Zona F & SF

Lucian-Vasile Szabo

Ficţiune speculativă cu Nicolae Manolescu

Precizări necesare

Ficţiunea speculativă românească trece printr-o perioadă foarte bună, existând un nou val puternic de autori cu un număr mare de cărţi, unele dintre ele având şi o valoare literară destul de ridicată. Chiar dacă perioada este virusată, se vede şi un efort de promovare, de stabilire de contacte cu edituri importante, de pătrundere în paginile unor reviste de profesionişti, fără să fie neglijate editurile specializate (de nişă) ori propriile publicaţii, unele bine făcute, deşi sunt opera unor amatori. Ceea ce se constată este însă că, cu unele excepţii, ficţiunea speculativă de pe plai mioritic intră cu greu în atenţia criticilor, revistelor şi editorilor pentru a fi receptată la adevărata valoare. Ba chiar şi publicul amator de astfel de producţii literare este mai redus, existând nostalgia vremurilor când „sefeurile”, chiar şi cele româneşti, aveau mulţi cumpărători. Totuşi, ar fi greşit să credem că există un dezinteres al literaţilor (de elită, ca să spunem aşa) faţă de acest fenomen literar. Poate un handicap îl reprezintă şi faptul că există o cantonare în limitele (supra)genului ficţiunii speculative a autorilor, în timp ce alţii, deşi se încadrează aici ca subiect şi premise, nu recunosc o astfel de apartenenţă, cărţile lor fiind discutate în contextul literaturii mainstream.

Ilustrativ în acest sens este romanul Ploaia de trei sute de zile, semnat de Gabriel Chifu. Punctul de pornire (premisa) este unul clar science fiction: o ploaie continuă, sâcâitoare, de aproape un an. Sigur, sunt locuri pe Terra unde plouă în fiecare zi, aşa cum sunt altele cu precipitaţii extrem de rare. În romanul lui G. Chifu norii se descarcă într-o ţară fictivă, Caramia (dar care poate fi identificată cu România), unde astfel de fenomene sunt neobişnuite. Locuitorii se afundă într-un proces de alienare, răul fiind potenţat, devenind dominant şi incontrolabil. Ploaia neîntreruptă vine ca o pedeapsă pentru păcate iniţiale, dar care astfel se accentuează. Este vechea preocupare a literaturii SF faţă de reacţiile oamenilor (obişnuiţi) aflaţi în situaţii excepţionale. Cu nimic mai prejos se poziţionează Dănuţ Ungureanu cu ficţiunea politică Experimentul Păpuşa, Daniel Timariu cu ciclul fantasy Tenebre, ficţiunea fiind mult amplificată în romanul SF Vraciul de pe norul interior, al lui Lucian-Dragoş Bogdan.

În acest context, o discuţie despre cum vede Nicolae Manolescu ficţiunea speculativă este necesară, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România fiind considerat cea mai autorizată voce critică contemporană. Relaţia lui Nicolae Manolescu cu literatura science fiction[1] nu este comodă, putând fiind definită pe două paliere. Primul are în vedere genul ca întreg, faţă de care referinţele sunt negative, produsele literare fiind considerate neconvingătoare estetic. Cealaltă abordare se referă la câteva nume din domeniu, apreciate mai degrabă subiectiv, un subiectivism al calităţii după cum vom vedea. Criticului i s-a reproşat o atitudine de respingere a genului, poziţiile fiind argumentate în funcţie de cele consemnate în scurtul capitol dedicat domeniului în masiva Istorie critică a literaturii române. Geografia literară a acestei controverse consemnează mai multe luări de poziţie. E suficient să menţionăm două dintre acestea, deoarece sunt suficient de argumentate. Ambii combatanţi sunt cantonaţi în aria SF, deci nu putem omite o tresărire, fie şi mică, de orgoliu de castă (şi nu de clasă...). Obiecţia formulată de Cornel Secu[2] a fost faţă de modul cum a tratat Nicolae Manolescu genul în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură[3]. Obiecţiile lui Mariano Martin Rodriguez vor apărea în „Viaţa românească”[4] şi „Orizont”[5].

Dacă relaţia lui Nicolae Manolescu cu genul science fiction în datele lui actuale pare contradictorie, altfel se întâmplă atunci când va intra pe domeniul clasicilor. Chiar în Istoria critică... îi va aprecia pe Felix Aderca şi Ovid. S. Crohmălniceanu pentru reuşitele lor în domeniu. În altă parte însă, o foarte bună relaţie va dovedi Nicolae Manolescu cu Jules Verne. Va mărturisi că l-a citit cu aviditate (ceea ce nu trebuie să surprindă la un adolescent, deoarece se referă la lecturile copilăriei), dar şi faptul că, iniţial, a fost la un pas de a renunţa. Nu putea pricepe de ce eroii scriitorului francez erau puşi în situaţii oarecum ridicole, căci se trezeau în cele mai dificile ipostaze fără a avea la îndemână câteva din lucrurile absolut necesare. A urmat înţelegerea mecanismului desfăşurat de Verne: eroii săi ajungeau în locuri unde supravieţuirea era imposibilă, fără minime resurse, pentru a putea să învingă aceste neajunsuri prin tenacitate şi inventivitate. Criticul o spune mai frumos: „Ei bine, pe Jules Verne pare a nu-l interesa deloc în ce împrejurări eroii lui dau de greu, ci doar situaţia limită ca atare în care, o dată aflaţi, eroii sunt siliţi să apeleze la imense resurse de inventivitate pentru a se salva”[6]. În această formulă recunoaştem una dintre ideile fundamentale ale genului science fiction (valorificată superior în lucrările valide estetic), cea surprinderii atitudinilor (reacţiilor sau răspunsurilor) formulate de oameni (comuni sau deosebiţi) în situaţii extraordinare, atunci când au experienţe despre care nu a mai relatat nimeni vreodată. Criticul se întorsese şi altă dată asupra lui Verne, despre care afirmase (nu e nicio surpriză aici) că i-a încântat copilăria. Regresiunea e însă a teoreticianului cu instrumentar la îndemână, ceea ce îi permite să intuiască o altă trăsătură a originalităţii autorului francez: „Personajele Insulei[7] şi Nemo erau siliţi să refacă lumea, să se închidă şi să se instaleze în micul lor univers, ca şi cum n-ar fi existat altul”[8]. Va fi un mod de habitare şi de înţelegere a lumii diegetice în registru SF, devenit relativ comun. Intuiţia lui Nicolae Manolescu în acest caz semnifică faptul că are instrumentele necesare „decodării” specificului genului, în ciuda unor afirmaţii contrare formulate ulterior, atunci când va apărea Istoria critică...

 De la Verne la Poe

Dacă legătura cu Jules Verne este emoţională şi se conturează în universul ingenuu al lecturilor copilăriei, în cazul E. A. Poe asistăm la demonstraţia criticului tăios. Într-un articol publicat nu într-o revistă literară, ci într-un cotidian de mare tiraj, „România liberă”, în 1979, Nicolae Manolescu va marca împlinirea a 170 de ani de la moartea scriitorului american. Este interesantă această cantonare în câmpul jurnalisticii generaliste cotidiene, Poe nefiind, totuşi, un nume foarte popular în România, în ciuda faptului că existau câteva lucrări traduse. Era savurat, mai degrabă, de un public elitist, nu de masă. Criticul se va opri la povestirile autorului american, identificând contextul tocmai prin implicaţia indusă de genurile populare: „Toţi iubitorii de naraţiuni poliţiste ori de science fiction văd în Poe pe creatorul acestor specii. Nu se putea ca Borges (care are unele asemănări cu autorul prozei A o mie doua poveste a Şeherezadei) să nu-l fi iubit. Majoritatea prozelor lui Poe sunt «senzaţionale», dar nu atât în sensul fantasticului romantic sau în cel al romanticului gotic, cât într-un sens mai modern”[9]. Remarcăm acest balans între formele literaturii de masă şi receptarea ei la nivel înalt prin Borges (care, deşi extrem de „popular” într-o anumită perioadă, rămâne un scriitor pentru cunoscători), ca apoi să se opereze delimitările necesare faţă de fantasticul romantic şi gotic. Delimitări necesare, deoarece Nicolae Manolescu va intui ceea ce unele cercetări contemporane au reuşit să contureze, şi anume evoluţia spre modernism, dar şi fixarea unor jaloane ce pot fi citite în cheie postmodernistă. În locul citat, comentatorul va vorbi despre obiceiul lui Poe de a-şi publica lucrările în ziare, de unde se va şi inspira pentru multe dintre prozele sale.

În acest punct, se profilează explicit „contradicţia lui Manolescu” (parafrazare după una dintre izbutitele sale investigaţii literare: Contradicţia lui Maiorescu). Sunt două domenii SF. Genul, la modul general, pare a fi perceput în tradiţia care îl plasează în literatura de consum, în paraliteratură, fără mari virtuţi estetice (iar dacă sunt reuşite literare nu mai sunt SF!), un gen al aventurii, adolescentin, dar nu mai mult. Cealaltă zonă (cu Poe, cu Aderca, cu Crohmălniceanu) e ficţiune speculativă, în particular science fiction, dar şi mai mult, cu realizări literare ce nu se îndepărtează de cele din mainstream. Domeniile par a fi ireconciliabile, SF-ul de consum şi grupajul de lucrări literare de valoare cu elemente SF fiind tratate separat, chiar cu mijloace şi de pe poziţii diferite. În realitate, cele două dimensiuni se ating, se interpătrund, ajungând uneori la estomparea diferenţelor, căci, aşa cum sublinia Nicolae Manolescu într-o poziţionare citată anterior, contează cum „eroii sunt siliţi să apeleze la imense resurse de inventivitate pentru a se salva”.

Un subiect de roman SF

E o contradicţie rezolvată în manieră proprie, cel puţin în unul dintre cazuri. O imensă provocare a lansat Nicolae Manolescu autorilor de science fiction încă din 1980. Sunt patru mici eseuri redate pe puncte sub titlul comun Plictiseală şi iubire. Textul iniţial a apărut în revista „Steaua”, fiind reluat ulterior în volum. Criticul va schimba registrul, fiind modificată şi optica asupra genului SF. Propune un subiect de povestire science fiction, dar şi o temă de dezbatere. Reluăm aici textul, pentru o mai bună înţelegere: „Subiect de povestire SF: aflat pe o planetă îndepărtată, un membru al unei echipe de cercetări galactice e cuprins de un spleen necunoscut, invadat de nişte imagini care seamănă foarte bine cu nişte amintiri pe cât de precise, pe atât de sâcâitoare. O stradă pietruită, pe care iarba creşte, din loc în loc, în smocuri groase; garduri de lemn negre de ploi; case mari cu grădini nu prea îngrijite; mirosul aspru şi iute al frunzelor arse primăvara după ce au fost făcute grămezi; un copil jucându-se de-a trenul printr-o curte, alergând, pufăind, şuierând şi oprindu-se la intervale regulate în gările imaginaţiei lui, de fiecare dată în dreptul unui uriaş ceas deşteptător, vechi şi parcă lăbărţat, aşezat pe intrândul unei ferestre de pivniţă. Cum astronautul «bolnav» îşi pierde interesul pentru muncă, e supus unui control medical, ocazie cu care mărturiseşte că, zi şi noapte, ochii şi nările lui sunt pline de viziunile şi de aromele acestei copilării pământene. Însă (fapt curios!) el nu a copilărit pe Pământ, fiind «născut» (in vitro) pe planeta unde se află acum, iar imaginile ce-l obsedează sunt emanaţia unei lumi de multe decenii dispărută. Caz aparte de memorie arhetipală, ca al fetiţei despre care scrie Jung, cu deosebirea că nu copilăria speciei umane e «redescoperită», ci doar copilăria foarte reală a vreunui îndepărtat străbunic al pacientului. Vindecarea ar consta în trimiterea lui pe Pământ; unde să întâlnească locurile din amintire; dar acesta nu mai există şi atunci cineva propune să fie reconstituite (ca un decor de teatru). Va fi eficace minciuna? Va «recunoaşte» bolnavul locurile din amintire? Va avea butaforia un parfum de adevăr? Aceasta e întrebarea.”[10]

Se remarcă, dincolo de ineditul provocării, talentul de prozator al lui Nicolae Manolescu. Chiar şi din acest rezumat bine dozat ne putem da seama de capacitatea sa de a fixa detaliile şi de a construi o atmosferă, creând imagini puternice, aproape de căderea în fantastic, cum este cea a copilului oprit din jocul său în faţa imensului ceas din fereastra pivniţei. Textul debutează în registru de space opera, cu un loc comun, cel al astronautului (autorul foloseşte termenul american, nu pe cel rusesc „cosmonaut”) aflat în explorare pe o altă planetă. Convenţia e înşelătoare, căci imediat e introdusă tema amintirilor sâcâitoare. Este o stranie maladie siderală, ca la Viorica Huber, dar şi o reminiscenţă din Solaris, de Stanislav Lem. Sunt doar sugestii, deoarece povestea merge mai departe, împletind ironicul cu nostalgia, aceasta din urmă faţă de un loc care nu mai există. Conflictul se mută în lumea ştiinţifică a... lumii imaginate, specialiştii fiind chemaţi să reconstruiască un Pământ de faţadă, o imitaţie din carton şi plastic. Iar întrebarea lui Nicolae Manolescu din final încă nu şi-a găsit răspunsul...

^[1] Preferăm sintagma clasică anglo-saxonă science fiction şi nu formularea românească de literatură stiinţifico-fantastică, aceasta din urmă neacoperind în totalitate sensul denumirii science fiction, fiind în acelaşi timp depăşită cumva ideologic, deoarece a fost exploatată intens în perioada de după al Doilea Război Mondial. Nici expresia literatură de anticipaţie nu ni se pare suficient de acoperitoare (cu atât mai puţin monstruoasa formulare „anticipaţie tehnico-ştiinţifică” din ultimul deceniu comunist românesc!), considerând anticipaţia doar o componentă a genului. Cătălin Badea-Gheracostea, care are în lucru o amplă cercetare despre ceea ce el numeşte „fantastica” românească postbelică, a argumentat recent în favoarea denumirii de ficţiune speculativă („O vedere asupra ficţiunii speculative româneşti la 2012”, „Orizont”, XXIV, nr. 8 (1559), 27 august 2012). La fel, considerăm că ficţiunea speculativă poate fi definită ca subgen SF, iar, aidoma ficţiunii politice ori a istoriei contrafactuale, poate fi regăsită şi în alte domenii, chiar extraliterare.

^[2] Aproape nimic, dar, mai ales, pe lângă, „Helion”, nr. 1-2, 2009.

^[3] Apărută la Editura Paralela 54, Piteşti, 2008.

^[4] Cine dictează canonul?, „Viaţa românească”, nr. 7-8, 2012.

^[5] SF-ul, o poartă spre România, interviu realizat de Cornel Secu, „Orizont”, nr. 8 (1559), anul XXIV, 2012.

^[6] Copacii şi pădurea, eseu în Nicolae Manolescu, Teme 4, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1985, p. 71.

^[7] Romanul Insula misteroasă de Jules Verne.

^[8] Julesverniene, în Nicolae Manolescu, Teme 4, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1985, p. 17.

^[9] Modernitatea lui Poe, op. cit., pp. 57-58.

^[10] Plictiseală şi iubire, op. cit., pp. 102-103.