logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

 

Dragoste & moarte,
sau despre un poet (veşnic) tînăr

logoÎntotdeauna am o strîngere de inimă cînd e vorba de un poet care s‑a stins de tînăr. Am crescut într‑o casă cu cultul lui Labiş. I‑am cunoscut pe Cristian Popescu şi Iustin Panţa. Alţi prieteni dragi, pe care nu‑i mai numesc, au plecat şi ei înainte de vreme. Faptul că toţi sîntem muritori şi că se poate spune (se şi spune, de altfel) că scriem cît ne e dat s‑o facem reprezintă o prea mică, poate mincinoasă, consolare. Aşa şi cu această carte, din nefericire postumă[1]: o luăm o citim, ne întrebăm o clipă care ar fi fost drumul autorului, ne bucurăm şi ne întristăm.

Poezia, mai mult ca orice, e o chestiune de înţelegere – ce înţelegi şi cum înţelegi. Poate de aceea e atît de atractivă – o mulţime de oameni vor să înţeleagă şi să se facă înţeleşi.

Un fel de a o înţelege e ceva ce retroactiv poate fi citit ca premoniţie: „aveam drum comun o parte/ beţi şi fumaţi şi ca vai de noi/ un câine s‑a ţinut după noi/ ne‑am spus că animalele/ simt chestia asta/ când cineva e altfel/ sau nu e la locul lui/ animalele simt şi moartea/ apoi o vreme/ am mers mai departe/ dar la un moment dat/ ne‑am despărţit/ şi câinele a trebuit să aleagă”.

Bineînţeles, lucrul cel mai la îndemînă care ar putea fi invocat e moartea. M‑am întîlnit cu ea. Mi s‑a întîmplat s‑o văd în ochi sau s‑o privesc, cu inima strînsă de departe. Am scris despre ea în poeziile mele. Mă întreb totuşi cît cîntăreşte următoarea poezie, scrisă, să nu uităm, în timpul vieţii autorului, însă publicată postum: „cu mine moartea s‑a apucat de băut/ şi în noaptea asta o aştept iar la birt/ să vedem care poate să bea mai mult// dar la ora închiderii/ cînd fetele dansează pe masă// pe mine moartea o să mă întrebe/ ca o femeie timidă/ înainte să facem dragoste// dacă poate să stingă lumina”. Încă o dată, e exagerat să vorbim de premoniţie? Cei care am scris aşa ceva ar trebui să ne temem? La urma urmei, sîntem cu toţii muritori. Și totuşi…

Și totuşi, „Pe lângă mine până şi moartea pare plină de viaţă”, „hai să terminăm totul/ moartea e cel mai puternic afrodiziac”.

Ori: „Ciudat, dar mie, cel care a vrut mereu/ să spună ceva esenţial despre viaţă,/ sau despre moarte, deci în acelaşi timp/ şi despre viaţă, nu‑i venea acum decât,/ desigur, lucrul cel mai important în viaţă nu e să mori./ Toată lumea face asta. Cu toate astea cred că/ e totuşi ceva destul de important să mori./ Toată lumea iubeşte, suferă, se fute/ şi asta nu le face mai puţin importante,/ doar pentru că toată lumea le face./ Ciudat. Tot ce înţeleg unii, tot ce ai înţeles tu a fost:/ «Sunt mulţi oameni bolnavi, asta nu te face special.»/ […]/ Ciudat. Cum cred unii că mi‑aş expune boala,/ când de fapt îmi expun frica. Desigur, nu e/ nimic spectaculos să‑ţi fie frică. Tuturor le e frică./ Nu e nimic spectaculos nici să mori. Uneori este./ Uneori şi frica. Șobolanii au trecut de primul perete.”

Referinţa la Frank O’Hara, (Citind O′Hara) sună la fel de premonitoriu şi, în acelaşi timp, se îmbină cu citatele cinematografice care comentează/ ilustrează un episod biografic – o mărturie a unei tehnici bine însuşite.

Candoarea/ naivitatea, rezumate prin formula „prost & fericit”, pot fi o aproximare a unei pesona, ori chiar a poetului, aşa cum transpare prin paginile cărţii. O candoare folosită, de pildă, pentru a evoca un moment fericit:

„ai uitat cum era atunci dar noi chiar/ am făcut paturile radioactive erau dimineţi/ în care nu te mai săturai de fericire/ cum nu te saturi de somn atunci când spui/ mai lasă‑mă doar cinci minute// dacă ai fi acum cu mine n‑aş schimba/ nimic «nici măcar cinci minute»”.

O percepţie pură, curată, copilărească („În Iaşi e toamnă absolută/ cu ploaie, frig şi ceaţă/ şi infinit de multe frunze./ Și în Bucureşti probabil.// Și să mă bucur cât mai mult/ de toate astea.”), căreia i se adaugă naivitate şi însingurare, cu o posibilă adiere intertextuală eminesciană:

„La Săvârşin am vrut să scriu şi eu un poem despre/ constelaţii, lucruri simple, cum că unele nu sunt/ vizibile, decât în anumite momente din an. În ultimul timp// vorbeam mult despre galaxii, poate prea mult,/ poate pentru că oamenii, care erau doar la un click‑distanţă,/ cel mult un dublu‑click, ca să‑i atingem, erau şi mai departe.// Noile descoperiri, de care ştiinţa nu e încă sigură, quasarii,/ o să fie vreodată? Sau o să fie ca dragostea,/ nu eşti niciodată sigur, nici când crezi că ai depăşit momentul?”

I se adaugă o percepţie de sine dezamăgită:

„E vorba de un om singur de aproape 30 ani./ Fumează mult şi nu ştie să facă nici măcar cerculeţe,/ darămite o corabie care să treacă printr‑unul.”, ducînd la virtualizarea, la potenţializarea iubirii: „Poate că într‑o zi ne vom întâlni, nu în Florenţa,/ şi nici cu un pahar de Fernet Branca în faţă,/ ci într‑un loc ca ăsta. Tu n‑o să‑mi spui nimic, nici eu ţie.// Dar amândoi vom şti că am reuşit, că sunt fericit./ «Nu am vrut niciodată să te te întorci./ Am vrut ceva mai mult pentru tine, încă vreau.»”

Amintirea (lipsită de nostalgie a) copilăriei devine doar consemnarea unei continuităţi:

„Se gândeşte cum ar putea să traducă acele cuvinte:/ pularul, sau lomocotiva, care păreau greşite, dar aduceau fericire./ Ani mai târziu alte cuvinte greşite./ Poate ar trebui căutate tocmai cuvintele greşite/ De‑a lungul vieţii a crezut de atâtera ori că are dreptate./ Atunci când i‑a ţipat că vrea să plece sau a rugat‑o să mai stea.”

A uneia marcate de legea lui Murphy (sau legea porcăriei universale de care vorbea Ov. S. Crohmălniceanu într‑una din povestirile sale), şi care se aplică, fireşte – mă întreb totuşi dacă e universală sau selectivă, alegîndu‑şi victimele dintre cei care cred în ea –şi, dacă n‑ar trebui terminat şi predat urgent acest text, aş bea un pahar virtual cu autorul:

„legea lui murphy mi se aplică perfect/ dacă ea poate să te înşele nici nu te mai gândeşti –/ a făcut‑o deja/ dacă o să găsească marea dragoste în altă parte –/ a găsit‑o deja/ ţi‑a zâmbit condescendent printre reproşuri latente/ că vorbeşti prea uşor despre moarte/ deşi tot ce ai făcut a fost pentru ea/ «şi ce ai dovedit cu asta?»/ şi ce am dovedit cu asta”.

Ceea ce, dincolo de orice dezamăgire, dincolo de lipsa de încredere în poezie, nu‑l împiedică să pună pe aceasta miza existenţială maximă:

„literatură să faci tu cu mă‑ta// poezia nu e o inscripîie ridicolă pe un tricou/ poezia e atunci când te dezbraci/ şi ţi se vede carnea de sub suflet”. Pînă la urmă, asta e tot ce contează şi rămîne.

 

 

[1] Adrian Diniş, Toate zborurile au fost anulate, Casa de editură Max Blecher, 2020.