DIALOG

Titus Crişciu,
jurnalist, Reşiţa.

Marcel Tolcea
poet, eseist, jurnalist, Timişoara.

“Mă plictisesc oamenii solemni, de fapt morga lor, mă plictisesc locurile comune şi toate lucrurile de-a gata”
Interviu cu Marcel Tolcea la aniversarea vârstei de 65 de ani. Realizator: Titus Crişciu

Titus Crişciu: Domnule profesor, nu putem trece peste faptul că anul acesta aţi împlinit 65 de ani de viaţă (n. în 28 mai 1956, la Sânnicolau Mare). Mărturisesc că nu am citit părerea altor confraţi cum se obişnuieşte la asemenea momente, de aceea vă rog pe Dumneavoastră să vă caracterizaţi drumul parcurs până acum.

Marcel Tolcea: Nu cred că e nevoie de o marcare a vârstei mele. Sunt foarte sincer atunci când spun că nu sunt un scriitor important. Am lăsat demult deoparte uneltele poeziei şi m‑am dedicat altor preocupări intelectuale. E ciudat de făcut o caracterizare la vârsta de 65 de ani fiindcă nu sunt diferit faţă de cel care am fost, de pildă, la 58 de ani. Nici nu aş fi remarcat asta decât ca vârstă a pensionării, deci nu ar fi un motiv de mare bucurie. A devenit un prag simbolic pentru că în lumea universitară ne pensionăm la 65 de ani.

Ca să ascult de îndemnul dv., mă consider un intelectual curios, uşor conservator (mă calcă pe toţi nervii corectitudinea politică), un umorist rătăcit printre lucruri foarte serioase sau, poate, o persoană foarte serioasă care se tratează mereu cu umor. Și, când spun că nu sunt un scriitor important, aş vrea să mă refer nu la valoare, ci la faptul că nu am scris decât două cărţi de poezie – Ochiul inimii şi Bicicleta van Gogh – şi că, după 1989, nu m‑am apropiat de poezie decât foarte rar.

Mă ocup de lucruri foarte serioase – nu că poezia nu ar fi serioasă! – de la 19‑20 de ani. Sunt fascinat de paradigma ezoterică, de acest „cod” care este ezoterismul, aşa că am scris şi încă scriu despre opera lui Mircea Eliade şi despre opera/ biografia unuia dintre cei mai fascinanţi gânditori din cultura română, aproape necunoscut, pe nume Marcu‑Mihail Avramescu. Pe de altă parte am scris diverse cărţi din domeniul jurnalismului şi comunicării, între care interviul şi fenomenul FakeNews.

Cum se poate deduce uşor, mă preocupă lucruri care nu te aştepţi să stea foarte bine împreună. Da aşa e doar sunt născut în zodia Gemenilor şi am toate caracteristicile zodiei: foarte curios, superficial, mă plictisesc repede. Mă plictisesc oamenii solemni, de fapt morga lor, mă plictisesc locurile comune şi toate lucrurile de‑a gata.

T.C.: Între personalităţile care, de‑a lungul timpului, au avut tangenţe cu Sânnicolau Mare, îl amintesc doar pe marele compozitor Béla Bartók. Vă rog să completaţi Dvs. lista cu alte nume la fel de importante, în opinia Dvs. remarcabile.

M.T.: Da, marele muzician Béla Bartók este, ca să spun aşa, personalitatea totemică a oraşului, aşa că nu este de mirare că acolo fiinţează un mic muzeu, de fapt o expoziţie memorială. Prima personalitate literară care îmi vine în minte este o personalitate fascinantă şi, din păcate, prea puţin cunoscută: Emilia Lungu, devenită, prin căsătorie, Puhallo. S‑a născută la 1853 în Sânnicolau Mare într‑o familie de intelectuali şi a năzuit de timpuriu să devină scriitoare. A început să colaboreze la revista „Familia” lui Iosif Vulcan, acolo unde a debutat şi Eminescu. În anul 1872 a înfiinţat, la Timişoara, cea dintâi „Reuniune de femei” din Banat, iar în anul 1874 a deschis prima şcoală de fete, la Izvin, unde a fost învăţătoare. A scris şi a publicat poezii, romane, nuvele şi schiţe, fie sub semnătura ei, fie sub pseudonim. Iosif Vulcan, care i‑a apreciat talentul literar, a considerat‑o printre cele mai înzestrate condeie ale Transilvaniei. Iar Aurel C. Cosma scria în cartea sa Prin Timişoara de altădată că Elena Lungu‑Puhallo a fost cea dintâi româncă ce a scris şi a publicat romane într‑o vreme în care această specie literară era încă la primele începuturi. Dintre contemporani, desigur, cel mai important nume în cheie culturală este cel al dlui Vasile Șirli, cunoscut compozitor român, mulţi ani directorul executiv al departamentului muzical al parcului Disneyland din Paris. Înainte de a fi plecat din România, a fost directorul „Electrecord”, adică singura „firmă” ce producea discuri în România comunistă.

T.C.: Din informaţiile mele reiese că opera Dvs. literară se rezumă la: volumul colectiv de versuri Argonauţii, editura Facla, 1986; Ochiul inimii, editura Facla, 1988, ediţie revăzută şi adăugită, editura Diacritic, 2015 şi Bicicleta van Gogh, editura Brumar, 1999. Vă las să le explicaţi celor care aşteptau mai mult de la Dvs., de ce aţi publicat atât de puţin...

M.T.: Da, cum spunem, am publicat puţin şi, după 1990, când a apărut marea antologie a lui Laurenţiu Ulici, am observat că existau doi sau trei poeţi cu un singur volum. Dar sunt în aproape toate antologiile importante şi asta datorită faptului că generaţia ‘80, din care fac parte, a fost o generaţie solidară care nu‑şi uita niciodată colegii. Acum un an am revenit la poezie, am publicat un poem în revista „Viaţa Românească” şi am scris încă două‑trei texte. Cred că există o anumită vârstă a poeziei sau, poate, asta e o scuză de‑a mea. Pentru mine e ciudat să scrii două‑trei poezii pe zi, pentru că actul de creaţie e ca pictura, ca sculptura, adică mereu revii şi refaci. E adevărat că, după ce mi‑a apărut Ochiul inimii, am simţit că nu voi face altceva decât să scriu o poezie cu variaţiuni a ceea ce scrisesem în acel volumaş.

T.C.: Nu aş vrea să trecem peste episodul debutului Dvs. în volumul Ochiul inimii, Editura Facla, 1988. Mă refer la faptul că aţi avut „şansa” să fiţi „ras” de Vadim Tudor în revista „Săptămâna”, pe care o conducea Eugen Barbu. Vă rog să povestiţi episodul. Pentru generaţiile tinere de azi e necesar să ştie de ce „Săptămâna” era citită în acei ani şi mai ales cui servea?

M.T.: Revista „Săptămâna” era oficiosul Securităţii în vremea aceea. Acolo apăreau tot felul de lucruri care puteau duce la retragerea unei cărţi de la difuzarea din librării...

T.C.: Cum s‑a şi întâmplat cu multe cărţi.

M.T.: S‑a întâmplat şi cu cartea mea. E adevărat că nu mai erau multe exemplare în librării când a fost retrasă pentru că în momentul când a apărut articolul despre ea în „Săptămâna”, se ştia că e ceva deosebit acolo şi lumea a cumpărat cartea. Totul a pornit de la o cronică în „România literară” despre cartea mea a domnului Nicolae Manolescu, cronică ce se termina cu fraza: „Marcel Tolcea este un poet care merită urmărit cu toată atenţia”. Alcibiade (pseudonimul lui Vadim Tudor) a încheiat diatriba împotriva cărţii mele cu fraza „Vă promitem amândurora că vă urmărim, cu sporită atenţie”. Era aproape o ameninţare directă, pe faţă.

T.C.: Din câte cunosc în trei rânduri aţi beneficiat de bursă de studii în străinătate. Vorbiţi‑ne despre acestea, şi despre experienţa profesională acumulată, mai ales că primele două au fost la începutul parcursului Dvs. universitar.

M.T.: În 1992, m‑am înscris la doctorat la profesorul Eugen Tudoran, care m‑a şi adus la Universitatea din Timişoara, ca seminarist al dumnealui, în ianuarie 1990. Domnul Tudoran mi‑a cedat orele de Istoria Religiilor şi, cum nu mă pricep la Istoria Religiilor în sensul eliadian al cuvântului, am vorbit despre lucrurile care mă preocupau, adică despre fenomene parareligioase. Am vorbit despre simbolismul religios, despre societăţile secrete, despre alchimie, despre hermetism, despre cabală, despre androginie, despre tot felul de lucruri care ţin de istoria modernităţii noastre mai apropiate cum ar fi teozofia, spiritismul, fenomenul New Age.

Într‑adevăr, în anii 1992 şi 1993 am beneficiat de o bursă la Central European University, cu ajutorul căreia am făcut două călătorii de studiu în Franţa, la Paris, în vederea redactării unei lucrări cu privire la paradigma ezoterică în cultura română. Acolo l‑am cunoscut pe Paul Barbăneagră, eminentul nostru cineast, şi am frecventat cursurile a doi universitari de talie mondială: Antoine Faivre şi Françoise Bonardel, o distinsă universitară care a făcut teza de doctorat despre filosofia alchimiei cu Mircea Eliade. A fost un lucru extraordinar pentru mine pentru că am cunoscut un cu totul şi cu totul alt mediu şi în acel context am reuşit să fac o documentare şi să primesc zeci de cărţi de la Paul Barbăneagră, de la domnul Cicerone Poghirc, care, atunci, locuia şi el la Paris. Ei m‑au ajutat şi încurajat să duc la capăt o teză de doctorat despre Mircea Eliade şi Rene Guénon, o teză pe care am publicat‑o în două cărţi. Cea de‑a doua se numeşte Ezoterism şi comunicare simbolică şi a apărut la editura Universităţii de Vest.

T.C.: Da, opera ştiinţifică este mult mai numeroasă şi apreciată de întreaga breaslă. Eliade, ezotericul, Editura Mirton, 2002, de pildă a primit Premiul pentru Eseu romanesc al Asociaţiei Editorilor din România şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. De ce această diferenţă faţă de opera literară?

M.T.: Opera ştiinţifică e mai bogată pentru că în viaţa universitară trebuie să publici. Cu Eliade, ezotericul e o poveste mai aparte. După 5 ani de la apariţie, am ales să fac o nouă ediţie revăzută, publicată la Editura Est a prietenului meu Samuel Tastet, la care am adăugat în jur de 80 de pagini. În premieră pentru exegeza eliadiană, acolo apare un capitol despre masonerie. Cred că onestitatea ştiinţifică te îndeamnă să vezi ce n‑ai făcut bine, sau îndeajuns şi aşa am considerat că trebuie să fac cu această carte. Acum câţiva ani, Samuel Tastet a tradus în limba franceză studiul despre Eliade şi, iată, cartea circulă în spaţiul francofon. Unde, din păcate, subiectul Eliade este unul aproape tabu.

Fiindcă nu vreau să îmi arog merite pe care nu le am, aş vrea să spun că Premiul pentru eseul romanesc al Asociaţiei editorilor din România nu este pentru valoarea intrinsecă a cărţii, ci pentru frumuseţea ei tipografică.

T.C.: Deşi nu cred că se poate rezuma în câteva cuvinte relaţia lui Mircea Eliade cu Mihail Avramescu, poetul avangardist devenit preot, sunteţi unul dintre privilegiaţii care aţi avut dialog în anii din comunism. Ce aţi spune despre acei ani?

M.T.: În adolescenţa mea din Jimbolia, unde tatăl meu a fost primar, am aflat că preotul din localitate a fost prieten cu Mircea Eliade, cu care întreţinea o corespondenţă, a avut o revistă în perioada interbelică, „Memra”, logos în limba ebraică, în care a publicat şi Mircea Eliade. Avramescu fusese, în tinereţe, un vajnic avangardist, publicase în celebra revistă „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, practica hipnoza şi tot soiul de lucruri metapsihice, s‑a convertit la ortodoxie, a făcut şi Teologia, a fost în preajma mişcării de la Rugul Aprins, a trecut fulgerător prin masonerie în 1945, s‑a preoţit în 1951 etc. etc. Fusese prieten cu Eugen Ionesco, cu Mihail Sebastian, cu Nicolae Steinhardt, cu Anton Dimitriu, cu Geo Bogza, cu Saşa Pană, iar câţiva scriitori importanţi l‑au ascuns, sub diverse identităţi, în proza lor: Eliade, în Pe strada Mântuleasa, I. Peltz, în Max şi vremea lui, Marin Preda, în Delirul. De ziua numelui, veneau la Jimbolia tot felul de scriitori de la Bucureşti cum ar fi, de pildă, Nina Cassian, ca să nu mai vorbim despre timişorenii Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă şi Andrei Ujică.

Prin Avramescu am cunoscut o lume întreagă, pentru că el mi‑a dezvăluit paradigma ezoterică despre care vorbeam prin opera lui René Guénon. Am fost fascinat de lumea respectivă, am şi tradus după 1990, una din cărţile lui Guénon Simboluri ale ştiinţei sacre. Am avut ocazia să înţeleg că dincolo de ceea ce numim noi raţionalitatea lumii, paradigma aristotelică, se află o lume misterioasă, în care lucrurile sunt mult mai complicate: vorbim despre iniţiere, vorbim despre realizarea spirituală, despre forţa cuvântului a simbolului şi toate astea m‑au determinat să descopăr şi în altă perspectivă opera lui Mircea Eliade. Despre care se vorbea mai ales în termenii unui savant al religiilor de catedră universitară, care cu atenţia unui botanist studiază religiile. Eu cred că se află mult mai mult decât acest lucru în opera lui Eliade.

T.C.: Domnule Tolcea, vă rog frumos să‑mi spuneţi cum a putut un profesor specialist în jurnalism şi în ştiinţele comunicării să abordeze subiecte cum sunt cele despre masoni şi antimasoni, despre intrigi teozofice, Cabala şi Purim etc., subiecte, domenii, mai puţin abordate în presa literară de la noi?

M.T.: Pentru mine toate aceste subiecte ţin de o cheie comunicaţională. În lumea contemporană secretul este cea mai dezbătută temă. Toate teoriile conspiraţiei vorbesc despre secret, dar toată lumea crede că ştie cine stă la o aşa‑zisă masă a stăpânilor lumii, care fac şi desfac soarta omenirii. Și Cabala şi Masoneria înseamnă, pentru mine, coduri de explicare a lumii. Înseamnă coduri în faţa cărora eşti fascinat să observi că tot ceea ce ştim noi despre paradigma ştiinţifică se petrece într‑o altă cheie, că există o adevărată fascinaţie a interpretării a hermeneuticii, că nu e important să fie exact în cheie pozitivistă, ci e important să împlinească un adevăr mult mai larg şi care ţine mai ales de ceea ce se numeşte imaginalul, nu imaginarul. Imaginalul este o formă de interpretare a lumii care este prezentă şi la gândirea arabă, şi în Cabala. Dacă Dumnezeu a creat lumea, principiul infinit înseamnă că şi aceste permutări ale diverselor ipoteze e posibil să fie adevărate şi să se împlinească.

T.C.: Studii ample i‑aţi dedicat, între alţii, şi artistului plastic Silviu Oravitzan. De ce dintre pictorii contemporani l‑aţi ales pe Silviu Oravitzan?

M.T.: Silviu Oravitzan înseamnă pentru mine pictorul căruia i‑am dedicat o bună parte din activitatea mea în ceea ce priveşte studiul artelor plastice. Silviu Oravitzan este un pictor de mare profunzime, care îmbracă în haine sensibile marile simboluri ale omenirii de la cruce, la pătrat, cerc ş.a.m.d. În arta lui toate aceste simboluri sunt vii, au o încărcătură formidabilă şi sunt mândru să spun mereu că savanţi şi oameni de cultură de talie internaţională, cum ar fi Sergiu Celibidache, Emil Cioran, Paul Barbăneagră, Basarab Nicolescu, au văzut în pictura lui Silviu Oravitzan una din cele mai împlinite forme de reflecţie a unui spirit pe care el îl caracterizează ca fiind profund românesc şi, aş spune eu, şi profund universal.

T.C.: Un alt timişorean pe care îl admiraţi este poetul Șerban Foarţă. De ce? Sau mai bine, ce‑i datoraţi lui Șerban Foarţă?

M.T.: Îi datorez foarte mult lui Șerban Foarţă pentru că în momentul în care am început să scriu poezie a fost singura personalitate literară de la care am avut ce învăţa. Mergeam la el şi mă învăţa cum se scrie poezia, mă provoca să scriu versuri în care, de pildă, cezura să cadă după silaba a cincea, sau după silaba a şasea. M‑a făcut să‑mi dezvolt auzul poetic. Șerban Foarţă este, în opinia mea, singurul scriitor profesionist pe care eu îl cunosc, care a reuşit să facă, fără să vrea, acest lucru, să creeze o şcoală în jurul lui.

T.C.: Mai puţin se cunoaşte despre plecarea Dvs. din postul de director al Muzeului de Artă din Timişoara. De fapt ce s‑a întâmplat?

M.T.: E un subiect încheiat de mult pentru mine. Au fost şapte ani frumoşi în perioada în care am fost director. Și le sunt recunoscător unor oameni care au crezut în mine atunci. De la dl Constantin Ostaficiuc, preşedintele CJ Timiş, la dna Maria Albani, curatorul Donaţiei Corneliu Baba, la specialişti din muzeu fără de care nu se poate face nimic. Și sunt fericit că, în mandatul meu, am cunoscut câţiva artişti a căror valoare umană e la înălţimea celei artistice, cum sunt Aurel Vlad, Ioan Nemţoi, Maxim Dumitraş sau Ioan Iacob, de pildă. M‑am bucurat de sprijinul unor oameni generoşi care au văzut în Muzeul de Artă din Timişoara, atunci, un mirabil punct de întâlnire a artiştilor. Mă gândesc cu recunoştinţă, mai ales la dna Mioara Simcelescu, fără al cărei ajutor ar fi fost mult mai dificilă aducerea Donaţiei Baba la Timişoara, şi la dna Nicole Tender, mereu prezentă la marile evenimente expoziţionale de atunci. Și, cât pe‑aci să uit, mă gândesc şi la prietenii mei Delia şi Andy Herczeg cu care, împreună, am fost privilegiaţi să invităm minunaţi artişti din România şi din lume în expoziţii la Timişoara sau în afara ţării.

Dar, ca să vă răspund la întrebare, contextul politic din anul 2012, adică alianţa ticăloasă dintre liberali şi pesedişti, USL, a făcut imposibilă rămânerea mea în fruntea instituţiei.

T.C.: După articolul Cine mai e Jurnalistul?, de acum un an şi jumătate, din revista „Orizont”, recent în săptămânalul „Banatul Azi”, aţi afirmat că: „...lucrurile s‑au schimbat atât de mult în presă încât ziua de 3 mai (Ziua Mondială a libertăţii presei n.m.), a devenit, mai de grabă, un parastas”. Chiar aşa? Și o spune profesorul universitar, care predă cursuri de jurnalism şi comunicare la Universitatea de Vest din Timişoara.

M.T.: Da, pentru că în România totul ţine de felul în care este organizat fenomenul. Presa, la noi, este la cheremul potentaţilor financiari. Este aşa pentru că asta convine tuturor partidelor, iar cadrul legislativ nu încurajează oamenii de afaceri, de pildă, ca banii să fie investiţi într‑o presă independentă (ce iluzie!) în aşa fel încât ei să şi‑i deducă din impozite într‑o măsură care să fie ofertantă. Apoi, presa în România nu e organizată după criterii în care este organizată în occident. La noi nu există o serie de mecanisme care să îl apare pe jurnalist, cum ar fi clauza de conştiinţă. Dau un exemplu: dacă o persoană consideră că un subiect se opune convingerilor sale morale sau religioase, el poate să refuze lucrul acesta. Din păcate presa este aceeaşi şi în occident, a devenit o armă ideologică, o armă la cheremul puterii. Culmea, asemenea lucruri nu se petrec doar în România. O lume întreagă a văzut ce s‑a petrecut în Statele Unite cu Donald Trump. A fost terfelit de o presă în care au apărut tot felul de minciuni, tot felul de calomnii, a fost, pur şi simplu întreruptă o conferinţă de presă a preşedintelui. Inimaginabil! În România nu mai asistăm la mari anchete pentru că potentaţii din afaceri şi politică fac imposibilă asemenea presă.

T.C.: Vă mulţumesc şi cum niciodată nu e prea târziu să adresezi cuiva o urare, mă alătur şi eu celor care v‑au transmis cele cuvenite la sfârşit de luna mai „La mulţi ani” domnule profesor Marcel Tolcea!