CRONICA LITERARĂ

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Câteva intersecţii. Un singur punct sensibil

Când am în minte spaţiul cultural bănăţean (de la Arad la Lipova, până la Timişoara) îl cuprind în gând şi pe Vasile Popovici. Nu‑l cunosc personal, deşi trăim, la urma urmei, la câţiva paşi. I‑am dat odată, din fugă, o carte (la ultima ediţie a Colocviului revistelor literare) şi cam atât. Cu toate acestea, ştiu multe despre cărţile lui de eseuri, critică şi teorie literară, despre poziţiile diplomatice pe care le‑a ocupat şi despre activismul lui civic. Din toate, mi s‑a relevat, de‑a lungul timpului, un creator care face din pagina scrisă un spectacol de cultură convingător şi captivant, prin argumentaţie şi stil.

Recent, o editură importantă din Chişinău mi‑a/ ne‑a făcut o surpriză neaşteptată. Reîntâlnirea cu Vasile Popovici, într‑o carte[1] de eseuri, 20 la număr, despre autori de primă mână şi despre cărţile lor minunate. „Articole şi analize diverse”, cum mărturiseşte modest autorul în prefaţă, cărora ar vrea să le găsească „un sens unificator”. Intenţia este aceea de a identifica, într‑o operă, „punctul sensibil”. Termen original pe care îl aruncă în câmpul semantic al teoriei literare. Este vorba despre „terenul comun şi intim” ce‑i uneşte pe cei doi creatori: scriitorul şi criticul. Astfel, pagina critică va fi „o expresie a intimităţii”. Un demers definitoriu, pentru că „fără convingerea orgolioasă că eşti pe punctul să descoperi ceva important în ordine umană nici nu prea merită să faci critică literară”. (p. 5) Încă din prefaţă, îţi dai seama că e imposibil să scrii despre Vasile Popovici fără să foloseşti din plin citatele, atât de inspirate şi expresive sunt formulările sale. De pildă, atunci când pledează pentru întoarcerea autorului în actul critic:

„Azi am convingerea că, dimpotrivă, niciodată literatura nu e mai mare decât atunci când se amestecă cu destinul şi cotidianul, cu micile şi marile întâmplări ale biografiei. În pură linie slavă, caut şi eu un sens şi o confirmare din partea scriitorului, cel ce ştie să privească în sine şi să spună convingător ce vede. În toate astea văd o operă de vierme de mătase, ce‑şi secretă
în exterior substanţa intimă, se închide acolo şi stă să moară în mausoleul lui imaculat.
Pe suprafaţa uscată ca pergamentul şi ca o mumie, dacă pipăi cu multă atenţie gogoaşa, ar trebui să dai de locul sensibil. Îl recunoşti când simţi că textura fragilă şi strălucitoare, a viermelui şi a ta totodată, vibrează la limita indescriptibilă dintre voluptate şi durere, dintre excitaţie şi repulsie, dintre viaţă şi moarte. Acolo e ceva de căutat.” (p. 7)

Urmează demonstraţia. Seducătoare şi elocventă. Eseistul spulberă clişee, aduce argumente care se susţin, combină abil instrumentarul literar cu „graţia scriiturii” (Paul Cornea). Titu Maiorescu este „înaintemergătorul” celor patru clasici celebri. Pentru că a introdus exerciţiul critic înainte ca marea literatură să se nască. În O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 face „un inventar literar patologic”. Se salvează doar Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri. Concluzia: aşa da/nu. În şapte pagini, eseistul spulberă credinţa că spiritul critic urmează creaţiei literare. Este clar ca bună ziua că Maiorescu, criticul, i‑a pregătit pe clasici să‑şi scrie operele „sub incidenţa spiritului critic integrat”.

În continuare, Vasile Popovici îl caută pe poetul care a supravieţuit în noi ca un „Eminescu lăuntric”. Despre care să scrii ca şi cum ai vorbi despre tine. Analizează „tema oglinzii”, temă sau motiv fundamental în imaginarul eminescian. Obsesia acestui „pattern specular” este „un dat aprioric” la Eminescu. Fără legătură cu sursele lui literare. Astfel, eseistul ajunge la concluzia că Eminescu este „poet al visării şi visului, adică al trăirii fără concept” (p. 42). Se referă şi la un procedeu constant folosit de poet pe care‑l numeşte „paralelism specular”, adică o „reluare a reflexivităţii cosmice la nivel uman (sau invers)” (p. 37).

La Moromeţii volumul II, îl interesează arta dialogului. De aceea, analizează pasajul în care Ilie Moromete merge la moară să‑l convingă pe Isosică să accepte strategia de răsturnare a lui Vasile (al Moaşii) şi de preluare a puterii. Spectacolul care urmează este „o capodoperă a dialogului”: „o artă a apropierii reflectorilor, adică ai acelor instanţe care ţin de imaginea pe care eu mi‑o fac despre tine şi tu despre mine atunci când ne aflăm în situaţie dialogală” (p.80).

Cartea devine interesantă şi prin experienţele personale trăite de autorul ei. Se ştie că Vasile Popovici a fost Consul general al României la Marsilia (1998‑2002), consilier de comunicare al Ambasadei României la Paris (2002‑2005), ambasador al României în Regatul Maroc (2006‑2011) şi în Republica Portugheză (2011‑2016). Astfel, a vizitat palatul familiei contelui‑ambasador al Portugaliei la Bucureşti, frecventat de Mateiu Caragiale. Aşa s‑ar explica trimiterile la spaţiul lusitan din Craii de Curtea‑Veche. Spre deosebire de Pantazi care se retrage nobil într‑un „colţ lusitanian de rai”, diplomatul va rămâne în România comunistă. E vorba, aici, după părerea eseistului, de o prelungire a literaturii în viaţă. Ambasadorul devine, în consecinţă, un veritabil personaj matein. A cunoscut‑o pe Nadia, fata care apare, de trei ori, în celebrul Jurnal al lui Mihail Sebastian. Adolescenta îndrăgostită de scriitor va părăsi ţara, cu familia, emigrând în Statele Unite. Cei doi au corespondat până la fatidicul accident. Scrisorile ei s‑au păstrat, cu excepţia celei dintâi. Ale scriitorului au apărut în „România literară”, în 2004, date spre publicare de Vasile Popovici, căruia Nadia i le‑a încredinţat în copie. Acestea apar şi în carte. Aflăm că Nadia a lucrat în domeniul comunicării, în sfere înalte, la Hollywood, Paris şi Monaco. A cunoscut staruri de la Metro‑Golwyn‑Mayer, i‑a făcut curte Clark Gable, fără succes. Ea va împlini speranţa scriitorului de a fi tradus în Franţa.

Câteva eseuri sunt exerciţii de admiraţie dedicate unor scriitori pe care eseistul îi are la suflet. Despre care păstrează amintiri de neuitat. Portretele Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca sunt realizate din amănunte revelatorii, cu înţelegere şi acurateţe. E, aici, avantajul celui care i‑a cunoscut direct după decembrie 1989, chiar s‑a apropiat de ei între anii 1999‑2005. I‑a admirat „pentru calitatea minţii lor ascuţite (...) pentru cultura lor, pentru calitatea lor umană unică” (p. 86). Virgil Ierunca era „un gentleman”, se comporta „ca un mare senior ce te primea la castelul lui ducal”, avea o distincţie de „marcă aristocrată”. Impunea prin eleganţă, prin delicateţe, prin onestitatea de „samurai”, respectul pentru valorile morale şi prin iubirea pentru Monica. Legătura sentimentală dintre cei doi este ilustrată prin jocul dragostei pe care‑l puneau în scenă amândoi. Tot pe memoria întâlnirilor scrie eseistul şi paginile despre Lucian Raicu şi Sonia Larian. Criticul face mai mult decât critică de întâmpinare, participativă, este „creator al unui fel unic de a citi marea literatură şi atât de adânc convieţuind cu ea, încât pagina lui părăseşte limitele convenţionale ale criticii literare şi devine un fel de meditaţie plină de tensiune despre natura umană în formele şi momentele ei cele mai semnificativ‑expresive” (p.92). Sonia Larian îi trezeşte amintirea unor scene din „romanul vieţii” ei. Era o „fiinţă de o fragilitate extremă, de o rară inteligenţă în general şi de o înţelegere profundă a literaturii în special...” (p. 100‑101). Eseistul scrie despre grija pe care i‑o purta soţului, pentru ea „o religie” şi despre stingerea ei în singurătate, la Paris, la 10 ani după moartea lui Lucian Raicu; despre cartea ei Bietele corpuri, roman de „o originalitate radicală”, cu toate că puţină lume o cunoaşte ca scriitoare; despre venirea la Timişoara împreună cu Lucian Raicu şi însoţiţi de Sorin Titel, pentru a‑şi lansa cărţile (Reflecţii asupra spiritului creator şi Clipa cea repede), întâlnirea cu scriitorii timişoreni, scene omeneşti cu Lucian Raicu povestind o scenă cu Stalin la care au râs toţi, ori drumul spre gară când evoca babele din romanul lui Sorin Titel.

Un singur eseu din carte îi este dedicat unei poete. Dacă m‑ar fi întrebat cineva numele ei, l‑aş fi ghicit. Pentru că poeta face parte dintre acei creatori mari a căror operă creşte direct din biografia lor. În eseistică, în comentarii politice, poezie şi în viaţă, Ileana Mălăncioiu e mereu aceeaşi, „nu scrie, ci transcrie: propria ei condiţie în ceea ce are ea mai ireductibil” (p.172). A publicat puţin, ceea ce e de bine, fiind „cea mai potrivită cale prin care un autor îşi apără opera de sine înşuşi” (p. 173) şi de tentaţia de a se relua.

Necruţător este Vasile Popovici cu Edgar Papu şi Nicolae Breban. Observă contradicţia în care s‑a plasat, de bună voie, primul. Traducător din Dante şi Cervantes, autorul unui eseu despre baroc, învăţăcelul lui Tudor Vianu şi fascinat de Monseniorul Vladimir Ghyka, a lansat, mai târziu, termenul de protocronism, oferind astfel „lustru aberaţiilor culturale ceauşiste” şi a scris prefaţa la un volum al lui Vadim Tudor. Pe Nicolae Breban îl aşază „sub zodia uluirii de sine”. Tot ce a scris începând cu Drumul la zid nu e decât „expresia unei patologii literare în care deruta biografică şi deruta literară şi‑au accelerat reciproc prăbuşirea, sfârşind cu acest dezolant spectacol” (p.124). „Maculatură”, „pagini fals memorialistice”, „harababură”, „criză de megalomanie”, „flecăreală continuă”, „un haos”, „moloz lingvistic”, „paradă de instrucţie fină, tot atâtea prilejuri de călcat în străchini” sunt verdicte dure. Toate argumentate prin citate edificatoare.

Timişorean fiind, Vasile Popovici, nu putea să‑i ocolească pe scriitorii din acest areal cultural. Cel mai întins eseu, (31 de pagini) îi este rezervat lui Sorin Titel, autorul „ciclului bănăţean” prin care el îşi făcea intrarea într‑o „perioadă de graţie”. Îi analizează indicii spaţio‑temporali, tehnicile de narare, mixajul vocilor, miraculosul etc. Cărţile lui Livius Ciocârlie nu sunt doar scrieri autobiografice, „expresia unui Narcis ce se detestă şi se desfigurează (...) tocmai el e imaginea cea mai intimă a lumii, imaginea ei inconştientă, profundă, plină de răceală, lipsită de iubire, oarbă şi goală (...) Descriindu‑se pe sine, o descrie pe ea – şi o pedepseşte” (p.179). Consideră că romanul lui Daniel Vighi, Mort în Patagonia, este „o călătorie imaginară la antipozi” şi o demonstrează. Adriana Babeţi a rescris două mituri, dar eseistul ezită să le încadreze într‑o specia literară definită. Se gândeşte la eseu şi studiu, dar rămâne la „eseuri somptuoase”. Cele două „romane critice” ale lui Mircea Mihăieş sunt „dovada vie că se poate şi cu totul altfel”. Pentru cei care „aruncă praf în ochi şi complică în loc să simplifice, pentru multiplicatorii de inutilităţi conceptuale, pentru compilatori, pentru cei ce explică ce nu înţeleg...” (p. 207).

Eseurile conţin formulări esenţiale, expresive şi care nu se uită. Romanul lui Daniel Vighi este o „neoţiganiadă marină”. Marian Papahagi, „cel mult‑prea‑dăruit”, se situa mereu înaintea vieţii pe care „o trăgea după sine şi o alimenta de la turbina lui turată la maximum”. Critica lui Mircea Mihăieş este „o formă de artă”. Nicolae Manolescu a fost „interlocutorul major” pentru mulţi scriitori, „însoţitorul estetic, cenzura cea bună, sursa entuziasmului de a scrie valid”. Cartea de convorbiri realizate de Radu Carp cu scriitorul şi preotul sas transilvănean Eginald Schlattner este „manual de patriotism curat, lecţie pentru toţi cei ce vor să înţeleagă diferenţa esenţială dintre a‑ţi iubi ţara şi a clănţăni lozinci goale naţionaliste”. În sfârşit, volumele lui Mircea Cărtărescu sunt „cărţile transfigurării”. Ceva mai mult decât o carte, un roman, „o forţă în mişcare, o energie pură, ce‑i utilizează pe autor, pe narator şi pe cititor ca pe nişte medii”. Ca peste tot, Vasile Popovici are dreptate.

[1] Vasile Popovici, Punctul sensibil / De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu / Eseuri, Editura Cartier, Colecţia Rotonda, Chişinău, 2021