POEZIE

Elina Adam
poetă, Cluj

joc


nu ştiu cum să privesc această distanţă dintre noi
ni se spune să jucăm după reguli
distanţarea e una dintre ele,
măşti ne acoperă chipurile
avem toate şansele să nu ne mai recunoaştem
la finalul acestui joc efemer,
visurile noastre vor umple aerul de cenuşă
păsări phoenix tulburate
se vor roti deasupra noastră
am rătăcit calea spre înviere, vor spune
tristeţea din privirea lor
se-mprumută ochilor noştri uscaţi,
lacrimile nu au voie să fiinţeze în noi
ne vom hrăni cu iluzia lor.



amintirea


Dumnezeu umblă prin aer ca pe ape,
tălpile Lui sărută
frunţile tuturor Adamilor şi Evelor
de la începutul lumii şi până acum.
 
ei trec prin istorie
se şterg uşor de sudoare ca de o rouă,
trudire eternă le este trecerea,
şi simt tălpile Lui ca pe o nostalgie,
ca pe un vis.



frig


o dimineaţă de iunie stranie
se aşază pe sufletul meu ca o ceaţă.
soarele pare că agonizează
un abur nedesluşit
umblă printre trupuri şi sentimente
ca o nelinişte eternă
pasărea calcă pe linia orizontului
ca pe o sârmă întinsă,
mult prea întinsă,
saltul ei şfichiuie aerul în falduri aspre,
aşa cum numai tăcerea
se rostogoleşte.
dedesubt,
o inimă sângerie
se răneşte de ţipătul ei.



metamorfoză


stăm aşezaţi în iarbă.
pustiuri de ape între noi.
acolo, se unduiesc, leneşe, 
dorinţele şi visurile noastre.

un aer rarefiat ajunge de undeva, 
ca o amintire,
până la noi,
şi se depune pe ochii noştri.
aburul lui uşor
face să tremure lumina.

nu suntem singuri,
chiar de ne desparte o lume.

purtăm fiecare, 
în spate şi pe braţe, 
în ochi şi în trup,
fiinţele noastre trecute,
pe care le mai trimitem, uneori,
în locul nostru,
în lupta aceasta perpetuă,
ca pe nişte spectre frumoase şi albe.
săgeţile trec prin ele ca prin aer.
vâjâie a văpaie ori,
câteodată, a moarte.

obosiţi, ne întindem în iarbă,
cu toate ale noastre.
aerul ne pătrunde în nări şi în ochi,
se întinde pe trupurile noastre ca un fluid opalescent.
 
încet, spectrele acestea frumoase şi albe prind a se acoperi cu carne şi sânge, cu piele şi păr
într-o alcătuire nouă şi tandră.

stăm aşezaţi în iarbă.
nimic nu ne desparte,
numai gustul diferit al lacrimilor,
care se preling încet pe chipurile noastre,
ca odinioară, 
mirul pe barba lui Aaron.



jertfă


odihneşte-Te pe păcatele mele, Doamne,
ca pe nişte pietre
atât am să-ţi dau,
sufletul meu zdrenţuit,
colţurile lor ascuţite
sunt coroana de spini
din cuvintele mele.

Sângele Tău picure pe ele
cu sunet de toacă,
facă-se ele uşoare şi albe
ca păsările-n dimineţi nesfârşite.

apoi, ne vom înălţa amândoi,
cu aripile-ntinse până sus, pe cruce.
din lemnul ei şi trupul Tău 
să mă-ncrestezi din nou.

la vremea numai de Tine ştiută, 
ca pe-un dor, 
cu sunet de clopot să mă chemi:
îţi voi aduce cuvintele mele
scrijelite pe inimă 
ca pe ţărâna dintâi.



trecere


verde pe verde se acoperă
niciunul nu-şi mărturiseşte taina
pasul ei subţire trece printr-un ochi de albatros
ca printr-o horbotă de fluturi
osul e galben şi miroase a mir
străluceşte tăcut apusul pe cupola arămie
cine-i va rosti cântecul
dacă nu cerul?
grăbiţi, îngerii urcă şi aripile-s strânse
zgomotul lor e sfios ca şoapta zefirului
pe obraz de proroc
ea-l simte pe chip ca pe o amintire ne-ncepută.
aşa va urca şi sufletul ei…
faldul de verde se dezîncrustează
din ierburi şi din ochi
în icoane smerite
în care plutesc, ca pe ape, heruvimi.