POEZIE

Sanda Maria Deme
poetă, Arad

***


mi-e bine sub soare
fiecare celulă mi se dilată graţios
absorbind mirosul de viaţă
n-am uitat de fericire, ce bine,
fiecare traumă are început şi sfârşit
rămân nişte sechele
bune pentru gunoi

azi e o zi minunată,
mă încălzesc treptat fără febră
pielea mea scorojită de clor
se întinde sub protecţia bronzului

cât de mult am aşteptat căldura asta!

o să mă duc la piaţa de lângă mine
să văd dacă mai sunt oameni fericiţi
au revenit ţărăncile bătrâne
cu rod de grădini de la ţară
cu parfumul lor de pătrunjel
zâmbind viclean, să cumperi de la ele

pe vreme de molimă soarele nu străluceşte
nu încălzeşte nimic
suflete reci conduc lumea
furând bucurie din noi
mutând vremea fără anotimpuri

azi e bine
fără mască pare normal,
înşelător, fiindcă este un alt fel de normal



***


am aprins lumânarea
am spus rugăciunea care mă protejează
în altarul cu icoane din camera mea
Dumnezeu ne ascultă oriunde
credinţa nu e pe bani
costă mai mult, depinde de suflet

mă sfătuiesc pe mine
îmi ridic capul şi mintea spre cer
plumburiu, apăsător, nu iartă
păcatele noastre sunt prinse din gândire
scrise cu cerneli care nu se şterg
simt un înger păzitor în dreapta mea,
tace, pe chipul lui de metal auriu
nu pot să descifrez o stare,
de bine, de rău, de încurajare

mi-am plantat seminţele fericirii
o să răsară la vară
sfios, le aştept, în taină,
tatăl meu cânta pricesne în copilărie
în biserici oameni simpli
se rugau pentru sănătate
femei cu coşuri de răchită
împărţeau pomeni de sărbători
în muzica divină deranjată de albine

au murit albinele de la lipsa de flori
nu le găseşti lângă catedrale
prea mult beton şi piatră
le-a stricat polenizarea



***


primăvara a fugit
sufocată de prognoze false
frigul îmi clănţăne dinţii
sub frisonul meu general de spital
simt frigul pe coridoare
de la presimţirea trecerii în dincolo
nu mă sperie moartea ilogic
m-am obişnuit cu ea
crearea de pericole e mult mai rea
amplificate de adrenalina inerentă

e încă martie, cu zile grăbite
boboci de cais îngheaţă în nopţi geroase
mirosind a foamete rurală
acasă, stai în casă, cu ştiri şi panică,
doar împreună o să reuşim,
o victorie poate
sau o epuizantă nenorocită de depresie

visez sala de concerte
singură pe fotoliu, singur spectator,
îmi creez armonia cu ochii închişi
şi-mi simt pulsul rar constant
până mâine

noi, cu pâinea noastră cea de toate zilele,
suntem fericiţi, suntem fericiţi,
tu que no puedes, capricho 42, Goya,
doar totul e o satiră?



***


fiecare noapte e un semn de viaţă
un licăr de speranţă
în vuietul sufletelor care se tem,
aud sunete discordante de maşini
transportând durere şi febră,
totul pare vopsit în culorile unui război roşu
dus de noi împotriva noastră

mă gândeam la o plajă cu nisip,
soare şi pescăruşi,
la o linişte suspendată între două lumi
una în mintea mea şi una adevărată

să nu luăm iubirea în deşert
să naştem monştri imaginari
să ne topim energiile în frică
să încetăm să ne rugăm
să ne ispitim cu amăgiri de profeţi mincinoşi

aici există doar o singură viaţă
pentru fiecare
şi o singură inimă care poate fi înfrântă,
nicăieri nu e pace
nicăieri nu e întuneric veşnic

ne iubim pe noi, între noi,
cerând Cerului iertare,
dragoste şi ploaie vindecătoare