pe un punct din această linie. Graţie acestuia vom învinge într‑o zi pe toată linia.” Cele menţionate vin să confirme ceea ce spunea, cu un secol mai devreme, Alexis de Tocqueville: „Tiranii sunt puternici numai pentru că noi suntem în genunchi.” În acele momente dramatice din mai‑iunie 1940, Charles de Gaulle a fost aproape singurul care nu a cedat, care a păstrat acelaşi curaj neştirbit. După cum spunea Mahatma Gandhi „este uşor să te menţii cu ajutorul mulţimii. Îţi trebuie curaj pentru a rămâne singur”.

Apelul rostit la 21 mai 1940 şi radiodifuzat la finalul lunii mai 1940 în emisiunea Sfertul de oră al soldatului prefigurează viitorul „Apel” fondator de la 18 iunie 1940. Charles de Gaulle reiterează, în cuvintele rostite, importanţa aproape exclusivă a forţelor blindate, în primul rând a tancurilor. Generalul are curajul afirmării şi susţinerii cu perseverenţă a opiniei sale. „Curajul consistă în a căuta adevărul şi a‑l rosti” (Jean Jaurès) oricare ar fi condiţiile sau gradul de solidarizare al celor care te înconjoară.

Ca membru al guvernului francez, de Gaulle a avut ca misiune principală, după cum am menţionat, coordonarea cu Londra în sensul unei continuări adecvate a războiului. Generalul a şi afirmat, într‑o convorbire cu premierul Paul Reynaud că „fără a renunţa la lupta pe solul Europei cât mai mult timp posibil, trebuie decisă şi pregătită continuarea luptei în Imperiu.” Referinţa a fost evident legată de posesiunile coloniale franceze, în primul rând cele magrebiene, cele care astăzi formează Algeria, Tunisia şi Maroc. Atitudinea lui de Gaulle a contrastat cu cea a partizanilor armistiţiului, tot mai numeroşi pe măsura creşterii unei atitudini capitularde în toate rândurile decidenţilor politici şi militari. Foarte sugestiv este dialogul între generalul Weygand şi de Gaulle, din data de 8 iunie 1940, relatat de acesta din urmă în Memorii de Război. Schimbul de replici a avut loc la Marele Cartier General al armatei franceze, cu sediul în castelul Montry:

– Vedeţi, nu m‑am înşelat când v‑am anunţat acum câteva zile că germanii vor ataca pe Somme pe 6 iunie. În acest moment trec râul. Nu pot să îi împiedic.” (Weygand)

– „Am înţeles. Trec Somme. Și după?” (de Gaulle)

– „După? Sena şi Marna.” (Weygand)

– „Și după?” (de Gaulle)

– „După? S‑a terminat!” (Weygand)

– „Cum? S‑a terminat? Dar Imperiul? Lumea întreagă?” (de Gaulle)

– „Imperiul? Este o copilărie! Cât priveşte lumea, după ce vom fi învinşi aici, Anglia nu va aştepta opt zile pentru a negocia cu Reich‑ul.” (Weygand)

De Gaulle concluzionează că „discuţia a fost în zadar. Am plecat, după ce i‑am spus generalului Weygand că maniera sa de a vedea lucrurile este cu totul opusă intenţiilor guvernului. Acesta din urmă nu va abandona bătălia chiar dacă luptele ar deveni net defavorabile.” Nu îmi rămâne decât să adaug cuvintele lui Napoleon Bonaparte: „Adevărata înţelepciune este determinarea fermă.”

Pe 9 iunie 1940 a avut loc prima întrevedere între de Gaulle şi premierul britanic Winston Churchill. Foarte interesante sunt impresiile reciproce. În Memorii de Război, de Gaulle va scrie: „Înainte de toate el era, prin caracterul său, făcut pentru a acţiona, a risca, a îşi juca rolul, cu mare grijă şi fără scrupule. Pe scurt, l‑am găsit bine aşezat în rolul său de şef şi lider.” Pe de altă parte Edward Spears (general britanic, reprezentant special al premierului Churchill pe lângă guvernul francez şi ulterior pe lângă de Gaulle) a menţionat foarte buna impresie lăsată de general asupra delegaţiei britanice: „De Gaulle a făcut o excelentă impresie asupra tuturor celor pe care i‑a întâlnit. A fost calm, sigur de el însuşi, în niciun caz demoralizat. Civilii şi militarii britanici au fost încântaţi să ştie că Reynaud era susţinut de această viguroasă personalitate, dar aceste elogii au fost permanent atenuate de regretul ce a însoţit fiecare constatare a unei măsuri juste: Ce păcat că acestea nu au fost luate mai demult!”

Pe data de 10 iunie 1940, poate definitiv, Charles de Gaulle s‑a convins, în cursul unei reuniuni cu mai mulţi decidenţi politici şi militari, de ceea ce va nota mai târziu în Memorii de Război şi anume că „evidenţa dezastrului s‑a impus în toate conştiinţele.” Constatarea se subsumează unei idei militare a generalului, dezavuate de generalul Weygand, de mareşalul Pétain şi de Paul Baudouin, sub‑secretar de stat la Afaceri Externe, viitor ministru al afacerilor externe (de la 17 iunie 1940) în guvernul condus de mareşalul Pétain. Ideea sus‑menţionată denumită „încăperea bretonă” (a se citi „careul fortificat breton”, Bretagne fiind regiune litorală franceză) a fost criticată vehement de Weygand, acesta vorbind de „ruptura definitivă a liniilor noastre de apărare”. La rândul său Paul Baudouin a solicitat „un armistiţiu neîntârziat” cu Germania. Totuşi binomul Reynaud/de Gaulle, adept al rezistenţei, nu a cedat. În aceeaşi seară, premierul francez a rostit un discurs la radio, tonalitatea acestuia fiind însă una dramatică: „Nimic, niciodată, nu va face să cedeze voinţa noastră de a lupta pentru pământul nostru şi libertăţile noastre... Franţa nu poate să moară!”

„Careul breton”, prezentat şi susţinut de Charles de Gaulle şi în cursul unei vizite efectuate la Rennes la 12 iunie 1940, urma să se materializeze printr‑o linie fortificată de rezistenţă („de la Couesnon la estuarul Vilaine”) care să încerce să oprească înaintarea germană şi să conserve o arie teritorială delimitată în metropolă cât mai mult timp posibil. Ariergarda acestei linii urma să fie litoralul şi proximitatea maritimă a Angliei. (sursă de provizii şi suport militar) Guvernul francez ar fi trebuit să se instaleze la Quimper (în interiorul „careului breton”) însă, tot ca un semn iminent al capitulării, în ultimul moment „establishment”‑ ul politic şi militar a preferat oraşul sudic Bordeaux. De Gaulle va nota în Memorii de Război: „M‑am pronunţat în mod natural pentru Quimper. Nu pentru că aş fi avut iluzii că am fi putut rezista în Bretagne, dar dacă guvernul s‑ar fi repliat, nu ar fi avut, mai devreme sau mai târziu, altă posibilitate decât evacuarea pe Mare. Având în vedere că germanii ar fi trebuit să ocupe peninsula pentru a acţiona faţă de englezi, nu ar fi existat o aşa‑zisă zonă liberă în Bretagne. Odată îmbarcaţi, miniştrii ar fi luat, după toate probabilităţile, direcţia Africii, după o oprire în Anglia. În orice caz Quimper ar fi fost etapa necesară unor viitoare decizii energice...”

Pe data de 13 iunie 1940 generalul de Gaulle a fost înştiinţat asupra desfăşurării unui consiliu suprem interaliat la prefectura Tours, fără a fi invitat să participe. Acesta a fost momentul în care de Gaulle a înţeles că abandonul şi capitularea sunt chestiuni de zile, dacă nu de ore. După cum va nota în aceleaşi Memorii de Război: „Prezenţa mea în Cabinet, chiar într‑o poziţie secundară, devenea o imposibilitate.” Generalul a redactat o scrisoare de demisie însă demersul său a fost oprit de Georges Mandel (ministru de interne în guvernul condus de Paul Reynaud), acesta rostind cu viziune şi înţelepciune politică afirmaţii pe care le putem defini ca profetice: „În orice caz nu suntem decât la începutul războiului mondial. Veţi avea mari sarcini de rezolvat, domnule General! Dar cu avantajul de a fi, în mijlocul tuturor, un om integru. Nu vă gândiţi decât la ce trebuie făcut pentru Franţa şi vă rog să consideraţi că, în asemenea caz, funcţia actuală vă va facilita multe lucruri.” Încă un argument de susţinere, peste timp, a celor scrise de Alexis de Tocqueville: „Istoria este o galerie de tablouri în care sunt puţine originale şi multe copii.”

La data de 14 iunie 1940 hazardul a făcut posibil atât ultima întâlnire cu mareşalul Pétain cât şi plecarea imediat‑ulterioară a Generalului în Anglia. Hazardul, atât de frumos interpretat de Charles Aznavour („le hazard est curieux, il provoque des choses”) a însemnat o strângere de mână „fără un cuvânt” la hotel „Splendid” din Bordeaux între Pétain şi de Gaulle (nu aveau să se mai revadă niciodată) şi, totodată, plecarea ultimului la Londra. Destinul îşi urma cursul, după cum spunea Sacha Guitry: „Hazardul este deghizarea favorită a destinului...”

Ziua de 16 iunie 1940 a fost una plină de dramatism. Iniţial premierul Paul Reynaud a încercat legiferarea uniunii franco‑britanice, idee susţinută de omologul englez Winston Churchill (de altfel cei doi au stabilit să se întâlnească la Concarneau, pe 17 iunie 1940 pentru a proclama uniunea respectivă, proiect menit a facilita continuarea luptei) însă consiliul francez de miniştri întrunit la 16 iunie 1940 (orele 17.00) a respins propunerea. Premierul Reynaud a demisionat iar preşedintele Albert Lebrun l‑a însărcinat pe mareşalul Pétain cu misiunea formării unui nou executiv. Din acest moment capitularea Franţei a devenit „un fait accompli.” Charles de Gaulle va scrie în Memorii de Război: „...Trebuia trecut în Africa, totul reluat de la capăt de acolo... Dar aceasta implica măsuri extreme: Schimbarea înaltului comandament, demiterea Mareşalului şi a jumătate dintre miniştri... consimţirea ocupării totale a metropolei, pe scurt, într‑o situaţie fără precedent, ieşirea cu toate riscurile din cadrele şi procesele normale.” Cu alte cuvinte „la situaţii excepţionale măsuri excepţionale.” De Gaulle a revenit de la Londra la Bordeaux în seara zilei de 16 iunie 1940, însă după demisia lui Paul Reynaud, a solicitat sprijinul generalului Spears pentru a reveni la Londra de urgenţă. Churchill şi‑a dat imediat acordul.

17 iunie 1940 l‑a găsit pe Charles de Gaulle la Londra, acesta având o întrevedere imediată cu Churchill. Generalul a reiterat premierului britanic voinţa sa neclintită de a continua lupta. După cum va scrie în Memorii de Război, „mi‑am expus ideile domnului Winston Churchill. Naufragiat practic pe ţărmurile Angliei, ce aş fi putut face fără sprijin? El mi l‑a acordat imediat şi a pus BBC la dispoziţia mea. Am convenit împreună să folosesc BBC imediat ce guvernul Pétain va solicita armistiţiu inamicului.” În aceeaşi zi, la orele 12.30, mareşalul Pétain va anunţa la radio, într‑un discurs, că „trebuie încetată lupta”, că s‑a adresat în noaptea precedentă „adversarului” pentru a îi solicita să identifice, „între soldaţi”, „după luptă şi în onoare militară, mijloacele de a pune capăt ostilităţilor.” Prin urmare, după cum ne spune de Gaulle în Memorii de Război, „în aceeaşi seară, am fost încunoştinţat că a făcut‑o. A doua zi, la orele 18.00, am citit la microfon textul pe care îl cunoaştem. Pe măsură ce rosteam cuvintele irevocabile, simţeam că în mine însumi se încheie o viaţă, aceea pe care am trăit‑o în cadrul unei Franţe solide şi al unei armate indivizibile. La 49 de ani, intram într‑o aventură...” Parafrazând pe Samuel Johnson, „nu forţa ci perseverenţa creează marile opere.” Paradoxal un mareşal al Franţei a abandonat lupta (Philippe Pétain) dar un general de brigadă (Charles de Gaulle) a continuat‑o.

„Apelul” din 18 iunie 1940 va fi citit în jurul orelor 18.00, de la studiourile BBC din Londra, în prezenţa generalului Spears şi a doi colaboratori ai societăţii media sus‑menţionate anume Elisabeth Barker şi Patrick Smith. Actul simbolic al voinţei, curajului, determinării, nu în ultimul rând renaşterii naţionale şi totodată naşterii a ceea ce s‑a numit „Rezistenţa” franceză, îşi trăia primele clipe. Un moment istoric fără îndoială ce îndeamnă la reflecţie asupra acţiunii şi, de ce nu, destinului militar, politic şi naţional. Victor Hugo scria odinioară că „voinţa identifică, libertatea alege. A identifica şi a alege înseamnă a gândi.” Meditând la de Gaulle şi conduita sa în aceste zile premergătoare „Apelului” din 18 iunie 1940, revin în minte cele scrise de Jean‑Paul Sartre anume că „nu am visat să fiu erou. Am ales asta. Suntem ceea ce vrem să fim.”

Închei acest articol evocând amintirile singurului militar francez prezent lângă Charles de Gaulle în acea zi fundamentală (18 iunie 1940), locotenentul Geoffroy de Courcel, viitor ambasador la Londra. Rândurile de mai jos sunt importante mai ales din perspectiva unui participant direct, legat nu numai profesional ci şi afectiv de viitorul prim ministru şi preşedinte al Franţei:

„Generalul de Gaulle nu îl întâlnise pe Churchill decât de trei sau patru ori, însă cei doi s‑au înţeles: aveau amândoi aceeaşi viziune asupra războiului şi un anume romantism asupra manierei de a acţiona... Seara, în momentul cinei... Generalul a fost încunoştinţat asupra cererii de armistiţiu şi a anunţat intenţia sa de a lansa un apel a doua zi la BBC, expunând totodată şi tematica... A parcurs cea mai mare parte a zilei de 18 scriind şi revizuind Apelul, întrerupându‑se doar pentru a expune, vorbindu‑mi cu o voce impunătoare, cum vedea viitorul războiului după prăbuşirea Franţei şi decizia Angliei de a continua lupta... Este greu să descriu emoţia pe care am simţit‑o ascultând apelul la radio şi am simţit imediat că trăiam începutul unei noi mari schimbări. ...Câţiva voluntari s‑au prezentat la micul apartament din piaţa Seymour încă de a doua zi, puţin numeroşi, pentru că acest prim Apel nu a fost ascultat de multă lume. Îmi amintesc că am deschis eu însumi uşa, pe 19 iunie 1940, primului dintre aceştia. A fost un mecanic de la Hispano‑Suiza ce tocmai se angajase în aviaţie. Am deschis în faţa sa un modest registru şi am scris numele şi adresa... Știu numai că a fost primul dintr‑o lungă listă. Astfel a început cea mai dinamică parte a vieţii mele. Eram tânăr, aveam voinţa de a lupta şi am găsit lângă acest General pe care nu îl cunoşteam atunci foarte bine o şansă nesperată de a răspunde acestei dorinţe în acelaşi timp cu riposta faţă de imensa dezamăgire pe care o simţeam în faţa nenorocirilor care copleşiseră ţara mea.”

Cariera politică şi militară a generalului Charles de Gaulle, destinul său cu totul special, trecerea de la singurătatea şi obstinaţia unei credinţe în victorie în timpurile cele mai grele până la parcurgerea, pe jos, în mijlocul ovaţiilor, a bulevardului Champs‑Élysées din Parisul eliberat al zilei de 25 august 1944, nu fac decât să întregească portretul unei personalităţi cu totul remarcabile a istoriei Franţei şi a lumii. Cu atât mai potrivite sunt cuvintele lui Stefan Zweig ce rezumă la esenţă reperele unui vieţi: „Numai cel care a cunoscut seninul şi tenebrele, războiul şi pacea, măreţia şi decadenţa, a trăit cu adevărat.”