CONTRATEME

Horia Al. Căbuţi

„Istoria se petrece exclusiv în Timp, şi prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească Timpului.”
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)

Efigiile timpului

Mare fumător, Mircea Eliade! Din puţinele fotografii păstrate, una sau două îl înfăţişează fără vreo ţigaretă, ori fără celebra pipă agăţată flegmatic în colţul buzelor; sau ţinută în mână cu sacră veneraţie. Iar citindu‑i prozele, aproape nu există personaj nefumător, nu găseşti decât anevoie pagini în care eroii să nu îşi scoată ritualic din tabacheră, să nu morfolească cu abnegaţie, să nu aprindă cu un oftat mistic, să nu stingă plictisit, agitat ori insaţiabil o ţigară. Lesne poate fi imaginată bucuria fără margini ce‑o simţea marele savant şi scriitor împingând în eteruri norişorii de fum albăstrui şi aromat. Împreună cu întregul ceremonial al preparativelor, prins atât de plastic de Constanţa Buzea, ulterior întâlnirii maestrului: „Manevrează tot felul de punguliţe. Într‑una îşi scutură scrumul. Din alta scoate cu două degete tutunul auriu. Apoi, cu degetul mare, astupă, apăsând în hornul pipei tutunul. Nu aprinde imediat şi ascultă în poziţia preferată, cu pumnul sub bărbie, ca un copil în faţa unui miracol. Cucerit ca un credincios ce nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, ci aşteaptă să se arate. Apoi îşi aprinde pipa. Mâna dreaptă, palidă şi nemişcată, cea cu care ţine pipa, are ceva din grija mânuirii unui obiect de cult”[1].

Uşor de închipuit cum îşi calibra profesorul inspiraţia şi expiraţia după ritmul rotocoalelor translucide, cum se îmbiba până în ultima celulă de mirajul tăriei incandescente a spiritului foiţelor de tutun. Cum îşi transforma respiraţia dintr‑un reflex placid şi inconştient într‑un festival magnific al senzaţiilor. Cum îşi încorona cu satisfacţie Timpul, căci nu altceva decât respiraţia este cea care ne ritmează viaţa şi induce clipă de clipă fatalitatea crâncenă a petrecerii noastre.

De aceea, probabil, timpul în literatura lui Eliade are o incomensurabilă bogăţie de întruchipări, cât cea a aromelor tutunului rafinat. Timpul este o unealtă la îndemână şi aproape supralicitată în panoplia mai tuturor scriitorilor de literatură fantastică; dar aflat în posesia prozatorului român se îmbogăţeşte cu o gamă de oportunităţi surprinzătoare. Timpul, în scrisul lui Mircea Eliade, nu este doar o ustensilă epică, ci o coordonată ce amplifică edificiul lumii topografice a Bucureştilor vechi (şi a tuturor locurilor de desfăşurare a naraţiilor sale), îl extinde, transformându‑l într‑un univers plurivalent. În care poveştile eroilor fac legătura organică între diferite secvenţe de istorie ce se interschimbă ameţitor. Dar nu angoasant. Sorin Alexandrescu[2] afirmă că universul eliadesc este unul benign, senin, lipsit de tragic, de „catastrofa finală”, de obsesii şi spaime (evident, afirmaţia comportă şi redutabile excepţii, fie şi gândindu‑ne doar la romanul Lumina ce se stinge). Alternările sale de planuri (real/ imaginar) nu au aci rolul spectacular de a crea un şoc epic ce potenţează un simbol, un concept, o speculaţie livrescă (Borges). Nici să sporească dozajul enigmatic al aventurilor de tip poliţist (Bioy Casares). Timpul, la scriitorul român, nu e abordat sporadic, în funcţie de dispoziţia epică, precum o damă de companie. Timpul constituie la el o problematică permanentă, aproape obsesivă, cu care eroii săi se confruntă, existenţial sau doar conceptual, clipă de clipă. Atât de important încât e nevoie de lumi adiacente, construite meticulos, ca să‑i încapă bogăţia de reprezentări. Bogăţie neîncadrabilă în dualitatea strictă sacru‑profan din scrierile teoretice. Partea de sacru, în proze, e mai degrabă înghesuită în minuscule zone ale spaţiului (clădiri, păduri, drumuri ce poartă vibraţia unor energii stranii‑debordante), în timp ce, cu doar câteva excepţii, întreaga pleiadă de personaje întruchipează o puzderie de categorii ale profanului, chiar depăşindu‑l la un moment dat ca acoperire semantică (o „geografie sacră”, populată cu indivizi „care n‑au deloc sentimentul sacrului”, ci „trăiesc într‑un continuu paradox temporal” – Eugen Simion, în postfaţa la: Mircea Eliade, Proză fantastică). Revenind la tematică, lumea/ lumile lui Eliade îmbină ţesăturile clarităţii cu cele ale visului, viziunii, tulburării afective, dar şi ale strădaniilor pozitive, întregind un Cosmos care, după expresia lui Ion Lotreanu, e „diferit în primul rând ca structură temporală de starea obişnuită de veghe”[3]. Și care „suprimă deosebirea dintre orizontul trecutului şi prezentului”[4], în interpretarea hermeneutică lui Adrian Marino. Autorul manevrează timpul cu meşteşug de giuvaergiu, cu fineţe de dantelar. Și cu o seamă de intuiţii care, văzute retrospectiv din perspectiva secolului 21, nu prididesc a ne uimi. Salturile sale prin timp (trecut‑viitor) nu iau aspectul de ruptură, de absurd logic împănat estetic şi cârpit întru plauzibilitate cu măiestrie de prestidigitator. Ele sunt mai degrabă o pătrundere, o infuzie lentă şi necorozivă, o înfrăţire organică între tărâmuri altfel contradictorii, încât cititorul trebuie să revină repetat asupra diferitelor pasaje ca să îşi dea seama în ce lume a fost purtat. Trecutul la Eliade este consubstanţial şi sincron prezentului, doar că poartă în scenografie câteva case, pivniţe sau cârciumi în plus, ori ferme ce‑au devenit maidane. Sau bancnote ce şi‑au pierdut valabilitatea. Dar e aievea: materia, spiritul şi evenimentele lui persistă undeva într‑un teritoriu ascuns ochiului obişnuit, dar accesibil eroului confruntat cu întâmplări sau stări ce‑i fisurează limitele percepţiei comune, banale. Autorul însuşi, sub o înfăşurătoare teologică, explicitează existenţa factică simultană a componentelor temporale: „un suflet, în Cer, le are pe toate deodată, în timp ce noi, oamenii, vii, le avem pe rând” – Noaptea de Sânziene.

Valoarea acestui tip de abordare a paralelismului lumilor constă în principal, pe lângă naturaleţea dezarmantă a scriiturii (stupefiantă creionarea pe care i‑o aplică George Călinescu: „Ceea ce‑i lipseşte lui Mircea Eliade e talentul literar [sic! – n.n.], credibilitatea onirică, inefabilul linguistic”[5]), tocmai în credibilitatea conferită prozelor sale de cunoaşterea descoperirilor ştiinţifice ale vremii (tot un gen de onirism în raport cu conştiinţa auto‑suficientă, dar orientat invers, cu semnul plus). Eliade nu se avântă în lansarea unor scenarii stupefiante până nu s‑a asigurat că acolo există un sâmbure de verosimilitate, un studiu măcar în curs, o căutare riguroasă. Pasionat încă din anii liceului de chimie şi biologie, lecturile lui intensive şi extensive acopereau tot ce mişca în sfera cercetării din toate domeniile. În scrierile de tinereţe, în special în Memoriile unui soldat de plumb, unde înfăţişează o adevărată istorie cosmologică a galaxiei şi a naşterii soarelui şi pământului, „voiam să includ tot ce mi se părea că ştiu, tot ce învăţasem, fără a le fi digerat întotdeauna, din lecturile mele dezordonate”. Apoi, aflat în India: „Mă interesau nu numai tehnicile şi filozofiile prin care spiritul indian spusese cel mai formidabil Nu! vieţii şi Universului întreg, ci şi creaţiile în care distingeam o valorificare pozitivă a realităţilor cosmice şi vitale”[6]. Visa o cunoaştere de ansamblu a „unui Cosmos considerat ca un întreg, ca o totalitate – întoarcere pe care o putem descifra în actuala orientare a ştiinţelor şi a filosofiilor”[7]. Vis pe care încă îl trăiesc şi în prezent savanţii din toate marile institute de cercetare. Acrobaţiile sale epice prin lumi ascunse capătă astfel greutatea unor posibile, pe‑atunci, ori viitoare adevăruri în curs de legitimare. Căci întreg secolul 20 a transformat de‑a dreptul miraculos nenumărate speculaţii de necrezut în lucruri incontestabile, multe atestate experimental. Pe lângă sfera cosmologiei, Eliade nu era străin nici de ştiinţele vieţii. În acelaşi jurnal menţionează cu veneraţie, pe când studia în India, descoperirile în materie de biologie ale multilateralului savant şi scriitor Jagadis Chandra Bose. Cât despre fizica teoretică, citise şi frânturi din Heisenbeg şi Einstein (nume asupra cărora insistă în proza Dayan) şi, în ce‑l priveşte pe ultimul, influenţele în anumite scrieri sunt incontestabile. Să nu mai vorbim de cunoaşterea teoremei lui Kurt Gödel (decedat cu un an înainte de scrierea nuvelei) care a aruncat în derizoriu orice pretenţie de absolut al sistemelor logice, cel ce ar fi formulat o ipotetică ecuaţie adiacentă rezolvată în povestire de genialul Constantin Orobete, alias Dayan, formulând concluzii ce ţintesc inevitabil înspre un final iminent al lumii. Argumentând o interpretare, de data aceasta a noastră, cum că există hotare inexpugnabile ale cunoaşterii, materializate tocmai prin contribuţiile teoretice ale celor trei savanţi menţionaţi, a căror depăşire, dacă ar fi posibilă, ar putea zgudui din temelii echilibrul lumii (subiect dezbătut pe larg în „Arca” nr. 3 şi nr. 4 din 2020). Dar, revenind la Einstein, tocmai crearea din spaţiu şi timp, de către autorul Teoriei relativităţii, a unui tot, a continuumului spaţiu‑timp (chiar adus explicit ca argument de scriitor în nuvela menţionată), timpul devenind un fel de dimensiune suplimentară a spaţiului, dă undă verde unei multitudini de speculaţii intuitive. Multe dintre ele luate în considerare chiar şi de fizicienii contemporani: sincronicitatea trecutului, prezentului şi viitorului. Persistenţa tuturor clipelor universului undeva, pe o coordonată necunoscută. O ipotetică deplasare în buclă cu viteză superioară vitezei luminii (deocamdată imposibilă practic, însă teoretic mult dezbătută) îl poartă pe călător în trecutul ce i se va înfăţişa în aspectul lui nealterat, în desfăşurarea sa cursivă paralelă cu prezentul din care a pornit. Exact ce afirmă scriitorul, mai voalat, în citatul din paragraful anterior. Deci nicio oprelişte logică pentru a‑l paraşuta pe autorul‑personaj (Nopţi la Serampore) împreună cu prietenii săi, Van Manen şi Bogdanof, în urmă cu 150 de ani la casa lui Nilamvara Dasa, acum inexistentă, în momentul în care soţia sa Lila a fost asasinată în mod misterios în pădurea din împrejurimi. Dar Eliade sugerează că producerea evenimentului migraţiei temporale are aici cauze cu totul excepţionale, cu legături înspre legile năucitor de subtile ale fizicii, la care vom reveni. La fel, surescitarea nervoasă a afaceristului Iancu Gore (Douăsprezece mii de capete de vite), înşelat de un funcţionar de la Finanţe, îl teleportează în urmă cu 40 de zile în adăpostul antiaerian de pe strada Frumoasei, adăpost nimicit, împreună cu toţi cei refugiaţi acolo, de una dintre bombele americane lansate asupra Bucureştilor celui de‑al doilea Război Mondial. Faptul că părăsise locaşul cu câteva secunde înaintea atacului îl readuce teafăr în actualitatea cârciumei din care plecase de câteva minute. Sunt treceri reversibile, eroii revenind ulterior în timpul prezent fără daune decisive.

În ce priveşte călătoria opusă însă, cea presupunând azvârlirea în viitor, lucrurile par să fie mai complicate. Probabil datorită faptului că fizica nu i‑a găsit deocamdată variante abordabile, nici măcar teoretic. Profesorul de pian Gavrilescu (La ţigănci) a fost efectiv expulzat din timpul său în urma unei vizite făcute dintr‑o naivă curiozitate la „bordeiul” ţigăncilor. Prins într‑un gen de joc hărţuitor cu trei prostituate ce‑l cuprind la un moment dat într‑o horă ameţitoare, după un somn cataleptic şi după ce reuşeşte să părăsească aşezământul, se îndreaptă spre domiciliul său. Vechiul imobil nu‑şi schimbase aspectul, doar că trecuseră 12 ani de la plecarea sa de‑acasă, în dimineaţa respectivă! Laolaltă cu toate implicaţiile fireşti: fusese vreme de un an căutat de soţie cu poliţia, apoi ea emigrase în Germania, iar vecinii apropiaţi muriseră pe rând. Pentru toţi cei ce‑l ştiuseră, profesorul dispăruse efectiv din peisaj, nelăsând nicio urmă. La fel cum a dispărut medicul Zerlendi (Secretul doctorului Honigberger) ulterior practicării unor meditaţii de tip yogic vizând atingerea Shambalei, un tărâm paralel, accesibil doar iniţiaţilor. Doar că Gavrilescu revine în realul naraţiunii în alt timp; el nu este un înţelept, un iniţiat, doar un om obişnuit, un artist ratat. O conştiinţă friabilă nepregătită pentru întâlnirea cu sferele superioare şi a cărei exilare din contextul familiar în care îşi purtase existenţa îi dă lovitura de graţie. Nu la fel stau lucrurile cu poetul Adrian (În curte la Dionis). Vizionar şi încredinţat cu un indescifrabil mesaj transcendental, mesaj propagat în lume la modul la fel de încifrat prin cântul misterioasei Leana, intră într‑un adevărat turbion temporal. Astfel că întâlnirea de la 4,30, solicitată telefonic lui Adrian de o voce masculină necunoscută, îl poartă într‑un periplu orfic prin hotelul încărcat de simbolistici bizare (labirint de încăperi, ascensor ce urcă şi coboară între niveluri stranii ale realităţii, oglinzi, măşti, relicve de artă), după care îl suprapune peste timpul trecut, al începutului relaţiilor între cei doi. În chiar momentul în care graba la întâlnirea cu Leana fixată la aceeaşi oră s‑a soldat cu un accident în urma căruia Adrian a devenit amnezic. Timpul nu mai este o entitate ireversibil‑curgătoare, vectorii săi se împrăştie în toate direcţiile asemeni unui foc de artificii. Conexiuni între diverse durate se fac şi se desfac dincolo de putinţa eroilor de a‑şi controla existenţa, devenirea, destinul.

Însă timpul şi toanele lui, aşa cum a dictat genialul demolator Einstein, nu îşi face mendrele de unul singur, ci antrenează în capriciile sale şi imperialul spaţiu. La vremea în care Eliade îşi scria acest tip de povestiri, teoria celei de‑a patra dimensiuni, de data aceasta spaţiale (însăşi ideea relativistă a curbării spaţiului induce o asemenea intuiţie), făcea furori în tot Occidentul. Imperceptibilă pentru om, dimensiunea carteziană suplimentară se cerea utilizată ca punct de sprijin în numeroase explicaţii pe care fizicienii se străduiau să le dea lumii. O furnică vieţuind pe o suprafaţă plană, culeasă de un laborant, dispare pur şi simplu din raza celorlalte furnici cu care împarte lumea bidimensională. Transpus la universul tridimensional, un obiect ce ar nimeri ieşirea înspre a patra dimensiune s‑ar topi efectiv în neant. Mircea Eliade nu putea să nu valorifice o astfel de oportunitate. În La umbra unui crin, pe o turnantă a unei şosele naţionale franceze, camioanele dispar. Explicaţia pe care o dă inginerul Iliescu este legată tocmai de existenţa în acel punct a unui portal înspre cea de‑a patra dimensiune. De asemenea, simbolistica dispariţiei misterioase a unei maşini este şi punctul de plecare al naraţiei romanului Noaptea de Sânziene. Spaţiu/ timp, categorii pe care filosofii le consideră ţinând mai degrabă de dotările naturale ale intelectului uman, iată că devin entităţi în sine, fragile în universalitatea lor, plastice şi (mal)formabile până la irecognoscibil. Manipulabile prin corpurile cu mase uriaşe (Einstein) şi prin energia psihică fabuloasă a yoginilor indieni (Eliade). Aşa se întâmplă în Nopţi la Serampore unde cele două abordări se împletesc stupefiant. Pomenisem mai sus de saltul temporal în trecutul din urmă cu un veac şi jumătate al celor trei eroi ai povestirii. Aici însă nu mai e vorba doar de vreo stare psihică extremă, onirism, ori ambiguitate introdusă speculativ şi care generează trecerea. Profesorul universitar din Calcutta, Suren Bose, practica unul dintre puternicele sale ritualuri tantrice în pădurea din jurul satului Serampore tocmai când cei trei îşi făceau plimbarea. Însă energia implicată într‑o astfel de meditaţie este imensă, astfel încât spaţiul şi timpul se distorsionează în zona respectivă, putând produce astfel de expulzări neaveniţilor. Legătură directă cu fizica, aşa cum îi explică personajului‑autor călugărul himalayan Swami Shivananda. Chiar dacă la vremea scrierii povestirii (1940) extensiile speculative nu explodaseră, bazele teoretice fuseseră de ani buni puse, iar corelaţia materie‑energie (E=mc²)[8] revoluţionase întreaga lume ştiinţifică. Nu numai masele cosmice uriaşe deformează spaţiul şi timpul, ci şi energiile consubstanţiale lor. În prezent, acest principiu stă la baza unor aplicate cercetări ale NASA (preluate direct dintr‑un serial SF de mare audienţă) privitoare la posibilitatea construcţiei unor rachete utilizând aşa‑numita propulsie WARP. Schema se bazează pe provocarea, printr‑o infuzie de energie considerabilă, unei contractări masive a spaţiului înaintea vehiculului, fapt ce i‑ar permite să efectueze rapid deplasări înspre depărtări uriaşe. Cele trei personaje din povestire n‑au luat‑o însă către Cassiopeia, doar un pic mai aproape, la casa nefericitului indian rămas văduv prin secolul 18 în pădurile de lângă Serampore. Diferenţa este doar cantitativă!

La începutul anilor '50, cercetătorii Francis Crick, James Watson şi Maurice Wilkins izbutesc să determine structura chimică a moleculei de ADN, fapt care, pe lângă Nobelul conferit celor trei, a dus la un pas determinant în descifrarea misterelor eredităţii. Genetica, disciplină având pe‑atunci un istoric deja de o jumătate de secol, căpăta astfel un impuls decisiv în aflarea rostului genelor şi cromozomilor în înţelegerea peisajului biosferei. Aparent, aceste lucruri se constituie într‑o deviere de la firul prezentului text axat pe analiza înfăţişărilor timpului în proza lui Mircea Eliade. Dar numai aparent. Pentru că mecanismul genetic conţine stranii orologii care pornesc ori opresc funcţionarea unor gene în cursul existenţei unui organism. Ceasul genetic ticăie cu precizie matematică, dirijând din umbră necesarul, declanşarea, oprirea şi timpii producţiei diverselor proteine ce ne compun. Aşa se face că nu ne cresc dinţii decât după alăptare, că nu se închide sutura sagitală decât după dezvoltarea completă a creierului; că ne oprim din creştere la vârsta maturităţii şi... că murim! Îmbătrânirea şi moartea nu sunt în fapt decât blocarea activităţii genelor ce exprimă ansamblul substanţelor biologice ce ne compun, gene ce odinioară ştiuseră să creeze un întreg organism pornind de la o singură celulă. Acest control al activării/ dezactivării genelor, printre multe altele, face obiectul unei ample ştiinţe numită epigenetică, disciplină ale cărei începuturi datează din anii '40. Astfel că Mircea Eliade avea şi aici un cuvânt literar de spus. Cu ţinte însă mult mai îndepărtate, vizând zonele ceţoase ale frontierei dintre etică şi metafizică. Lui Eugen Cucoaneş (Un om mare), individ cumsecade şi absolut obişnuit, ceasul epigenetic i s‑a defectat, el continuând să crească nestăvilit, devenind prada râvnită a ziariştilor, evadând în cele din urmă în munţi din locuinţa sa bucureşteană ce nu‑l mai încăpea, devenind un monstru de zeci de metri înălţime. Însă de la un moment nici desişul pădurilor nu‑l mai poate ascunde, aşa că oamenii îl văd intrând în mare şi contopindu‑se cu nemărginirea ei primordială. Refuz tragic dar categoric al însăşi genezei. La proporţii ceva mai mici, frumoasa gigantă Oana (Pe strada Mântuleasa...) are o forţă herculeană, punând la pământ dintr‑o mişcare cinci ciobani bine clădiţi şi iubindu‑se pătimaş cu un taur. Alt protest, cu totul excentric, faţă de ordinea inechitabilă a lucrurilor. Poate că Eliade a vrut să sugereze că eroarea este o categorie universală, afectând inclusiv activităţile fondatorilor. Poate că nu. Poate că ea nici măcar nu poate fi formulată ca termen. Doar dizolvată în sonoritatea mega‑concertului cosmic în care e necesar să performeze toate instrumentele posibile (inclusiv cele teratologic‑reprobabile). Recursul la genetică este însă mult mai explicit în Les trois grâces. Doctorul Aurelian Tătaru, inspirat de o interpretare biblică a alungării din grădina Raiului, moment în care organismul omenesc ar fi fost silit „să uite” capabilităţile sale inepuizabile de regenerare celulară, inventează un ser pe care‑l experimentează pe trei paciente canceroase. În ideea că neoplasmul e singura modalitate prin care celulele încearcă în mod natural să reacceseze setările originare, dar o fac haotic, fatal pentru suferind. Tratamentul, interzis la scurtă vreme de autorităţile suspicioase, urma să vindece necruţătoarea boală şi să anuleze ceasul genetic interior, pornit odată cu părăsirea Edenului de către Adam şi Eva, având inclusiv efectul de întinerire. Aşa cum componentele timpului coexistă, cum trecutul se resuscită uneori în completa sa prospeţime, iar viitorul e prestabilit, şi vremelnicia tinereţii omului pare să ţină mai degrabă de o generalizată amnezie. De un blocaj în ignoranţă. A cărei spulberare ar inoportuna, se pare, proiectele întemeietorilor.

În aceeaşi paradigmă, dar mult mai elaborat, nuvela Tinereţe fără de tinereţe duce tematica într‑un adevărat labirint de semnificaţii. Lingvistul septuagenar Dominic Matei, lovit de un trăsnet în creştetul capului în noaptea de Înviere, în pofida scepticismului medicilor, suferă mutaţii cromozomiale fundamentale şi se regenerează complet, devenind un tânăr atletic şi hipermnezic. Perfect sănătos şi capabil să utilizeze cursiv orice limbă cu care a avut în trecut cel mai nesemnificativ contact, ba chiar să inventeze un grai propriu apt a reda stări şi idei pe care nicio limbă de pe glob nu le poate exprima. Eliade utilizează construcţia pentru a relansa problematica nietzscheeană a supraomului, a transformării postistorice a lui homo sapiens. Transformare fără de care, afirmă el, întreaga istorie şi‑ar pierde orice înţeles (oare nu tocmai asta se încearcă în zilele noastre, mai mult sau mai puţin secret, mai mult sau mai puţin infam, în institutele de genetică?). În contrapondere, apare personajul feminin Veronica Bühler, posibilă reîncarnare a iluminatei indience Rupini, care în momentele ei de regresie în „extaze paramediumnice” emite sunete la limita limbajului articulat, chiar şi dincolo de el, ca sugestie a evoluţiei umane dinspre formele primitive protoistorice. Dar aceste meditaţii transistorice, speculativ‑filosofice, îşi au obârşia de fapt în tematica timpului individual: cum poate fi el suportat de o conştiinţă cât de cât reflexivă ce‑i realizează ireversibilitatea? Mai ales, odată cu intrarea în vârsta senectuţii, când energiile şi oportunităţile de acţiune scad vertiginos înspre zero? Cum poate fi escamotată existenţa fragilă ce aleargă inexorabil înspre dispariţie? Pe de altă parte, paradoxal, cum ne putem gestiona o eventuală extindere a duratei personale peste limitele mediei: „Condamnaţi să trăim o sută de ani, ce facem cu Timpul?” – se întreabă Colomban, unul dintre personajele povestirii. La antipod faţă de iniţiaţii în tehnici de salvare spirituală – extrem de puţini –, drama omului obişnuit, nehipermnezic, bolnăvicios şi ferecat în istorie, devine una sufocantă. Chiar şi pentru Ștefan Viziru (Noaptea de Sânziene), un individ dotat cu nenumărate instrumente conceptuale, însă strict conceptuale, majoritatea induse în întâlnirile sale cu filosoful Biriş, instrumente ce îi stârnesc în permanenţă morbul neverosimil al găsirii unei portiţe de ieşire din durata comună. Durată, ce‑i drept, greu de purtat într‑o istorie sălbatică, aşa cum era cea europeană în proximitatea şi în timpul ultimului război mondial. Dar care devine pustiitoare atunci când i se cunoaşte întinderea, când se întrezăreşte cât nisip a mai rămas în pâlnia superioară a clepsidrei, aşa cum percepe Cesare (Lumina ce se stinge) ai cărui ochi au fost grav afectaţi în urma unui incendiu. „Cum ar putea trăi cineva un an?” – exclamă el cutremurat după ce medicii i‑au dezvăluit prognozele. Întrebarea duce direct în registrul fatalităţii.

Aici ajungem în latura întunecată a literaturii lui Mircea Eliade, destul de restrânsă şi risipită în intervenţiile unor personaje îndeobşte secundare, însă nelipsită de pregnanţă. Poate o contrapondere a luminii sacrului pe care‑l analizează magistral în majoritatea scrierilor teoretice. Sacrul, Originea, Creatorul, Centrul, Zeul au transformat Haosul în Cosmos şi, odată cu asta, s‑a declanşat Timpul cosmic, inexistent anterior. Dar iată că apariţia omului şi, ulterior, civilizarea lui, îl perturbă, îl perverteşte, îl transformă într‑unul profan, iar „atunci când este desacralizat, Timpul ciclic devine înspăimântător”[9]. Dar valorizabil cultural. Aici stă bipolaritatea creativităţii lui Eliade. Înarmat bibliografic cu toate textele esenţiale antropologic‑istoric‑filosofic‑dogmatice care au formatat profilul lui homo religiosus pe întreaga planetă, scriind tomuri întregi de studii relative la măreţia transcendentului şi la importanţa sa covârşitoare în edificarea conştiinţei omeneşti, tentând o scurtă perioadă chiar şi cu practicarea anumitor tehnici iniţiatice pe când se afla în India, ceva lipsea totuşi din năzuinţa sa nestăvilită de expresie: opusul, contrafortul, celălalt aspect al dualităţii ce guvernează lucrurile. Însă accesibil lui prin literatură, prin nelimitarea ei, prin permisiunea ce i‑o conferă să‑şi manifeste exuberanţa de a înota neîngrădit în apele profanului. Chiar până în gropile sale mariane: „avem de‑a face cu o literatură născută sub zodia «morţii lui Dumnezeu»”[10] – conchide Mircea Handoca, reiterând temele nietzcheene ce răzbat adeseori în creaţia eliadescă. Idee declamată de Dugay („Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu, pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S‑a retras, s‑a ascuns undeva” – O fotografie veche de 14 ani); ori împinsă până la afirmarea totalei inexistenţe divine de filosoful Darie (Ivan); sau în derizoriul colocvialităţii („În fond, asta face parte din destinul civilizaţiei occidentale, că Dumnezeu, fie că a murit de moarte bună, fie că l‑am omorât noi, nu ne‑a spus nimic când a murit, nici măcar un singur cuvânt. Ca şi cum oamenii, făpturile lui, nici n‑am fi existat!” – Adio!...). Alteori chiar şi începuturile s‑au petrecut nici mai mult, nici mai puţin decât sub auspiciile răului. În viziunea matematicianului Haruni (Lumina ce se stinge), nici măcar ele nu şi‑ar afla paternitatea într‑un act sacru primordial, ci în demenţa ludică a unui „barbar”, a unui „duşman ancestral”, fapt ce a determinat ca toate instituţiile edificate ulterior, civile sau religioase, să fie nimic altceva decât o prelungire a acelei băşcălii iniţiale care a preschimbat libertatea umană nativă în robie. Sau în amuzament, într‑un „joc al zeilor”, cum strecoară malefic dubiosul personaj Manoil. Într‑o astfel de arhitectură cosmică, rolul diavolului e covârşitor. Dacă nu de‑a dreptul fundamental: „Diavolul e un creator tot atât de vast ca şi Dumnezeu. Dacă diavolul n‑ar fi mare şi real – viaţa noastră n‑ar avea sens”, îşi notează conştiincios „doctorul” în jurnalul său (Isabel şi apele diavolului). Ba chiar, înseşi miracolele sunt opera lui (O fotografie veche de 14 ani)! Sunt episodice treceri dincolo de profan, dar în jos, în zona demonicului, termen ce s‑ar putea adăuga cu folos perechii sacru‑profan. Nu ca o închidere dialectică, nici măcar ca o întemeiere metafizică a vreunei geografii a Fiinţei. Ci, mai degrabă, ca o fizică a mişcării. Trinomul obţinut e perfect echilibrat. Profanul e disfuncţional în absenţa imuabilităţii sacrului, dar şi a impetuozităţii demonicului. Exact ca în mecanica gravitaţională a cosmosului. O planetă orbitează o stea datorită atracţiei mareice a astrului, dar şi a impulsului intrinsec ce‑o animă, a vitezei luciferice dobândite încă de la ivirea infernală a atomilor în univers. Fără prima, ar vagabonda haotic prin nemărginirile ostile şi îngheţate ale boltei. Fără cealaltă, s‑ar prăbuşi şi incinera în clocotul fotonic al stelei. „Doctorul” nu scria el doar vorbe...

Dar să revenim la formula binomială a lui Eliade. Timpul sacru, al începutului, al demiurgilor, al fondatorilor, e unul perfect, pur, reiterabil ritual periodic prin servicii religioase, prin ceremonii şi sărbători. Timpul profan, al devenirii, al naşterii şi morţii, al istoriei, e unul corupt, impurificat. Dar are vreo relevanţă (ba chiar fundamentare ontologică) primul fără cel din urmă? Altare, temple, catedrale, texte sacre, icoane, oratorii şi misse ce readuc în conştiinţe vremile desăvârşirii, oare nu în timpul profan, ireversibil şi impur, au fost trudite? Marii iluminaţi nu provin ei înşişi din câte o pereche de oameni ce‑şi câştigau existenţa prin muncă, supuşi instinctelor de supravieţuire şi reproducere? Ne putem măcar imagina o variantă a umanităţii în care şapte miliarde şi jumătate de indivizi şi‑au găsit fiecare câte un arbore, o lizieră, o grotă unde stau de dimineaţa până noaptea, apoi iarăşi până dimineaţa, în poziţie de lotus, îngenuncheaţi sau ghemuiţi în contemplare? Mircea Eliade a înţeles probabil cel mai bine aceste aspecte. El însuşi era supus tensiunii unui astfel de dualism, cum de fapt se întâmplă cu fiecare dintre noi. Însă, spre deosebire de noi, era în posesia uneltelor cu care să‑l şi modeleze. Istoricul şi scriitorul român, în textele teoretice, a descris şi interpretat – impecabil – o singură (şi unică) lume. Dar în literatură a construit bogăţie de lumi fabuloase, cu timpuri paralele între care se poate pendula graţios, cu turbioane spirale ce te transportă unde nici nu‑ţi poţi închipui, cu spaţii ce se desfac în dimensiuni imprevizibile, cu orologii genetice zămislitoare de fiinţe miraculoase. Lumi nu doar fabulate, ci purtătoare de predicţii tulburătoare. Dacă rămânea strict la prima categorie de scrieri, Mircea Eliade era doar un eminent profesor şi istoric al religiilor. Dar aşa, s‑a cuibărit pe vecie în patrimoniul omenirii drept un vizionar, un mare creator.

Viaţă. Timp. Respiraţie. Prānāyāma – tehnica esenţială de respiraţie prin care yoginii îşi controlează procesele corpului fizic înspre eliberarea de materie, de „iluzia” realităţii, de timp. Mircea Eliade a experimentat‑o în şederea sa de câteva luni (iarna 1930‑31) la o mănăstire himalayană. Dar s‑a reîntors în Occident în aromele neasemuite, zămislitoare de bucurii reale, puternice, senzoriale, profane, ale tabacului. Uman. Profund uman!

[1] Constanţa Buzea – Creştetul gheţarului. Jurnal 1969‑1971, Humanitas, 2007, pp. 156‑157.

[2] Citat de Mircea Handoca, Mircea Eliade, Recif, 1993, p. 113.

[3] Ion Lotreanu, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Minerva, 1980, pp. 186‑187.

[4] Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Dacia, 1980, p. 142.

[5] George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Nagard, 1980, p.873.

[6] Mircea Eliade, Memorii (1907‑1960), Humanitas, 1991.

[7] Mircea Eliade, Fragmentarium, Destin, 1990, p. 22.

[8] E = energia, m = masa, c = viteza luminii.

[9] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Humanitas, 1992, p.101.

[10] Mircea Handoca, Mircea Eliade. Contribuţii biobibliografice, Relief românesc, 1980, p. 157.