LECTURI PARALELE

Lucian Scurtu
poet, Oradea

„Am simţit vibraţia acelei voci a fiinţei”^[1]

Aflat la a 14-a carte de poezie, oră­deanul Alexandru Sfârlea confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, talentul şi consecvenţa cu care îşi mărturiseşte exis­tenţa tumultuoasă, reală ori imaginară, trans­figurată poetic cu abilitatea aceluia pentru ca­re poezia purifică şi, prin urmare, trebuie trăită la intensităţi altitudinale ame­ţitoare ori tensiuni/tribulaţii dintre cele mai profunde. Cunoscut este faptul, în urbea de pe Crişul Repede, că autorul nu pozează damnarea, nu simulează revolta, nu ocultează boema, fiind el poet nu numai în faţa tastaturii (cum, din păcate, sunt mulţi), ci şi în viaţa de zi cu zi, acolo unde Sfârlea îşi exhibă la vedere, lipsit de complexe, emoţiile, gândurile, empatiile, fără reţineri, abateri ori calofilii inutile, dezinvolt şi, uneori, plin de emfază. Tocmai de aceea, pentru mulţi concitadini, persoana provoacă idiosincrazii, resentimente, irită, dar imprevizibilul poet le desfidă cu nonşalanţă –, alteori, din contră, părând a le cultiva sediţios, masochist, stârnind şi mai atavic vituperările negative ale celor incriminaţi. De aceea sunt convins că poezia îi este singurul aliat, unicul refugiu din faţa intemperiilor de tot felul, dar şi „rezervaţia sa naturală” (şi nu „artificială!”) într-o lume pragmatică, utilitaristă, pentru care arta, în genere, nu mai semnifică decât o insignifiantă pierdere de timp. Nu şi pentru rebelul poet orădean, care pe una din clapetele noii sale cărţi, Obiecte şi voci, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, recunoaşte ritos, „Poezia poate fi – dincolo de spaţiul intim, fiinţial – o armă de luptă”. Da, este chiar arsenalul său strategic utilizat cu abilitate pe câmpurile virtuale de luptă cu himerele, fantasmele, abisurile, viziunile, dar şi concret, în încrucişarea săbiilor cu critici partinici, imuni valorii, congeneri insolenţi & impostori prin atitudinile lor sfidător-ipocrite, ori politicieni demagogi,versatili, oţioşi (aici vezi cartea sa de pamflete politice, Verde de…Oradea, 2009). Dar cei care, puţini, extrem de puţini, îi sunt foarte apropiaţi, ştiu că AS e, de fapt, un vulnerabil şarmant, un ludic pitulat în spatele unei măşti care exprimă deopotrivă candoare şi euforie, inocenţă şi patetism, depuse în straturi concentrice peste un permafrost cu vagi adieri inchizitoriale. Adică un fel de Holden Caulfield ajuns la vârsta senectuţii.

Slalomând ingenios printre obiecte/lucruri dezirabile sau indezirabile, poetul, pândar iscusit, doreşte şi reuşeşte a le percepe „vocile”, asemenea lui Macedonski („Oh! lucrurile cum vorbesc,/ Şi-n pace nu vor să te lase:/ Bronz, catifea, lemn sau mătase,/ Prind grai aproape omenesc”.), a le capta sonurile lizibile, dinamica contorsionată, sarabanda eufonică prin apelarea la intertextualităţi convingătoare şi recursul la contextualizări dintre cele mai elocvente, ambele pe un background autoreferenţial, aflat mereu în ebuliţie şi celebrat, ad-libitum, insurgent şi recurent. Naşterea poemului este developată minuţios prin ţesătura imagistică a micro/macrocosmosului personal, stimulat de bogăţia şi varietatea humusului inspirator de „bacili, bacterii şi viruşi/ cili vibratili, reziduuri de axiome” (p. 25), entropie excesivă, dar mai ales reflexivă, necesară compozitului finit, consubstanţială expandării unei ontologii confesive asumate, sondate şi mai apoi relevate. Dotat cu o fantezie debordantă şi iscoditor până în pânzele albe ale memoriei vizuale, olfactive, tactile şi auditive, autorul deambulează prin lumea saşi a celor din jur, fie pe verticală, prin imersiuni abisale în sinele mai mult traumatizat decât afectat de mici & mari accidente biografice, şi nu numai, fie pe orizontală, prin transgresarea limitei suportabilităţii şi prosperarea corozivă a realităţii imediate („lumea îndobitocită/ de Facebook”, p. 32 ), anxioasă şi angoasantă în exces.

Extrapolând, este acea comprehensivă Muncă de teren prin propriul intelect (titlul unei secţiuni a cărţii), travaliu exercitat maieutic şi persuasiv, cu truda zilierului conştient de necesitatea exorcizării propriei damnări convulsive de iluzii şi viziuni, dar şi sublimarea prin climaxuri euforice ori retorice a unui nihilism structural, de frondă autentică, clamat de pe piscurile unor baricade etice, curative, vindicative, menite a destabiliza sau a demola establishmentului existent şi necrozat la maximum.

Vortexul existenţial este unul debordant, identic unei viituri dezlănţuite doar atunci „când între obiecte şi voci/ încape doar imaginea/ bulgărelui de pământ bătut/ care izbeşte lemnul” (p. 24), capabil de urgii escatologice şi orgii ezoterice, vidate de poncife inutile, de redundanţe futile, apelându-se la exorcizări curative, conexe impresiilor teratologice şi percepţiilor sapienţiale. Bolgiile par mai atenuate decât în celelalte cărţi, nu şi negaţia, refuzul, inclemenţa, care adesea iau forma imprecaţiilor cu ţintă directă sau voalată, translatate până la limita arealului saturnian, acolo unde scrisorile către Sing mai păstrează încă „ştampila” identităţii unui spirit introvertit, iscoditor, inadaptat rigorilor sociale, a căror mesaje îşi menţin autenticitatea şi adecvarea.

Poetul nu posedă arta eschivării, arar foloseşte eufemismul, spune lucrurilor pe nume franc, fără ocolişuri inutile, nu lipsit de o haşurată afectare protectoare, pigmentată cu evazive preţiozităţi sediţioase („abstracţia/ calomniază absurdul”, p. 31), sau („impreciziile abstracţiei somnolează impure” (!), p.98), ele reprezentând până la urmă nutrimentul consistent al encomioanelor sale lirice. Poemele, numite neinspirat şi sfârlezii („Mi-am pus fiinţa în scrisul poeticesc, în/ sfârlezii”, p. 13), sunt captive între paranteze, de aceea dau impresia unor decupaje sau adjuvante apocrife din corpusul unor texte extinse, acum maturate şi esenţializate în propriul ermitaj, orfic în conţinut şi dihotomic în formă, acolo unde introspecţia psihedelică este posibilă şi imersiunea revelatorie accesibilă.

Poetul nu-şi justifică empatiile, slăbiciunile, adversităţile, doar caută să le explice prin expunerea lor în faţa unei instanţe imaginare, contestată adesea, din varii motive, chiar de iniţiatorul lor, cu argumentele detaliilor inspiratorii, elaborate ca urmare a presiunilor intrinsece regnului răvăşit, supus caznelor dilematice sub forma disimulării sinestezice, a căror obsesii tentaculare sunt în directă sinapsă cu eul mărturisitor. Zadarnic acesta speră într-o „împrimăvărare a sinelui”, ea se amână mereu în patria locuitoare numită, cum altfel!, Sfârlesia, o rara avis a scepticismului cronicizat prematur, dar îndeajuns de concretă în a-i trasa graniţele imanente cu tropii recluziunii şi ai nihilismului, spaţiul de unde actantul panoramează, înregistrează, disecă imagini, fraze, interpelări, suveniruri (Zilele Revistei Familia, de exemplu) ale căror „voci” eufonice sunt accesibile doar intuitivilor, vaticinarilor şi inocenţilor, deopotrivă conectate/înregistrate la daimonii inspiratori şi orficii protectori:

„…ţara asta a ta e ca o scorbură/ într-un copac al tuturor/ dintr-o pădure a unor străini/ ce ridică din sprâncene netemători/ dacă-ntr-o zi copacul cu ţara ta în el/ ar fi trăsnit ai fi încă şi mai nimeni decât acum/ şi-n ţara tuturor nici cu moartea/ n-ar mai fi de glumit/ deci cu oiştea acestei ţări SFÂRLESIA/ ai dat în gard poate nu întâmplător, unul ce-mprejmuieşte un cimitir/ dar şi pe poarta acestuia scrie/ INTRAREA INTERZISĂ (….)”. SFÂRLESIA (ŢARA MEA).

Emoţionante şi încărcate de mult miez afectiv sunt evocările a doi poeţi reprezentativi pentru oraşele în care au trăit şi suferit, timişoreanul Ion Monoran şi confratele lui, mai puţin cunoscut, orădeanul Ion Davideanu. Ambii au crezut în poezie precum într-o rugăciune cathartică, salvatoare şi mistificatoare,au trăit-o cu patosul autodevorant al redempţiunii până la pierderea identităţii şi disiparea lor odată cu ea în neant. Citind cu pioşenie din Monoran, Sfârlea simte „arsuri în piept”, în timp ce rătăceşte paralizat de emoţie, de nu în transă, prin „undergroundul” cu adieri de lavă fierbinte (cunoscut la sfârşitul anilor ‘70 şi de autorul acestor rânduri), pe când mormântul poetului orădean, „după ce am convorbit pe şoptitelea” provoacă amintirile unei boeme în doi, rememorate cu nostalgia unor timpuri idilice, când „ne mai înmuiam depresiile/ prin crâşmele din cartierul lui”,

Alexandru Sfârlea, cel care a fost catalogat, după spusele sale, „bătrân reparator de suflete”, iar numit de Gheorghe Grigurcu, „poet până-n vârful unghiilor”, rămâne acelaşi autor incitant şi inubliabil.

^[1] Alexandru Sfârlea, Obiecte şi voci, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020