CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

Jurnalul bucuriei

La prima vedere, noua carte a universitarei timişorene Cristina Chevereşan – Mansardă la Veneţia^[1] – pare un jurnal de călătorie. Contribuie la această impresie chiar prima ei propoziţie:

„Am fost întotdeauna fascinată de călătorii.”

Pe măsură ce înaintezi în lectură constaţi însă că prima impresie se cere nuanţată: e vorba mai curând de jurnalul unui fericit popas, survenit la capătul unui precipitat itinerariu profesional, încheiat la Veneţia.

Cristina Chevereşan face parte dintre universitarii, mă tem că tot mai rarefiaţi, pentru care profesiunea nu e o chestiune de serviciu, ci de viaţă. De câte ori se referă la lucrul propriu, se simte implicarea până la pasiune:

„Lucrez şase‑şapte ore neîntrerupt. Poate surprinzător, îmi face bine.”

Un astfel de stil de viaţă, în plan concret dedicat literaturii, culturii şi civilizaţiei americane, explică şi numeroasele stagii sub diverse forme la universităţi nu numai americane. Astfel, jurnalul de faţă, a fost început în toamna 2019, la capătul unui itinerar profesional prin trei continente, care e revelatoriu pentru legătura cu călătoria a unei cariere universitare dinamice, aflate în permanenţă sub imperativul curiozităţii, cercetării şi comunicării. Profesorul universitar de acest tip devine inerent un călător conştient de şansa care i s‑a oferit. Cu atât mai mult în cazul de faţă, când Cristina Chevereşan a simţit din tinereţe fascinaţia depărtărilor, iar acum îşi vede aspiraţia realizată în deplin acord cu împlinirea profesională. De unde şi tentaţia de a medita asupra unei astfel de complementarităţi care‑i prilejuieşte acestei vagante academice să descopere, ca acum, la Veneţia,

„un univers aparte: al cunoaşterii de sine şi de ceilalţi, al explorării de teritorii şi cutume culturale, al apropierii de oameni şi istorii mari şi mici [...] În timp, pătrunderea în noi teritorii academice şi culturale, cu revelaţiile aferente, a devenit parte integrantă a unui mod de viaţă.”

Astfel, Mansardă la Veneţia, carte scrisă cu drag şi cu teama de a nu‑i scăpa vreuna dintre descoperirile care o entuziasmau la fiecare pas şi în fiecare ceas, a devenit un jurnal al bucuriei. Ne aflăm în faţa unei scriitoare încă neatinse de răul veacului: într‑o lume care declină înspre zările unei ere a subumanului, care a pierdut contactele cu metafizicul, bulversată de pofte viscerale, de ură şi prostie, Cristina Chevereşan stă, precum Ernst Jünger, într‑un „post uitat”, de unde continuă să identifice, să admire şi să se bucure de tot ce încă a mai rămas frumos în lumea largă.

E de reţinut termenul explorare, folosit de autoarea însăşi –

„...al explorării de teritorii şi cutume culturale”

– deoarece descoperirea e de obicei întâmplătoare, decisă de hazard, în timp ce explorarea e o acţiune deliberată pornită tocmai cu scopul descoperirii. Or, Cristina Chevereşan, din primul ceas al descinderii în prietenoasa mansardă cu terasă panoramică, a pornit în explorarea Veneţiei. Mai fusese la Veneţia o dată, dar fără răgazul explorării. Acum are la dispoziţie nouă săptămâni şi e decisă să surprindă totul şi mai ales ceea ce nu a fost încă banalizat de turismul invaziv:

„Pătrund într‑un teritoriu ignorat de turişti, unde rufele colorate sunt la ele acasă, pisicile se declară stăpâne absolute, şi preţ de multe colţuri, poduri şi pasaje secrete, nu întâlneşti pe nimeni. Pentru câteva momente, e bucăţica ta de Veneţie.”

Bucurie e şi preocuparea de a‑şi împlini misiunea academică pentru care obţinuse prin selecţie internaţională această bursă de Visiting Professor, cum şi perspectiva explorării arealului veneţian. Între cele două se creează un echilibru care menţine constantă starea de confort spiritual şi împăcare cu lumea de‑a lungul celor nouă săptămâni. Nimic nu‑i scapă şi totul devine sursă de uimire, de încântare şi reflecţie: de la labirintul de străduţe şi canale până la lucrul în diverse biblioteci, de la târgurile de bucate, de legume, de peşte, la cele fascinante de antichităţi, de la buticurile artizanale pitite prin ulicioare nebănuite la anticariate fabuloase, de la venerabilele palazzi de pe Canal Grande, patinate de istorie, până la „insulele ciumei”, cu aura lugubră a vechilor lazzaretti active şi azi, dar adaptate maladiilor vremii, de la somptuozitatea teatrului La Fenice până la profuziunea galeriilor de artă şi a muzeelor, copleşitoare prin previzibile sau nebănuite capodopere, – totul e sursă de încântare şi admiraţie, totul se cere fixat în jurnal, chiar dacă apar şi momente de uşoară îndoială sau ezitare, repede neutralizate:

„Scriind, mă gândesc că pentru un cunoscător al zonei nu fac decât să pun cap la cap o colecţie de banalităţi. Totuşi, această succesiune de zile marcate de bucuria micilor şi marilor revelaţii [sbl. RC] mă încarcă de genul de energie pe care acasă nu‑l am sau îl investesc altfel.”

Bucuria e augmentată totodată şi de prezenţa oamenilor care populează toate aceste realităţi percepute ca miracole. Cristina Chevereşan e o fiinţă sociabilă, pentru care comunicarea amiabilă, cordială, pare a fi sarea vieţii, astfel încât jurnalul acesta poate fi resimţit şi ca unul al prieteniei. Prietenie care se manifestă chiar şi când  contactul cu celălalt nu e decât vizual, ca atunci când descoperă personaje marginale, de tipul celor care dau naştere de obicei legendelor urbane şi de care Veneţia nu duce lipsă. Precum:

„...într‑o sufragerie cu zidurile înalte, tapetate cu cărţi, un bătrân petrece ore în şir pe un fotoliu [...] privind în gol, cu faţa spre fereastră. Îl văd de trei zile deja, mereu acolo, mereu veghind, mereu nemişcat. M‑am neliniştit când locul a rămas, o dată, gol./ Simt nevoia să‑i zâmbesc, să‑i fac cu mâna. La urma urmei, împărtăşim complicitatea unui spaţiu privilegiat, care întinde fire invizibile între noi. Nu îmi dau seama dacă mă observă [...] Imaginea lui mă înduioşează şi mă cutremură în acelaşi timp, ca o enigmă care stăruie, fără răspuns.”

Cu alţii însă nu ezită să intre în vorbă, mai ales cu micii artizani, iar aceştia se arată întotdeauna gata să‑i vorbească despre arta lor, să‑i arate, să‑i ofere. Și de multe ori revine, şi mereu are senzaţia reconfortantă că a dobândit un prieten.

Dincolo de aceste întâlniri neprevăzute care fac farmecul explorărilor şi dezvăluie, la urma urmelor, viaţa intimă a ceea ce a mai rămas din Serenissima Republică, Cristina Chevereşan trăieşte, în paralel, alt gen de satisfacţii, de data asta intelectuale, profesionale, în întâlnirile programate sau spontane din palierul academic al sejurului veneţian. Reuniuni colocviale, dezbateri, conferinţe la care intră în rezonanţă cu studenţi, mulţi călători şi ei, curioşi şi iscoditori, cu colegi amfitrioni sau din alte universităţi, cu celebrităţi din lumea literelor şi artelor, – devin episoade memorabile în însemnările zilnice, deseori adevărate sărbători ale spiritului şi totodată expresive portrete lapidare, precum, să zicem, cel al Faniei Oz‑Salzberger, fiica lui Amos Oz, împreună cu care Fania a scris acea carte copleşitoare prin înţelepciune, Evreii şi cuvintele:

„Fania a moştenit o combinaţie de umor, elocvenţă şi empatie rar întâlnită. Are o graţie reţinută, o generozitate discret exprimată. Îi savurez intervenţia şi zâmbetul cald. Regret că se retrage rapid de pe scenă.”

Interesant este că, fie ca protagonistă, fie ca spectatoare, cu prilejul acestui tip de reuniuni Cristina Chevereşan, venită dintr‑o lume unde asemenea întâlniri sunt mereu terorizate de teama puţinătăţii unui auditoriu adecvat, dobândeşte certitudinea că important nu este numărul acestuia, ci calitatea:

„Constat cu surprindere şi oarece satisfacţie că nu sunt necesare hoarde de oameni la un eveniment cultural cu nume de prima mână. A fost mereu convingerea mea personală că, în asemenea circumstanţe, e nevoie doar de acei câţiva indivizi ce se află acolo din pură convingere, care nu‑şi petrec nici o secundă cu ochii pe ecranul telefonului, care nu‑şi doresc cu ardoare să fie altundeva, care se amuză şi se emoţionează autentic alături de un intelectual rasat şi spiritual, care sunt dispuşi ca, pentru două ore măcar, să creeze o comunitate aparte, ce rezonează cu aceleaşi subiecte.”

Dar timpul lucrează inexorabil şi, pe măsură ce „numărătoarea inversă se intensifică”, în paginile jurnalului se insinuează o stare ambiguă de nelinişte şi prematură nostalgie. Preocupările academice – rapoarte, încheieri, restanţe – intră sub ameninţarea unei uşoare crize de timp, în vreme ce Serenissima cheamă la ultime explorări sau irezistibile revederi, totul ducând la reflecţii pline de o oarecum resemnată înţelepciune:

„Nu e nici o tragedie, mă întorc curând la viaţa mea, la prieteni, la familie, la jobul la care ţin, la lucrurile făcute din convingere, nu doar pentru fluturaşul de salariu, care m‑au adus, direct sau indirect, aici. Totuşi, n‑ai adeseori ocazia să locuieşti şi să munceşti, să te imersezi în spiritul şi aura unuia dintre cele mai speciale locuri de pe pământ. Ghemul de emoţii e complex, colorat, sare de colo‑colo, între stomac şi inimă.”

Și aşa va rămâne ori de câte ori îşi va aminti de echilibrul pe care îl descoperea în fiecare zi

„între opulenţa şi generozitatea Veneţiei, între intimidanta‑i luxurianţă şi modestia, buna‑creştere, delicateţea reţinută a celor întâlniţi cu precădere în afara turelor celebre.”

S‑au scris mii de cărţi despre Veneţia, dar cea a Cristinei Chevereşan va rămâne printre cele memorabile graţie caracterului iscoditor şi înfăptuitor al autoarei, care a scris‑o cu o fervoare cu efecte stenice şi asupra cititorului dezabuzat al acestui veac.

^[1] Cristina Chevereșan, Mansardă la Veneția. Nouă săptămâni în lagună. Cu fotografiile autoarei. București, Humanitas, 2021.