CRONICA LITERARĂ
Cornel Ungureanu
critic literar, Timişoara
Angela Martin cu Fernando Pessoa, în Aradul copilăriei
Am citit cu admiraţie, în ultimul număr al „Observatorului cultural”, eseul lui Ion Pop despre ultimele cărţi ale doamnei Angela Martin, Lăuntrul ca scenă. Dialoguri cu Fernando Pessoa şi Dragă Fernando Pessoa: cărţi mari, împlinite de un cărturar aşezat, de‑o viaţă, între Cărţi. În urmă cu mai bine de cinci decenii, citeam cu încântare poeziile Angelei Martin, fiind sigur că numai o strategie universitară o împiedecă să devină repede‑repede om de succes al tinerei generaţii. Pe urmă Angela Martin a devenit un hispanist de performanţă, ataşat fiind unui proiect cultural de cursă lungă. S‑a apropiat de scriitori mari pe care, împreună cu Mircea Martin, i‑a împământenit în literatura română. Volumul Între tăcere şi cuvânt beneficiază de un cuvânt introductiv al lui Augustin Buzura, care, după ce elogiază traducerile şi gazetăria Angelei Martin („merită câteva superlative”), precizează:
„Textele, în marea lor majoritate editoriale publicate în revista «Cultura», au ca punct de pornire situaţii din cele mai dureroase pe lângă care nu poţi trece cu indiferenţă”.
Poetul de odinioară, eminentul traducător, rafinatul purtător de dialog cu cei mai mari ai scrisului european, a devenit un lider pragmatic care, sub semnul unui proiect jurnalistic, scrie editoriale!!! Romancierul Buzura credea cuvenit să nuanţeze:
„Spre deosebire însă de scrisul epidermic, menit să impresioneze cu orice preţ, apelând la rezerva cititorului de trăiri primare, articolele Angelei Martin caută să‑l facă pe acesta responsabil, să‑şi pună el întrebările obligatorii”.
Ce întrebări obligatorii ar putea să‑şi pună cititorul articolelor Angelei Martin? Întâietate ar avea cei care au în urmă un şir de lecturi, o anumită încredere în marii scriitori care au scris despre... şi despre... şi despre. Care pot să rămână lângă noi şi acum. Angela Martin nu s‑a despărţit de marile cărţi pe care le‑a tradus, de scriitorii cu care a stat de vorbă. Sunt, pot fi, exemple. A cunoscut lumea (şi) datorită lor. Cei care îşi exercită la maximum puterea răului pot fi în preajmă – imaginarul lui Scorza sau al lui Augusto Roa Bastos nu a glumit cu puterea răului. Articolele încep cu fraze tari care sunt decriptate graţios, în aşa fel încât cititorul comun să participe fericit la dialog. Articolul care începe cu Marquez, Augusto Roa Bastos şi Manuel Scorza se cheamă Mecanismele ruinării. Ştafeta supravieţuirii începe cu un citat din Gogol – o descriere a Petersburgului cu cerşetorii lui de odinioară – şi continuă cu întrebarea: dar Bucureştii? Dar cerşetorii din capitala noastră? România – capitala Bucureştilor pleacă de la antipatia pe care provincialii ar trăi‑o faţă de capitală. Provincialii nu ar privi capitala cu ochi buni. Le este antipatică. Scriitor bine aşezat în capitală, autoarea nu‑i huleşte pe provincialii care văd în Bucureşti un Centru al răului ci, dimpotrivă, îi invită – ne invită – la dialog.
„Bine ar fi ca de la judecător până la primar, provincia să se menţină fermă pe poziţie, adică să nu se mai lase coruptă de Bucureşti, nici de‑ar fi să i‑o ceară însuşi preşedintele. Iar pe de altă parte, să nici nu mai îmbogăţească rândurile politicienilor noştri de toate culorile cu corupţi autohtoni, cu baroni locali şi candidaţi la anumite posturi sau, mai bine zis, imposturi”.
Dialogul poate continua după lectura altor articole întunecate. Deschideri de reală frumuseţe sunt Jean Starobinski, plenitudinea posibilă, Augustin Buzura – Opere complete, Mircea Iorgulescu – ultimul rond. Superlativele care deschid eseul despre Starobinski („Jean Starobinski este cel mai mare umanist pe care, la ora actuală, îl pot oferii lumii, Elveţia şi Europa”) urmează unei con‑vieţuiri exemplare. L‑a frecventat împreună cu Mircea şi Matei Martin, i‑a tradus cărţile. Aş spune că de fiecare dată Angela Martin îşi asumă riscul („merge mai departe”) dacă, de fiecare dată, nu ar fi vorba de o apropiere... familială. Numiţii Starobinski, Augustin Buzura, Mircea Iorgulescu, sunt din familia ei intelectuală. Ceilalţi, risipiţi prin alte articole, nu. Iată de ce întrebarea eseului final – Cine mai suntem – se desfăşoară în paradigma lui A NU FI:
„De un lucru ne dăm seama singuri: suntem între două coşmaruri. Bine ar fi să nu ne mai trezim nici eu, nici tu, nici el... Fiindcă mai rea decât orice coşmar poate fi întrebarea pe care am fi siliţi să ne‑o punem unii altora: «Tu cine mai eşti?» Iar răspunsul ar prăvăli atunci asupra noastră o întrebare şi mai teribilă: «România mai este?»”
Nu ştiu dacă Ferando Pessoa a intrat în literatura română mai devreme. Principalul strateg al „împământenirii” româneşti a lui Fernando Pessoa e Dinu Flămând. Prima întâlnire cu marele poet portughez, patronată de Dinu Flămând, are loc cu prilejul apariţiei numărului 334‑335‑336 al revistei „Secolul XX, Portugalia infinită”, număr girat de Dinu Flămând, în anul de graţie 1991. Destinul românesc al lui Fernando Pessoa în România se împlineşte din 10 în 10 ani: în 2001, traducerile lui Dinu Flămând sporesc, în 2011 apare masivul volum al lui Ion Vădan, Noapte cu Fernando Pessoa. Amplul poem O discuţie cu Fernando Pessoa despre inhibiţii, fobii şi complexe ar merita să fie analizat, un pic înainte de „discuţia” doamnei Angela Martin cu Fernando Pessoa. În amintirea lui Ion Vădan, să ne amintim de încheierea Discuţiei sale cu Fernando Pessoa:
„Fernando Pessoa e într‑o vervă teribilă/ Vorbeşte de câteva ore şi încă nu a obosit/ În preajma lui se adună muşterii şi muştele/ De toate seminţiile pământului/ Din toate timpurile/ Îl ascultă şi tac/ Şi mor mai departe...”
Angela Martin „se trăieşte” cu Fernando, dar şi cu ea însăşi:
„Se spune că cu cât de apropii mai mult/ de momentul fatal/ visele îţi sunt invadate de morţi de parcă aşteptându‑te/ Dumnezeu ar fi ridicat deja bariera/ somnului final./ Dar ştii cum sunt, Fernando? Ba nu mă tem de moarte, ba nu‑mi vine să mod ‑ / poate că am ajuns abia la mijlocul călătoriei/ iar noi încă nu ne‑am întâlnit/ Într‑un punct al ei cardinal.”
Începe călătoria Angelei Marin prin oraşul copilăriei. Prin Arad: printre pieţele, clădirile, oraşului. Prin preajma fluviului. Oraşul lui Pessoa seamănă cu oraşul Angelei Martin? Sau următoarea întâlnire va fi în paginile unui roman... primul roman frumos despre Arad?
Cine sunt eu pentru mine însumi? se întreabă Pessoa.