POEZIE

Monica Rohan
poetă, Timişoara

DE/SCRIERE


O toropeală a ierbii...
Nu-mi spune!
Taci, mai bine taci.
Numai triluri.
Păsările rostogolesc sfere de rouă.
Trilurile din rai slobozite
saltă prin frunze.
Jelanie şi voioşie.
Împletitul dans de sunete pure.
Aş tot zbura, aş tot visa!
Lumina de-a dreptul despică mireasma crinilor.
Raze galbene, pulbere uleioasă.
Aterizează în nucul bătrân
o pasăre neagră
gureşă, răguşită –
amărăciune împarte vocea ei groasă.
Nucile-s verzi, în cămăşi de tanin.
Ţarca poartă maramă cernită.



ISCĂLITURI


Se va scrie pe apă
cu fierăstrăul vântului
oho maestrul scriptor va mărunţi
fibra mlădie
năframa de in –
îmblânzirea apelor nu-i orişicui hărăzită
cerneala albastră cărată anevoios
din aval spre izvoare.
Pe prund se va scrie întocmai
după orgolioasa sfadă
când lostriţa îşi îngroapă aurul
în răsadniţe vechi  –
Se va scrie cu întreagă zdrobirea de inimă
cum numai o singură dată
în faptul serii
când ştii că nu peste mult
va exploda lumina eternă
vraja ei va înfige în oameni
miliarde de cioburi subţiri –
Ca nişte păpădii de foc
vor străluci corpurile noastre
zburând prin aerul fraged
al veacului „ics” – însemnatul –
iscălit pe oglinda picăturii de rouă.



TRĂIT/CITIREA


I se arătase o carte
din prima sa zi
şi a început să citească
fără să se oprească din cititul flămând
al trestiilor şi-al visătoarelor slove ascunse
prin scorburi luminescente în nopţile anilor grei.
Citea înainte fără să vrea să se mai poată opri
peste munţi şi peste văi
în hamace de cânepă
legăna pruncii poveştilor lumii
de nu mai îmbătrâneau tot crescând şi-nflorind
şi dospind ca un aluat binevoitor
încă din prima zi
când i se arătase o carte
şi a pornit pe firul razei poveştii
fără să se mai poată opri din trăit...



FOILE SCRISE


Se aud câinii pământului – (e-ntuneric) –
îşi răspund pe corzi diferite,
latră a pustiu, smulg fâşii prelungi de-ndurerare.
Dacă ciuleşti urechile
poţi prinde-n antene drumul întins
pe unde trec sunete,
distingi în plăpânda zeamă a nopţii
firele de prin ierburi
ori miriapodul pod plutitor –
Plâng greieri în talpa de var:
noaptea asta-i numai arsură
colţii săi din piatră fosforescentă
scapără lângă foile scrise...
Mereu va veni cineva mai puternic
va şterge istorii
şi-n urmă lăsa-va scrum şi cenuşă.



PRAŞTIE DIN CUVINTE


De pe inimă, neaua.
Porneşte prin crengile pinilor vântul.
Cine mână norii dacă răsuflarea lui
zăboveşte în mireasma tulburată a amintirii?
De pe inimă spulberă neaua...
Nu-i vântul acela ce trece
prin ramurile memoriei. Nu.
Altcineva poartă pe umeri o praştie
din cuvinte unite în formă de inimă
şi ţinteşte patria unică
îndepărtata mea viaţă.



CUM ALTFEL, CUM?


Pun inima mea pe o perină îndesată cu
ceaţă şi nu se scufundă inima mea
pluteşte pe cer ca pe aburul bălţii
o, aburul verzui înălţat din
rărunchii heleşteului, zumzetul cosaşilor,
doldora ziua îndesată în noapte
ca o perină mică într-o perină
răpitoare şi
neisprăvit de neagră...

Da ce-mi pasă mie?
Mă fac nimic şi nici norul
nu mă bate cu amăgirea vedeniilor sale,
nici mă tună focul din
iasca anilor duşi.

Strâng ghemotoace de ceaţă
fac bulgări pietroşi
lovesc în peretele ca un perete
de alb neînduplecat de cuiele
nici de unghiile ori fruntea
de unde la fiecare izbitură
cuvinte ţâşnesc
sângele din retezate poeme.



CINE SĂ MAI PRICEAPĂ?


Tu răzui pata solară din ochii mei.
Neliniştita scăpărare a nopţii
umple paharul cu stele.
Cine să mai priceapă
cum şi de ce
izvorul de lacrimi?



DESCRIEREA ÎNNOPTĂRII


Lumina de la ferestrele tramvaiului
trasează dungă galbenă
peste zidul întunecat.
Mâna ta rece. Îndepărtatele voci.
Seara în care
niciun cuvânt
nu s-ar mai opri
lângă inimă.
Începuse ploaia.
Brusc – un torent de aplauze –  
picăturile treceau prin frunzişul îngheţat.
Mari stele căzătoare
desprinse din orbitele moarte demult.