PROZĂ

Valeriu Stancu
eseist, poet, prozator, Iaşi

O noapte fără de sfîrșit^[1]

Era o noapte caldă, liniştită, adîncă. Orologiile și clopotele de la bisericile orașului abia bătuseră miezul nopții. Ne întorceam acasă pe jos, ţinîndu-ne de mînă. „Acasă” e un fel de a spune, de fapt mergeam la mine, unde, în „camera din spate” petreceam multe nopţi stînd la poveşti. Eram încă doi copii cuminţi, doi camarazi. Uneori, ce-i drept, ne mai bîntuiau gînduri erotice, pe mine, cel puţin, mai stăruitor, dar le alungam repede, căci ne uneau preocupări în care sexul încă nu-şi făcuse loc. Deşi ne iubeam, încă nu făcuserăm dragoste. Era înspre sfîrşitul lui august, de fapt începea ziua mea. Mă întorsesem din tabăra de la Homorod, unde petrecusem vreo trei săptămîni alături de bunul prieten Liviu Davidescu. N-am nici acum cuvinte să măsor uimirea ce m-a cuprins cînd am văzut-o aşteptîndu-mă la gară pe un peron unde era sorbită de privirile hulpave ale masculilor, ea cu picioarele frumoase, ispititor arcuite, de handbalistă, şi cu minijupul care le scotea ochii tuturor bărbaţilor ce treceau pe peron în după-amiaza fierbinte şi însorită cînd am revenit din tabără. Cum de aflase cînd mă întorc? Din tabăra așezată între munţi nu-i dădusem nici un telefon, cred că nici nu aş fi avut cum, chiar dacă aş fi încercat, în afara unei cărţi poştale cu banalele salutări dintr-o tabără aproape pionierească nu am purtat corespondenţă, nici măcar alor mei nu le spusesem cînd revin, pentru simplul motiv că nu ştiam nici eu. Acum era spre sfîrşitul lui august şi mă pregăteam să intru în clasa a zecea. În oraş, sărbătorisem, cu cîteva ceasuri mai devreme, împlinirea a 16 ani. Era deci dimineaţa zilei de 27 august 1966. Cu o zi înainte hoinăriserăm prin Copou, ni se alăturase şi un prieten, Titi Manea, văzuserăm un film la „Maxim Gorki”, stătuserăm la o cafea şi ne întorceam aproape tăcuţi spre casă, pătrunşi de solemnitatea clipei ce avea să urmeze (la ora două a dimineţii aveam să fac taman 16 ani!). Cînd am ajuns ceva mai sus de alimentara Căileanu, pe la Minciună, un prieten care, în primăvară, îmi dăduse un cîine-lup, cum spuneam noi pe atunci ciobăneştilor germani, de fapt o căţeluşă adorabilă, inteligentă, fidelă şi vitează, pe care o botezasem Tiupka, furîndu-i numele dintr-un film, Crăița s-a smucit din mîna mea, lăsîndu-mă cu gura căscată şi cu fraza neterminată (îi vorbeam despre un unchi de-al meu, Ilarion, ucis pe front, chiar în pragul conacului părintesc), şi a luat-o dintr-o dată la fugă, la vale, înspre şcoală. Ca nebuna! Fără să spună un cuvînt. Ca un vîrtej a plecat de lîngă mine. Ca o stea căzătoare ce se grăbeşte să-şi împlinească destinul, dezintegrîndu-se în spaţiu. Am rămas trăsnit, apucînd doar să mai văd cum dispare pe poarta larg deschisă a şcolii. În democraţia de rahat pe care o traversăm acum, ce instituţie, ce om, bogătan ori sărman, ce sinucigași îşi mai ţin porţile deschise?! Şcoala unde, în urmă cu doar un an și o vacanță fusesem încă elev şi unde am petrecut nu mai puţin de opt ani. Frumoşi? Urîţi? Grei? Uşori? Negri sau gri? Nici acum nu pot să-i judec în mod lucid, sine ira et studio. Pe-atunci însă nu filosofam despre condiţia de copil în dictatura comunistă, dictatură care-mi nenorocise familia şi-l împinsese pe bunicul Haralambie în laţul spînzurătorii, ci doar eram emoţionat să intru iar în curtea şcolii, mai ales că o făceam ca un fur, în viul nopţii. Îmi era frică să nu dea peste noi vreo patrulă de-a miliţiei sau nişte cretini de pececişti, că o îmbulinam : ne păştea şcoala de corecţie. Am intrat totuşi să-mi caut iubita şi s-o recuperez, căci mai aveam doar vreo două-trei sute de paşi şi ajungeam acasă. De ce fusese nevoie să fugă? Nu-i spusesem nimic urît sau supărător, nu mă dădusem la ea, nu eram nici măcar ameţit (deşi, pe vremea aceea, începusem deja să beau cu patimă şi profesionalism): socotisem că ziua care urma era prea importantă, ca să-i umbresc frumuseţea, îmbătîndu-mă. Am intrat şi eu cu fereală în spațiul generos al şcolii şi am căutat-o peste tot : în curtea fără nici un copac, betonată în urmă cu vreo doi ani, pe platou, în pădurice, după tufele de cătină, prin cazematele săpate de noi în argila dealului ce urca înspre Zegan. Nu era nicăieri. Şi totuşi o văzusem intrînd în curtea şcolii, dispărînd după clădirea fostului dispensar, doar nu zburase, nu se înălţase la ceruri ca Iisus, nu se volatilizase, nu devenise nici omul invizibil, nici omul care trece prin zid, vestitul „passe-muraille” pe care tocmai îl văzusem la „Puşchin” şi unde Bourvil mă cucerise pe de-a-ntregul! Disperat, am încercat şi uşa din spate a şcolii, pe unde intrau elevii la ore. Evident, nu era încuiată. Nici nu mă aşteptam să o găsesc altfel. Am încercat ușile pe rînd, doar biblioteca și cancelaria erau încuiate; am străbătut cele două culoare în formă de L, am intrat în toate clasele, nimic. Intrase în pămînt. Doamne, unde putea să fie Crăița? Şi de ce fugise de lîngă mine? Cînd eram eu prin ciclul doi, direcţiunea şcolii sau cine ştie cine altcineva hotărîse să ciopîrţească trupul curţii şi, pe platou, să construiască o anexă pentru şcoală. Zis şi făcut! Ne-au ciuntit platoul şi au făcut o clădire urîtă, lungă precum o şopîrlă, lătăreață și turtită ca o broască, fără etaj, ca o plăcintă într-o tigaie încinsă ori ca o balegă în mijlocul cîmpului. În clădirea aceea, la un moment dat, pe lîngă atelierul de lăcătuşerie „a’ lu’ moş Chitic”, a fost şi o clasă (chiar şi eu am petrecut un trimestru pe-acolo, o ţineam minte, pentru că în acea clasă eram cînd echipa naţională de handbal masculin a României a cîştigat al treilea titlu mondial, învingînd Redegeul în finală, iar noi, băieții, ascultam la radio desfășurarea partidelor și  comentam fiecare meci, fiecare victorie). De-afară, se intra într-un hol pătrăţos, din trupul căruia muşcau patru uşi : două pe laturi şi două chiar în faţa celui ce pătrundea în hol. Aşadar, clădirea pe aproape toată lungimea ei fusese împărţită în două săli mari, în care se pătrundea din acelaşi hol, pe cele două uşi centrale despre care tocmai am pomenit. În partea stîngă era sala peste care împărăţea profesorul Chiticeanu, căruia noi îi spuneam moş Chitic, iar în dreapta, unde învăţasem eu cîndva, se făcuse o sală de sport. Mi-am zis că numai acolo putea să fie. Într-adevăr, acolo era! Dar minunea prin care erau descuiate uşile de la intrarea în clădire şi de la intrarea în sala de sport a rămas pentru mine pînă astăzi un mister! Crăița, tronînd pe un maldăr de saltele, era de o frumuseţe stranie, exotică, o taină indică, o zînă tăcută şi ireală care-mi deschidea peştera binecuvîntată a comorilor lumii. O lumină care fugise de mine, ca să mi se ofere. Un mugure care încă nu ştia ce vrea de la viaţă sau ce-i va oferi aceasta, dar care, învăluită în tristeţea violului care-i pecetluise existenţa, mi se dăruia. Căci era goală, fremătătoare, ispititoare, marmoreană în bătaia lunii, iar razele astrului nopţii, blagian, îi sporeau misterul, mîngîindu-i văzduhul pielii. Toate aceste gînduri mi-au venit pe nesimţite, în timp, ori de cîte ori retrăiesc magia acelei clipe, ori de cîte ori încerc să repet o minune ce nu se repetă. Atunci însă vedeam în faţa mea doar un trup, căci eram, la rîndu-mi, un trup, doar un bărbat în devenire, un predator adulmecîndu-şi victima, un mascul înnebunit de simţuri. Şi, Doamne, ce carne avea Crăița la cei 14 ani ai ei! Și cum știa să se dăruiască! Acum, cînd scriu aceste rînduri, s-au scurs cincizeci de ani de la acea noapte, şi, vorba lui Labiş, „toamna îmi îneacă sufletul în fum”, dar peste destrămarea întomnării, învolburarea acelei nopţi îmi arde sufletul cu aceeaşi intensitate, ca în noaptea venirii mele pe lume, pe lumea ispitei și a păcatului, o lume care începuse pe maldărul de saltele aruncate lîngă o fereastră din sala de sport a şcolii unde am început inutila ucenicie a cunoaşterii. Cu adevărat avea ceva de indiancă în ea, de fragilă zeitate orientală. Doar razele lunii o îmbrăcau şi-i străluceau sînii, doi porumbei în plin zbor, într-un zbor înnebunitor, mai albi decît restul trupului ei ferm, dăltuit cu patimă de un maestru. Aşa cum mai albă, mai luminoasă îmi părea noaptea spînzurată de razele lunii, aşa cum albă trebuie că era faţa mea pe care o simţeam golită de sînge...

– Vino lîngă mine!, a îngînat abia şoptit, încît mai mult am intuit zisa ei, decît am auzit-o. Vino lîngă mine! Vreau să-ţi ofer şi eu un cadou pentru ziua ta! Cel mai frumos cadou pe care-l pot eu oferi băiatului ce mă iubeşte...

– Nu mi-l oferi, dacă tu nu mă iubeşti, am întrerupt-o cu o brutalitate de care nu mă credeam în stare, i-am şoptit în timp ce, totuşi, îi mîngîiam înfiorat sînii, îmbătîndu-mă de ambrozia din potirele lor.

– Tocmai pentru că te iubesc ţi-l ofer, prostuţule, tocmai asta nu înţelegi...

– Bine, dar puteam aştepta pînă ajungeam acasă, mai aveam doar trei minute de mers, i-am răspuns terorizat la gîndul că în orice clipă se putea ivi un paznic, un miliţian, un pececist sau chiar golanii mei din cartier...

– Nu, nu vreau să merg la tine, mi-aş aminti de suferinţa de la Anul Nou şi n-aş mai avea curajul să mă ofer fără teamă, fără nici o reţinere, fără nici un gînd spre trecut!

...Ne-am iubit ca nebunii, pînă ne-a bătut ziua în patima sleirii... A fost cea mai frumoasă noapte de dragoste din lunga mea viață. Neverosimilă! Irepetabilă!

Nu a mai vrut să meargă la mine și am condus-o direct acasă la ea. Iar de atunci nu am mai văzut-o niciodată. După ireala noapte a contopirii noastre în sala de sport a fostei mele școli, a dispărut de parcă nici nu ar fi existat vreodată, m-a părăsit tot fără nici un cuvînt, așa cum mi se dăruise, şi nimic nu am aflat despre ea nici pînă astăzi.

Doamne cît am mai căutat-o, în fiece zi, Doamne, cît am mai gîndit la ea şi am visat-o în fiece noapte!

Cînd m-am întors – zburînd, plutind – acasă, în „camera din spate”, liniștită și răcoroasă, camera mea ruptă din trupul casei părintești, camera în care mi-am petrecut adolescența și prima parte a tinereții, ca să-mi alung din suflet și din minte noaptea aceea care pentru mine nu avea să se încheie niciodată, dar poate și pentru faptul că inima-mi dădea ghes, am scris într-un caiet cu însemnări zilnice, următoarele rînduri: „În sala gotică, înaltă şi rece, scăldată în irizări de vitralii, privindu-şi invitaţii, Prinţul se întreba, ţinînd în mînă un pocal ieşit din atelierele lui Benvenuto Cellini : „cîţi dintre cei ce se îmbată acum, sorbindu-mi licorile şi se ghiftuie cu vînatul din pădurile mele vor porni înaintea mea spre lumile nesfîrşite ale împărăţiilor de dincolo şi cîţi din ei îmi vor supravieţui, bucurîndu-se că-mi vor lua sub tălpi ţărîna gropii? Cîţi din aceşti barbari vor sorbi licorile otrăvite şi vor poposi în vatra întunecată ori poate strălucindă a lui Lucifer? Cîţi, Doamne, cîţi dintre oaspeţii mei vor pleca înaintea mea şi cîţi vor vrea să-mi rostuiască veşnicia? Barbară, păgînă întrebare, dar mi-a şoptit un aed la ceas de taină şi de rugă nişte gînduri : şi cine moare azi, mîine în zori va şti-nţelepţii care-s trădători...”

În sala gotică, înaltă şi rece, scăldată în irizări de vitralii, făcliile mai mult umbresc în clătinări adîncurile sălii, mistreţii, berbecii, fazanii, becaţele, piftiile, aspicurile, lichiorurile benedictine, vinurile, îmbătrînite în butoaie din vremea cruciadelor îşi dezbracă aromitoarele cămăşi uleioase, chihlimbarii, ori porfirii se rînduiesc pe mese, menestrelii şi-au dres vocile, şi-au acordat strunele, rapsozii şi-au inventat poveştile, slujnicele şi-au împrospătat nurii, şi-au dezgolit sînii, curtezanele şi-au înmiresmat trupurile, curtenii şi curtezanii freamătă de nerăbdări complice... În sala gotică, înaltă şi rece, scăldată în irizări de vitralii, sub flamuri zdrenţuite de războaie se-mbată cavalerii, domniţelor li se învolbură sîngele, din temniţele uitate-n înhrubări îngheţate urcă gemetele celor înlănţuiţi, schingiuiţi, armurile fumegă, zăngăne săbiile... doar străjerii nu intră în sala gotică, înaltă şi rece, scăldată în irizări de vitralii, sîngerată de vîrtejul petrecerii, doar străjerii îşi prefiră gîndurile şi singurătăţile la posturi pe metereze, la porţi, în turnuri, donjoane, adîncuri, tainiţe... Sumbru amurgul, întunecat fulgeră!”.

Pe gînduri cădea cavalerul, pe gînduri cădea

Şi-n ogivele sălii se-mbătrînea o stea...”

Erau primele mele gînduri de scriitor așternute pe hîrtie.

^[1] fragment din romanul blestem de tîrfă, în curs de apariție