CRONICA LITERARĂ

Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad

Angelus Novus

Puţini cititori ştiu că Angela Marcovici (Marinescu) are origini arădene, fiind fiica lui Marius Marcovici, funcţionar superior la prefectura oraşului Arad. Chiar dacă nu a mai văzut Aradul de foarte mult timp, poeta îl evocă într‑un mod ireverenţios: „n‑am mai fost în arad de vreo douăzeci şi cinci de ani/ oraşul ăsta mi s‑a urcat la cap ca un falus.” Ea continuă să scrie, cu o constanţă demnă de invidiat, o poezie a crizei şi damnării, de data aceasta într‑un volum[1] care oferă în premieră cititorului şansa de a o asculta pe autoare însăşi citindu‑şi (dacă nu chiar mâncându‑şi) versurile, datorită unei găselniţe tehnice inspirate a editorului Cristian Cosma (CDPL), prin accesarea unui cod QR la finalul cărţii. Pe un telefon inteligent, pe o tabletă sau pe un laptop, oricine se poate apropia simplu şi rapid de poezia recitată de propriii lor creatori. Ce am putea cere mai mult?

Discursul visceral marcă înregistrată, alcătuit dintr‑un amestec de sensibilitate şi cruzime, predomină şi în Păsările pe cer ţipă, un titlu extrem de acut vizual, cum este şi cazul volumelor precedente: Îmi mănânc versurile, Satul în care mă plimbam rasă în cap (eseuri), Cocoşul s‑a ascuns în tăietură, Limbajul dispariţiei, Skanderbeg etc.

Primul poem, scurt, sugerează cumva o nouă etapă a scrisului ei, legată tot mai insistent de bătrâneţe şi de tentaţia curmării suferinţei inutile, într‑un spaţiu străin în care „zgomotul tehnic al oraşului şi tehnica anulează tot”. Întâmplarea face să scriu cronica tocmai în ziua de graţie 4 octombrie 2021, când timp de o jumătate de zi Facebook, WhatsApp şi Instagram au încetat să mai funcţioneze pe plan mondial, o zi care fără îndoială va intra în istorie. Nu pot să nu mă întreb cum a făcut faţă poeta acestui mic flagel:

„internetul este un fel de eutanasiere
pe care o observi, nu o practici.
aş vrea chiar să o practic”

Premisa de la care pleacă în multe dintre poeme îşi pierde învelişul real sub impulsul unei dorinţe irepresibile de a scrie frumos şi violent, sub neclintita supraveghere a unui ochi răzbunător şi cinic care într‑un final îşi trădează pasiunea sado‑masochistă de a‑şi denunţa sinele:

„te scuip poezie – asta‑i poezie
energie întunecată te scuip – asta‑i poezie
mă plictisesc – asta‑i poezie
îmi place să fiu în poziţia de atac – asta‑i poezie
îmi place să fiu în poziţia de abandon – asta‑i poezie
îmi place să fiu la margine
îmi place să fiu dincolo de margine – asta‑i poezie
dincolo de marginea marginii
de fapt nu ştiu ce spun
nu ştiu de ce am scris cuvîntul subpoezie
parcă e mai interesant
parcă e mai misterios
mă stresează
mă loveşte
e ceva”

Drept pentru care, nu e de mirare că denunţarea sinelui merge până la schimbarea identităţii. Unul dintre secretele impactului pe care poezia Angelei Marcovici îl are asupra cititorului este tocmai această transsexualitate:

„eu sînt femeia care nu mai pleacă
eu sînt femeia care pleacă şi scrie
sîngele ei nu este al ei
sîngele ei este masculin
sîngele este strict masculin”

Lirismul brutal şi crud, negru şi chirurgical, o împinge spre o margine mereu inconfundabilă. Apetenţa pentru grotesc şi absurd, nu fără o umbră de ironie (neagră‑gri, bineînţeles, ca şi coperta volumului), o face să respingă melancolia, visarea romantică şi să taie în carnea propriului text până la os:

„nu pot să cred că ţi‑ai tăiat faţa
am fost uniţi prin noi
noi nu a existat niciodată
tu vei exista ca muţii şi surzii
ai fost un handicapat ce şi‑a dorit o handicapată
ne‑am potrivit ca nişte cuţite
şi ne‑am tăiat gîtul – acest criminal –
candoarea ne‑a tăiat ochii
căprui, pielea albă şi gleznele underground
argint înnegrit – africa romîniei –”

Din cauza şocului electrizant pe care îl transmite verbul Angelei Marinescu, forţa poeziei sale devine incontrolabil terapeutică pentru cititor şi chiar se bazează pe dorinţa şi aşteptarea lui masochistă, tocmai pentru că poeta şi‑a trădat de multă vreme slăbiciunile, fragilitatea şi pudoarea:

„sînt o femeie care vrea să‑şi extragă sînge
din propriile‑i poezii
sîngele să fie numai al poeziilor ei
să nu fie sînge încărcat de informaţii străine
am versuri numai ale mele
«miroase a diamante»
este versul meu şi numai al meu
şi presupune că urăsc materia
deşi mă scald în materie ca în burta mamei
cînd eram un făt urît, visceral, în plină
transformare
pe cer ca şi pe pămînt se petrece
transformarea pe care o simt
în zadar frumuseţea pare să fie în afara
noastră
frumuseţea este numai înăuntrul nostru
înăuntrul înseamnă nebunie
nebunia este singurul instrument care
schimbă lumea
ştiinţific vorbind, nebunia este
şobolanul mecanic
ce face balet în întunericul compact
al planetei”

Un volum nou al Angelei Marcovici este fără discuţie un eveniment. Deşi au trecut 12 ani de la precedenta colecţie de versuri (Probleme personale, 2009), discursul său inconfundabil nu şi‑a pierdut din precizie şi ţinteşte la fel de chirurgical inima limbajului, fără ocolişuri. Un limbaj îmbălsămat de o etică a răului şi o estetică a urâtului demne de confesiunea unui criminal în serie dintr‑un thriller:

„masa pe care scriu este sfîntă şi slabă o atingi şi dispare
vreau o sfîntă slabă o masă
fără sîni
fără plămîni
cu creierul încă bun
jos cu puterea paralelă
jos cu puterea toleranţei
jos cu El
vreau o sticlă murdară şi transparentă
între El şi mine”

P. S. versiunea audio de la final conţine, pe lângă lectura volumului de faţă, şi o selecţie bonus de poezii din cărţile anterioare, în lectura autoarei, desigur.

[1] Angela Marcovici, Păsările pe cer țipă, Casa de pariuri literare, 2021, 50 p.