LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

„dacă baţi cu putere şi-ţi deschizi, te poţi salva”[1]

Există pe lumea asta scriitori despre care ţi-e drag să scrii. Îi citeşti şi le apreciezi cărţile. Dacă ai unele rezerve critice, nu le treci cu vedere. Știi că omul nu se supără, are caracter. Uneori laşi ideile să dospească. Nu prea mult, bucuria descoperirii criticului şi cea a aşteptării (aici mă refer la autor) sunt „ceea ce nu se amână”* la nesfârşit.

Kocsis Francisko nu e un scriitor oarecare. Scrie poezie, proză şi traduce, cu precădere din literatura maghiară. Pe toate le face cu talent şi migală. Astfel a reuşit să-şi publice cărţile la edituri importante. De data aceasta, scrie „reflecţii, însemnări, resemnări”, cum afirmă în subtitlul cărţii deja amintite. Prima însemnare justifică titlul:

„Am ajuns la vârsta când mă pot gândi la moarte, când moartea a depăşit stadiul de abstracţiune şi a prins consistenţă. O simt în mine, îi simt efortul siderant. Încă nu m-a învins, dar n-o mai pot birui. Între noi e un timp înclinat, pentru ea în creştere, pentru mine în consumare. Un contrast logic: îmi demolează trupul, îmi fortifică spiritul.“ (p. 5)

Nu-i chiar un categoric „contrast logic”. Vedem în jur atâtea persoane care la spirit nu stau deloc bine, şi-au cam pierdut capul. În sfârşit, autorul simte trecerea timpului din urmă ca pe o urgenţă. Vrea să împărtăşească experienţe, convingeri, constatări, dubii care să dea de gândit şi altora. Să i se dea dreptul să fie contrazis ori pur şi simplu să atragă atenţia asupra unor lucruri. Pe care, din neatenţie sau din grabă, le-am trecut cu vederea.

Cartea e şi o dovadă a faptului că autorul ei se simte bine în inima culturii. A cunoaşterii în varii domenii: literatură, filosofie, politică etc. Realizează „glose” la autori fişaţi şi asimilaţi: Cioran, Rădulescu-Motru, Platon, E. Ionescu, Ungarreti, Voltaire etc. De pildă, dacă Rădulescu-Motru vorbea despre „spiritul gregar”, autorul descoperă „spiritul segregar” care

„se zbate din răsputeri să-i îndepărteze pe unii de alţii, idealul său este însingurarea, singurătatea absolută pentru fiecare, durabilă într-atât, încât să-şi uite şi limba, şi codurile de comunicare. Până când fiecare îi va fi străin fiecăruia ca o stâncă de pe pământ pentru o stâncă de pe Marte sau de pe Saturn, nu contează.” (p.26)

Sunt vehiculate noţiuni „grele”: iluminare, panacee în afara fiinţei, exiguitatea elitei, bilingvism etc. Puncte de plecare pentru cei în căutare de subiecte de disertaţie.

Uneori, textul alunecă înspre poezie, nu doar prin aşezare în pagină, ci şi prin imagine şi fior:

„Plouă mărunt şi agasant ca o ceartă urâtă, la cuţite,/ afară stau cei ce încă n-au cunoscut înfrângerea,/ un asediu răbdător e toată viaţa lor,/ nor lângă nor cum soldat lângă soldat;/ cu cât li-e chipul mai întunecat,/ cu atât mai tare se strâng unul în altul/ oştenii armatei de uscat: copac lângă copac;/ tunurile bat departe, sunetele se-aud/ ca mesele împinse de bătăuşi/ pe parchetul descleiat al unui han de altădată.// Plouă mărunt şi agasant/ de parcă un desant/ instruit până la ultima celulă/ s-ar paraşuta să salveze/ o floare, un fir de iarbă, o frunză.” (p.42)

Oful literaţilor este exprimat metaforic:

„Bibliotecile devin pe zi ce trece mausolee, se transformă în sarcofage.” (p.45)

Alteori, face poezie din revoltă, rescriind într-o cheie ironică discursul ştim noi cui:

„Hei rup, hei rup, revoluţia are nevoie de ajutor, câteva ciomege sunt binevenite, toate formele de convingere sunt utile, vă mulţumesc, dragi mineri, că mi-aţi salvat revoluţia, că v-aţi ridicat fără să mai aşteptaţi al treilea cântat al cocoşilor, trenurile patriei vă trec peste macazurile schimbate, ritmul roţilor aminteşte de melodii nostalgice, de întâlniri romantice, goană printre lanuri de porumb, tarlale de floarea-soarelui, liziere calme, vă mână revolta luată la palme în şaptezeci şi şapte, în voi e nădejdea de a scoate democraţia la limanul zilei, magul vostru întruchipează democraţia forţei roşii, democraţia nasului însângerat, alegoria ochiului umflat, elogiul negânditorului. Vă mulţumesc că bateţi la comandă, osândiţi fără remuşcări. Vă mulţumesc că intraţi în Bucureşti ca în mină. Că aţi luat parte la cel mai mare şut din istorie. Noroc bun!” (p.13).

De câteva ori, autorul prefigurează prezentul pe care-l trăim, al supremaţiei virusului absolut:

„Răul poate fi eradicat din viaţă, pentru că omul poate fi eliminat definitiv din ea. Să gândeşti şi să spui asta e de-a dreptul criminal, sper să nu se întâmple niciodată, deşi nimic din ce-şi pregăteşte omul pentru urmaşii săi nu mă îndreptăţeşte să fiu optimist. Într-o bună zi, o bacterie de laborator ar putea domina universul. Ceva mai terifiant e greu de imaginat. Peste vreo cinci milioane de ani, urmaşii ei vor crea omul care să le ia locul. Iar el, în laboratoare sofisticate, va crea arme biologice care...” (p.14).

Sau „comite” consideraţii interpretabile care ar putea fi taxate de partizanii politically correct:

„Sunt un alb fericit. Și sufletul mi-e ca pielea.” (p.33).

Un alt paragraf îmi pune la încercare îndoiala:

„Politicienii ar trebui constrânşi să citească în fiecare zi o poezie, obligaţi să-i cunoască pe poeţii mari ai neamului lor şi la finalul mandatului să dea socoteală despre zestrea lor spirituală. Dacă n-au învăţat nimic, ori nu li s-au potrivit autorii, ori sunt atât de ticăloşi, încât nu-i mai poate salva nimic. Pot fi trimişi fără milă la locul lor, dar cu regretul că s-au lăcomit la ce nu li se cuvine.” (pp.30-40).

Mă întreb à propos de asta, oare Băsescu ar fi putut gusta „fineţurile” lui M. Cărtărescu, dacă, prin absurd, l-ar fi citit?

Cea mai dureroasă reflecţie, la care am rezonat cel mai mult, de aceea îi rezerv un aliniat separat:

„Când mă gândesc că nu voi avea timp să citesc nici măcar cărţile pe care le am, mă copleşeşte tristeţea. Și când mă gândesc cât de multe vreau să recitesc, sau să le răsfoiesc măcar, e de-a dreptul masochism. Să le iau eu mine nu se poate, nu mă duc pe-o insulă pustie.” (p.111).

La un moment dat, Kocsis Francisko mărturiseşte că admiră inteligenţa, dar iubeşte sensibilitatea. Aşa se explică faptul că formulează gânduri atât de expresive despre iubire:

„Nu există metode de apărare împotriva iubirii”; „Iubirea nu‑i un sentiment comod, pentru că obiectul ei poate fi pierdut”; „Cine iubeşte primejdios provoacă duium de necazuri”; „În fapt, dragostea este o răpire”.

Îmi dă impresia că ştie despre ce vorbeşte. Aceeaşi impresie o am şi atunci când îşi face autoportretul:

„Kocsis e superb părtinitor, privilegiază poezia, admiră muzica, hrăneşte vrăbiile.”

[1] Kocsis Francisko, ceea ce nu se amână, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2019