ESEU

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Convergenţe literare: teoria asimptomaticităţii

(mini-eseuri)

*

Mulţi romani erau înnebuniţi după gladiatori. Până şi snobii leşinau să urmărească cafteli mortale. Cum a păţit şi Terenţiu când i-a fugit publicul de la reprezentaţia piesei Soacra, căci auziseră că se luaseră la harţă din senin gladiatorii.

Cum să fugi de la comedia Soacra?? Ăştia aveau mult mai puţin umor decât cruzime cocalară, căci ei nu intrau în bătaie, doar turnau gaz pe foc.

*

Ştiu că mulţi nu cred, dar deşi lirica trubadurilor provensali a influenţat masiv poesia de dragoste europeană, inclusiv pe filieră galiţian-portugheză (sec. XIII) – celebrele “Cantigas de amigo” în care îndrăgostiţii se plâng că nu îşi găsesc „amicul” cu care să treacă prin viaţă şi ispitele ei –, nu trebuie neglijate aspectele agravante ale fenomenului. Anume acele “Cantigas de escarnho y de maldizer” în care totul era luat în bodrângă.

Odată ce ai scăpat din mână ambele capete, nu mai poţi juca la ambele capete.

*

Lumea se beşică pre urgent în zilele astea, corectitudinea politică ucide creaţia. Să ne gândim doar la Restif de la Bretonne, acest „Voltaire al cameristelor", care în timpul Revoluţiei franceze scria la Les Nuits de Paris şi în care protagonistul, acest operator epic, de fiecare dată când face sex neprotejat cu o târfâ descoperă finalmente că e una din fiicele lui.

Şi când te gândeşti că se bălăcarea cu Marchizul de Sade prin talk-show-uri.

*

Redactorul revistei „Biblioteka”, Osip Senkovski, despre romanul Oameni sărmani al lui Dostoievski: „totul la el e minuscul – ideiuţa e ca un strop de ploaie, detaliile sunt cele mai mici, peniţa e atât de firavă (…), sentimentele şi pasiunile sunt atât de delicate, că, după lectură, am exclamat: ce talentuţ drăgălaş!...”.

*

Corupţia politică aşa cum e reflectată în literatura de dinainte de comunism are şi ceva naiv, patetic. Nu te poţi gândi la Agamiţă Dandanache ca la un maniac arogant şi dictatorial. Alt şantajist, Caţavencu, e un pufulete în faţa damei bune. De fapt, şi el o adoră pe Zoia bărbată.

Mai puţin subtil şi mai proletar, Gib I. Mihăescu deja îi dujmănea pe aristocraţi. Dar până şi Prinţul Preda e leşinat după Donna Alba. Şantajul cu scrisorile cade în ridicol: prinţul vinde cutia originală a scrisorilor, lucrată de un celebru artist din şcoala italiană, pe 60 de mii de lei şi le transferă într-o mitocănească cutie de tutun din tablă.

Ei, pe şantajiştii ăştia nici nu îi puteai lua prea tare în serios, mai ales că nu apăruseră facultăţile de jurnalism. Actualmente, nu ar fi ajuns nici secretare-şef.

Nişte coţcari.

*

Facem o comparaţie între romanele epocii din diverse țări – deci nu poate fi aranjament bursierat – şi vedem că în secolul al XIX-lea lumea se spăla, se îmbrăca dichisit, bogaţii erau ei cu nasul pe sus, dar se mândreau cu ce făceau pentru locul în care trăiau şi pentru oameni, doar că se aşteptau să fie cam gâdiliţi. Ierarhii clare, societăţi high-context în care trebuia să cunoşti eticheta, să ai grijă de imaginea ta. De la Elisabeth Gaskell, Wives and Daughters, care aici scrie despre timpurile de dinainte de Marea Reformă, pe la 1830, la Arnold Bennett, Anna of the Five Towns, la Rebreanu, Duiliu Zamfirescu, Balzac. Imaginea e cam la toţi la fel – – problemele începeau de la subcontractori şi antreprenori, arendaşi axaţi pe profit şi rupţi de istoria comunității, în trecere. Când aristocraţii nu îi supravegheau, armonia socială, câtă era, putrezea. Respectabilă şi imaginea femeii în târgurile tradiţionale de atunci, nu îţi puteai imagina reţele de prostituţie extinse peste toata lumea occidentală, dacă tot vedem traficul de carne vie şi pedofilia bogaţilor alimentată de cuplul Epstein.

A, şi după acest ultim roman Gaskell a reuşit să îşi cumpere conacul mult visat cu banii încasaţi. Să aibă loc cu droaia de copii.

*

Nu trebuie să ne dispreţuim, orişicât. Şi occidentalii, cât de rafinaţi ar fi fost unii, puţini ar fi rezistat regimului miliţienesco-securistic de la noi. Iată o rasată ca Henriette Yvonne Stahl. Cum avea origine dubioasă, la un moment dat s-a măritat cu Petru Dumitriu, după o mai lungă relaţie, dar au divorţat rapid. Scopul era să îi ofere ei protecţie. După ce răsfăţatul comuniştilor a rămas în Occident, Yvonne a poposit în puşcărie aproape un an fix pentru acel măritiş.

După ce a ieşit, a început târâş-grăpiş să îşi revină. Ba a făcut progrese ideologice atât de mari încât în anii ’70 s-a publicat o a doua parte a romanului Voica, în care Ion, băiatul adoptiv, cel care îi adusese multe belele Voicăi, dar pe care apoi îl salvase de la înec tot ea, devine activist comunist şi el, ca fratili lui moromeţean, şi va duce muncă de lămurire cu maică-sa despre „binefacerile” Colectivei.

Aşa se face că scriitoarea începe să încaseze premii literare, e tradusă la Paris etc. Dar din dar se face. Deşi din familie occidentală cu pretenţii. Nu o judecăm, Doamne fereşte, că fură vremuri aspre, dar remarcăm că adesea ţăranii noştri cu bună creştere şi cu datini vii au rezistat mult mai bine bestialităţii comuniste.

„În viaţa oricărui om există fenomene mai mult sau mai puţin recunoscute de către cei ce le trăiesc. De obicei oamenii se feresc să povestească, ca să nu pară anormali sau ridicoli. Dar pentru a lupta împotriva obscurantismului trebuie văzute şi studiate aceste fenomene d.p.d.v. modern, ştiinţific, iar nu – pur şi simplu – negate sau camuflate.”

– Despre Realitatea Iluziei: de Vorba Cu Henriette Yvonne Stahl

*

Mai ţineţi minte episodul din romanul Shame (Ruşine) al lui Salman Rushdie când vin la Londra doi prieteni pakistanezi ai naratorului şi merg la teatru? Protagonistul le spune: politica goleşte teatrele. Ei îi răspund că oricum e mare lucru că încă poţi vedea pe scena diverse piese, căci în Pakistan nu se putea reprezenta Iulius Cezar al lui Shakespeare deoarece nu se tolera uciderea unui conducător politic nici măcar fictiv. Abia când un oficial britanic s-a oferit să îl joace pe înjunghiabilul Cezar autorităţile pakistaneze au aprobat piesa.

Ei – s-au împlinit amândouă ficţiunile şi în realitate. Mare scofală!

*

Kiki-la-doucette face o reverență succesomanilor: «Tu lèches des choses plus dégoûtantes» (Colette, fireşte)

*

Un scriitoro-sociologo finlandez, Jari Ehrnrooth, arată că în Suedia oamenii nu fost închişi pe timp de Covid-19, amendaţi sau urmăriţi cu drona din cauza dictaturii.

Modelul finlandez funcţionează mai nou şi pentru mulţi artişti (strict finlandezi, fireşte). Ei sunt primii care informează că cineva fumează, că e nemascat, că zădărniceşte propaganda. Responsabili!

Faptul că nu mă incită operele lor nu e pentru că ar fi fleşcăit-narcisist-ideologice, ci pentru simplul motiv că prefer democrația de tip vechi... ăăă, scuze, dictatura.

*

Încă mai sunt dintre aceia, prin kultură, care cred că literatura se scrie din talent, precum şi că un critic trebuie să citească fiecare pagină a unei cărţi ca să-şi dea seama de (non)valoarea ei?