ESEU

Victor Neumann
istoric, Timişoara

Etnonaţionalism şi segregaţionism în România interbelică
Pogromul de la Iaşi şi crizele identitare ale Timişoarei

“Cultul sufletului colectiv a apărut o dată cu ideea de Volksgeist, cult al cărui discurs rasial a fost o versiune paroxistică şi provizorie. Prin înlocuirea argumentului biologic cu cel culturalist, rasismul nu a fost distrus, doar a revenit de unde a plecat”

(Alain Finkielkraut)

Intelectualii şi mitologiile identitare

Itinerarul cultural şi politic din România modernă şi contemporană a fost “sfîşiat” între o filozofie a fiinţei şi o filozofie a naţiunii. Biografia intelectuală a generaţiei interbelice rezumă într‑o bună măsură dificila evoluţie spre modernitate. Nu doar scrierile lui Constantin Noica şi Mircea Eliade au stăruit asupra culturii identitare şi implicit al aceleia politice. Exemplele sînt similare în cazul multor intelectuali, cei din România interbelică remarcîndu‑se prin exagerarea relaţiei dintre politică şi istorie, etnie şi naţiune, comunitate culturală şi opera de artă. Ei inventaseră expresia “matrice stilistică a culturii populare”[1]. Politica era modul de realizare a fiinţei etnice, ceea ce presupunea nu numai ignorarea minorităţilor, ci şi a naţiunii civice. Orientările cele mai radicale le‑au formulat Mihail Manoilescu, Nae Ionescu, Ernest Bernea, Traian Herseni, Nichifor Crainic, Dan Botta, Octav Onicescu, P.P.Panaitescu.

Să dăm un exemplu ‑ multe pot fi invocate, presa şi cărţile din anii interbelici abundă în acest fel de abordare a etno‑naţionalului ‑ care arată cum anume gîndeau cei mai citiţi ori ascultaţi dintre intelectualii români ai timpului. Sociologul Traian Herseni oferă o mostră de implicare în dezbaterea politicului, conţinutul de idei expus în presa vremii făcînd parte din teoriile biologiste la modă în Germania naţional‑socialistă. Selecţia pe criterii rasiale, presupunînd “înlăturarea însuşirilor vătămătoare”, adică a tot ceea ce este „străin”, fusese opţiunea acestui intelectual. Selecţia ‑ susţinută într‑un limbaj al extremei drepte ‑ trebuia să însemne purificarea etnică. Herseni supralicita aşa‑numitele specificităţi, speculaţia sa mergînd pînă la a acredita ideea că încurajarea elementului rasial românesc este singurul mod de a face politică al elitei naţionale[2].

Neacceptarea unui alt limbaj, respectiv a punctelor de vedere alternative cu privire la tema naţionalului a generat exclusivisme faţă de aşa‑numitele minorităţi. Teoriile conspiraţioniste erau prezente în istoriografia română, dar şi în cele ale micilor naţiuni ale Europei Central‑Estice. Disocierile de natură etno‑culturală pe care le făcea N. Iorga ‑ mulţi dintre congenerii săi ‑ fuseseră prezente în numeroase texte. Ele subliniau diferenţele pe criterii tribale între români şi evrei, români şi maghiari, români şi germani, români şi rromi.

Preocuparea pentru problema identităţii era prezentă în scrierile istorice, literare şi filozofice şi avea ca scop nu doar “legitimarea uitării diferenţei” dintre vechea societate şi versiunea naţională modernă[3], ci şi demonstrarea unicităţii Volk‑ului, a culturii sale antice de la care se dorea ca statul şi etnonaţiunea să se revendice. E vorba de o mitologie care n‑a fost deloc programatică, ci subsumată sentimentelor neoromantice de a privi cadrul de devenire al statului naţional. În situaţia intelighenţiei române, afişarea ostentativă a apartenenţei la o categorie socială privilegiată şi repudierea şanselor de afirmare egală a indivizilor indică un mod de înţelegere specific colectivităţilor premoderne. Cît priveşte ataşamentul intelectualilor faţă de putere, acesta a făcut imposibilă structurarea opoziţiei, respectiv împotrivirea faţă de abuzurile statului autoritar sau totalitar. Aceeaşi atitudine a dus la absenţa culturii civice.

Ideile culturii politice franceze (cea engleză a fost ignorată) receptate de intelectualii români n‑au reuşit să se materializeze nici la 1848 şi nici în secolul următor. Ideologia Völkischekultur a fost preferată sub influenţa literaturii romantice germane, ea ocupînd spaţii întinse din discursul public, fie cultural, fie politic. În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, generaţia paşoptistă devenise ea însăşi mefientă faţă de propriile‑i programe social‑politice. O cultură a intoleranţei faţă de diversitate luase amploare, întîrziind nejustificat emanciparea evreilor, precum şi a marii mase a populaţiei de ţărani. Istoria gîndirii politice româneşti între anii 1866 şi 1947 indică o înţelegere tribală a naţiunii, a patriei şi a statului. De aici, accentul pe diferenţele dintre comunităţile interne, neglijenţa faţă de om împiedicînd formarea conştiinţei persoanei şi recunoaşterea drepturile sale de cetăţean.

În perioada interbelică, discursul naţionalist antidemocratic şi‑a pus pecetea asupra reflecţiei politice. Comparativ cu altele, proiectul filozofic al lui Noica arată o continuă frămîntare a mediului intelectual cu privire la chestiunea naţională. Excesele criticii pe care o face raţiunii instrumentale sînt dublate de un demers cu mult mai periculos ce favorizează întotdeauna cauza colectivităţii în detrimentul libertăţii individuale. Filozoful acordă excesivă importanţă unităţii, recunoaşterii şi devenirii naţiunii în epoca modernă. Falsele distincţii între un colectivism sau naţionalism “bun” şi un colectivism sau naţionalism “rău” indică felul în care Noica intenţiona să rezolve problema identitară şi politică deopotrivă. Ceea ce n‑a înţeles Noica şi nici comilitonii germani din epocă este faptul că “identitatea se dovedeşte întotdeauna hibridă, cultura este întotdeauna eterogenă, iar diferenţele istorice nu sunt doar exclusive. Cultura se desfăşoară în tensiunea dintre divers şi comun, prin urmare cele două aspecte nu trebuie înţelese ca fiind similare”[4]. Disocierea aceasta a istoricului conceptual Hans Erich Bödeker îmi pare mai mult decît utilă în identificarea erorilor de interpretare.

Nu cred că în cazul lui Noica “pariul a fost pur filozofic”[5] şi că în mişcarea legionară el descoperise doar propria critică a raţionalităţii moderne, aspiraţia pentru refacerea legăturilor dintre individ şi lume. Cea mai bună dovadă este suita de articole cu un conţinut politic publicată la sfîrşitul anilor 1930, reflectînd o preocupare insistentă pentru identificarea cu programul Legiunii, pentru propagandă politică fascistă sau pentru teorii despre cucerirea puterii. Reiese de acolo o credinţă în dogma care poate fi identificată mai mult cu un pariu ideologic şi politic decît cu unul filozofic. Nu pare să existe un motiv temeinic spre a ne îndoi de afinităţile ideologice ale intelectualului. Ulterior, în perioada comunist‑naţionalistă, Noica demonstrează că este dispus la jocuri ambigue. Pe de‑o parte are un rafinament intelectual în care interesul pentru filozofie pare exclusiv, pe de altă parte este constant preocupat de destinul colectivităţii naţionale. Adesea, interpretările din anii 1970‑1980 sînt asemănătoare acelora din perioada interbelică. Filozoful fusese marcat de ideologia mişcării legionare. De altfel, o recunoaşte el însuşi în articolele publicate în “Adsum” şi în “Buna Vestire”. Cît despre răspunsul “culturalist” faţă de regimul comunist, în acesta se vede cum Noica optează pentru păstrarea fiinţei‑comunităţii‑naţionale, pentru orientarea protocronistă şi nu pentru contestarea dictaturii[6].

Filozoful admite deschiderea spre universalitate doar prin intermediul ordinii colective pe care o aşează deasupra ordinii naturale şi a ordinii istorice: “…pentru prezent există un fel de ordine cu privire la care e greu, dacă nu chiar cu neputinţă, să nu fii conştient, e ordinea colectivului”. Subiectul colectiv este naţiunea înţeleasă ca fiind echivalentul etniei majoritare. În interiorul colectivităţii, persoanei i se rezervă un domiciliu forţat. Confuzia terminologică presupune reevaluarea reperelor pe care s‑a bazat cultura şi politica României în secolul al XX‑lea.

Dezbaterile pe bază de argumente rezultate din cercetări aplicate arareori au făcut parte din cultura locală. Partea zgomotoasă a intelighenţiei fusese nu doar mai numeroasă, dar şi mai vizibilă, capabilă să multiplice polemicile ce nu întotdeauna se bazau pe onestitate. O impresionantă presiune ideologică pentru o abordare unilaterală a chestiunii identităţii naţionale transpare din majoritatea articolelor vremii. Disidenţa faţă de opinia majorităţii era taxată ca fiind nepatriotică, nesolidară cu “destinul neamului”, inacceptabilă pentru că avea ca sursă de inspiraţie izvoare străine de tradiţiile autohtone. În cea mai recentă analiză dedicată istoriei intelectuale româneşti din anii interbelici, Moshe Idel observă că “din cauza acestui numitor comun, Eliade, a cărui gîndire era impregnată de viziunile lui (Nae) Ionescu, şi‑a găsit drumul spre ideologia Gărzii de Fier destul de natural şi lin….”[7]. Orientarea radicală – identificarea cu mişcarea legionară ‑ nu s‑a născut doar ca urmare a complicităţii politicienilor liberali. Ea a avut ca suport asocierea religiei cu un grup etnic, identificarea etniei cu o cultură şi o naţiune, echivalarea comunităţii cu apartenenţa la o rasă anume. Toate aceste orientări proveneau din experimentele identitare de secol al XIX‑lea, aprofundate şi îndelung exploatate în regiunile Europei Centrale şi de Sud‑Est după primul război mondial în condiţiile în care se fondaseră noile state naţionale.

Crizele identitare ale Timişoarei interbelice. Pogromul de la Iaşi şi intelligentsia locală

În anii interbelici, destinul societăţii şi al culturii române a fost creionat de un grup numeros de scriitori şi oameni de ştiinţă. Ciudăţenia derivă din perspectiva reducţionistă care a cîştigat teren în dauna viziunii suple, adică din refuzul valorilor culturii critic‑raţionale, din respingerea principalelor teme ale statului ca instituţie a fiecărui cetăţean. Evident, au fost şi excepţii: Şcoala lui Gusti de la Bucureşti, cercurile literare, muzicale, artistice din marile oraşe ale Banatului şi Bucovinei (Timişoara, Cernăuţi), o parte a elitelor locale orientate spre regionalizare şi înclinate să descopere şi să cultive trăsăturile unei identităţi regionale (cazul transilvanismului interbelic). Astfel de excepţii, sugerînd opţiuni ideatice alternative la centralism şi etnonaţionalism, n‑au schimbat vocabularul gîndirii social‑politice româneşti. De el vor profita îndelung regimurile autoritare şi totalitare ale secolului al XX‑lea.

Din momentul în care debutează segregarea pe criterii etnice şi religioase, pînă şi cele mai cosmopolite oraşe ale statului român devin ţinte ale noii ideologii. Exemplul Timişoarei nu e singular, dar e simptomatic pentru modul în care s‑a afirmat dreapta radicală în oraşele şi regiunile nou integrate României. În pofida faptului că în perioada interbelică, Timişoara se remarcase ca o urbe cu o impresionantă societate multi‑şi interculturală (în anii 1923‑1937, ziarele locale erau editate în mai multe limbi); chiar dacă oraşul contribuise mult la economia României prin producţia şi exportul realizate de industriile textilă şi chimică, de fabricile de pantofi, pălării, blănuri, bere, alimente; chiar dacă şi‑a adus contribuţia la afirmarea internaţională a sportului, devenind, de exemplu, legenda fotbalului românesc[8], noile cercuri intelectuale ale oraşului propagaseră idei etnonaţionaliste, rasiste şi antisemite[9]. E adevărat, aceste idei n‑au avut în Timişoara urmări similare acelora din oraşele Bucureşti şi Iaşi, fapt explicabil prin amalgamul populaţional al oraşului, moştenirile culturale plurale, spiritul cosmopolit şi ecumernic.

Cîteva informaţii vin să arate că statul etnonaţional urmărea uniformizarea identităţii cultural‑lingvistice a oraşului şi nu conservarea diversităţii. Deşi mai mult de 75% din populaţia oraşului era multilingvă[10] ‑ germana, maghiara, româna şi sîrba fiind cele mai vorbite limbi ‑, Politehnica din Timişoara înfiinţată în anul 1920 refuzase valorificarea bogăţiei multi‑ şi interculturale a oraşului. Cu ocazia demersurilor făcute pentru înfiinţarea ei, primarul oraşului, Stan Vidrighin, susţinea următoarele: „O Şcoală superioară cum e Politehnica ... va avea să dovedească tăria şi superioritatea geniului românesc, va contribui în măsură remarcabilă la consolidarea elementului românesc în Timişoara şi Banat şi va aduce cu sine naţionalizarea tuturor instituţiunilor, astăzi încă străine. Impunătoarea majoritate a elementului românesc din întinsul Banatului va câştiga prin acest aşezămînt acele forţe intelectuale cărora majoritatea ungurilor şi şvabilor, astăzi mai bine înarmată (pregătită, n.m.), va fi silită să cedeze. Iar inferioritatea noastră specială din oraşul Timişoara, care este o rezultantă regretabilă a minorităţii noastre în acest oraş, se va transforma cu siguranţă şi aci în superioritate”[11]. Potrivit lui Onisifor Ghibu, director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Consiliul Dirigent[12], înfiinţarea instituţiei de învăţământ superior avea ca obiectiv „fortificarea şi naţionalizarea acestui oraş de graniţă”[13]. Astfel de opţiuni sînt contrazise de faptul că locuitorii oraşului interbelic deveniseră cetăţeni loiali statului român. Doar că ei vorbeau mai multe limbi şi erau ataşaţi spiritului civic multi‑ şi intercultural moştenit de la vechea Timişoară. Tranşant formulate de Stan Vidrighin şi Onisifor Ghibu, amintitele opţiuni aveau să fie promovate la rang de politici oficiale. Chiar şi aşa, românii din Banat aveau să fie marginalizaţi. Nu lor li se adresa noua “şcoală superioară”, ci celor din Vechiul Regat care aveau să devină “garanţia” naţionalizării regiunii.    

Pornind de la ideologia inclusă în discursurile noii clasei politice, instituţia de învăţămînt superior a încurajat şi a găzduit în deceniile următoare cel mai important segment al mişcării legionare din oraş şi din regiune. Fundată prin decizia cercurilor conducătoare de la Bucureşti, Politehnica devenise nu numai un loc al pregătirii viitorilor ingineri, ci şi o instituţie cu un rol politic clar definit. Exemplul la îndemănă politica identitară în funcţie de aşa‑numita „naţionalitate”. Procesul de românizare a învăţământului superior din Timişoara reiese din raportul rectorului Victor Vâlcovici din 1930, raport publicat cu ocazia aniversării a zece ani de la înfiinţarea universităţii. Pentru a proba în faţa ministerului şi a autorităţilor centrale politicile de cadre, raportul amintit reproduce tabelele cu numărul şi naţionalitatea absolvenţilor Politehnicii, localitatea şi regiunea din care provin. Selecţia celor ce doreau să frecventeze studiile superioare la Timişoara era făcută în aşa fel încît cei mai mulţi studenţi să provină din Basarabia şi din Vechiul Regat al României. Studenţii şi profesorii timişoreni şi bănăţeni primeau arareori un loc pentru a studia ori profesa aici[14]. Cît despre aşa‑numiţii minoritari (străinii din interior, cum cu o sintagmă nefericită îi numeşte istoricul Lucian Boia), aceştia fuseseră ignoraţi în totalitatea lor.

Cu toate că antisemitismul fusese aproape inexistent în oraş la începutul secolului al XX‑lea (evreii preferaseră Timişoara tolerantă în locul Vienei şi Budapestei)[15], autorităţile statale şi responsabilii vieţii publice locale de după primul război au reorioentat viaţa culturală a oraşului de pe Bega, producînd în scurt timp o primă şi serioasă discontinuitate în raport cu tradiţiile central‑europene. Deşi evreii Timişoarei îşi cîştigaseră un binemeritat şi recunoscut loc şi rol în viaţa social‑economică şi culturală ‑ ei reprezentau 10‑15 la sută din populaţia oraşului în deceniile interbelice, atunci cînd urbea număra 91.000 de locuitori ‑, un singur student evreu a fost admis în Politehnica timişoreană în anii 1920‑1930. Cît despre publicaţia ştiinţifică a Politehnicii, aceasta era în limba franceză, cu toate că cea mai mare parte a timişorenilor avea ca limbă maternă germana şi maghiară. Cu alte cuvinte, Politehnica devenise principala verigă instituţională locală a românizării pe criterii etnice, obiectivul ei în anii interbelici fiind excluderea sau dizolvarea trăsăturilor cosmopolite care conferiseră oraşului o identitate europeană.

În acelaşi sens al efortului de românizare din deceniile interbelice trebuie văzute şi activităţile de cercetare şi revista Institutului Social Banat‑Crişana. Modelul a fost preluat de la Institutul Social Român din Bucureşti, respectiv de la Institutul de Cercetări Sociale ale României. Între colaboratorii revistei timişorene se numărau: Emil Botiş, Cornel Grofşorean, Aurel Bugariu, Coriolan Buracu, Aurel Ciupe, Aurel Cosma jr., Gh. Cotoşman, Anton Golopenţia, Ilie Gropşianu, Romulus Ladea, Octavian Lupaş, Ioachim Miloia, Iosif Nemoianu, Petru Nemoianu, Melentie Șora, Ion Ţenchea, Traian Topliceanu. Marea majoritate a articolelor publicate de aceştia şi de colaboratorii ocazionali în „Revista Institutului Social Banat‑Crişana” avea o orientare etnonaţionalistă. În multe dintre ele am identificat teorii rasiste şi antisemite preluate şi adaptate fie din presa nazistă germană, fie din presa centrală a României. Nou înfiinţatele instituţii româneşti de cercetare şi de învăţămînt superior din Timişoara nu s‑au inspirat nicicînd din istoria Timişoarei, n‑au urmărit continuitatea şi valorificarea bogatelor şi fecundelor moşteniri ale Europei Centrale ce facilitaseră intrarea oraşului, regiunii şi a locuitorilor în modernitate. O mostră, dintr‑o mulţime, vine să arate ce anume înţelegea intelligentsia din Timişoara prin “bănăţenism”, respectiv prin identitate regională. Iată ce scrie C. Miu‑Lerca, colaborator al „Revistei Institutului Social Banat‑Crişana”: “... bănăţean e oricine ce are o comuniune cu acest pămînt, cu condiţia să fi fost asimilat în masa românească într‑o perfectă unitate de simţire, de credinţă şi gîndire bănăţeană. Să vorbească aceeaşi limbă, să se împărtăşească cu aceleaşi cîntece, să joace aceleaşi jocuri, să rostească aceleaşi rugăciuni – să trăiască şi să se integreze deci în postulatele spirituale ale baştinei”. Argumentele autorului – aşa cum şi menţionează ‑ sînt “de ordin biologic”, doar “cultura noastră etnografică, tradiţia, definesc bănăţeanul cel adevărat“. În concluzie, noţiunii de bănăţean nu i se pot asocia comerciantul evreu Mauriciu Goldman, medicul şvab Braun, preotul sîrb Iagodici ş.a. [16].

Nici grupurile aflate în minoritate numerică nu evoluaseră în temeiul vechiului cod cultural cosmopolit. După integrarea Banatului în statul român, şvabii bănăţeni cultivaseră o conştiinţă comunitară distinctă. Aceasta avea să ducă la autoizolare şi, după 1933, la apropierea de politicile Germaniei naziste. Etnonaţionalismul german a devenit echivalentul naţional‑socialismului şi asociase patriotismul ideii de superioritate a rasei ariene. Un studiu recent realizat pe baza pieselor documentare păstrate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi la Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale arată că un segment important al populaţiei germane din Banat s‑a radicalizat la sfîrşitul anilor 1930, mai ales după aderarea României la Axă şi după recunoaşterea oficială a Grupului Etnic German din România[17]. Radicalizarea a însemnat fuziunea ideologiei naţional‑socialiste a Reich‑ului lui Hitler cu tradiţiile şvabilor bănăţeni. Rapoartele Legiunii de Jandarmi Rurali Timiş‑Torontal arată că propagarea doctrinei naziste a fost posibilă şi pe fondul controverselor privind propria identitate comunitară. Din reţeaua care a multiplicat ideile rasiste şi antisemite în rîndul şvabilor din Banat au făcut parte şcoli, instituţii economice, ansambluri corale, asociaţii de meseriaşi, asociaţii de femei, firme comerciale, studenţi aflaţi la studii universitare în Germania. La rîndul său, Grupul Etnic German a jucat un rol important în punerea în aplicare a aceleiaşi doctrine rasiste. Banatul Timişoarei se confrunta cu un nou experiment ‑ unul total diferit faţă de cel din secolele precedente ‑, şi care a avut urmări tragice atît în anii războiului, cît şi după.

Pogromul de la Iaşi – declanşat la 28 iunie 1941 – a fost urmat de o adevărată propagandă nazistă şi fascistă la nivel naţional şi local. Ziarele din Timişoara scriau despre “terapeutica etnobiologică”, despre evrei şi ţigani ca “elemente străine” care “parazitează” “organismul viguros” al „fiinţei statale”, despre “bolşevismul jidănesc”, “rase jidoveşti”, “miresme otrăvitoare”, “focar de molimă”, despre „războiul sfînt”, „marele Führer” şi “providenţialul Antonescu”.

Înscenările au fost numeroase. Preluînd informaţii din „Monitorul Oficial”, ediţia pentru Banat a ziarului pronazist „Südostdeutsche Tageszeitung” a publicat la 1 iulie 1941 articolul intitulat Evreii şi bolşevicii din Iaşi au tras asupra militarilor români şi germani. Cum observase cercetătorul William Totok, autorul textului justifica pogromul ca fiind rezultatul reacţiei autoritǎţilor române la acţiunile „teroriste iudeo‑bolşevice”. La rîndul său, ziarul „Arader Zeitung” reluase comunicatul presei centrale româneşti, amestecînd şi falsificînd informaţiile. Ambele ziare reluaseră informaţia din comunicatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri potrivit căruia 500 de iudeo‑comunişti au fost executaţi pentru că trăseseră focuri de armă asupra soldaţilor germani şi români. Nici unul din amintitele ziare germane n‑a scris despre crimele comise la Iaşi în zilele de 28 şi 30 iunie, despre cele 13.266 de victime. Ele publicau însă numeroase articole antisemite, elogiind politicile lui Hitler şi Antonescu ori făcînd publicitate filmelor de propagandǎ nazistǎ: Jud Süss (Evreul Süss), Die Rothschilds (Familia Rothschild), Norocul vine peste noapte şi producţia româneascǎ Jurnalul de rǎzboi nr. 1 [18].

Nu numai presa germană, ci şi aceea de limbă română din Timişoara anului 1941 s‑a arătat favorabilă politicilor lui Hitler şi Antonescu, cultivînd ideile rasiste şi antisemite. Unul dintre publiciştii de la ziarul „Voinţa Banatului” vedea în pogromul de la Iaşi o replică la adresa iudeo‑bolşevicilor ce ameninţau existenţa naţiunii române. Iată un fragment din articolul intitulat Sînge şi publicat în ziarul amintit:

„Sîngele cere sînge. La jerfele de sînge ale unui neam se răspunde în mod natural prin alte sacrificii umane. La moarte se răspunde prin moarte, la masacrele iudeo‑marxiştilor a venit dreapta represiune de la Iaşi. Agitatorii din Iaşi, agenţi evrei ai bolşevismului, şi‑au primit binemeritata răsplată şi au fost lichidaţi... O mînă de criminali au venit la putere cu sînge şi acum îşi zvărcolesc rămăşiţele de tot în sînge...Unde este raiul lor acum? Unde este raiul propovăduit de comisarii iudeo‑marxişti pentru bieţii oameni? N‑au avut parte decît de o osîndă dreaptă: bălţile lor cu sînge propriu. Și acolo unde puterea nu se poate menţine decît cu sînge, nimeni nu‑şi are dreptul la viaţă. Cum poate să‑şi ceară viaţa aceşti oameni care nu cunosc decît sînge?...Oameni liniştiţi au fost seceraţi, soldaţi dezarmaţi au fost ucişi, prizonierii sînt măcelăriţi, iar nici femeile cu copiii lor nu sînt iertate. Rapoartele de război sînt uluitoare. O minte omenească nu le poate concepe... A fost un vis urît povestea aceasta de iudeo‑bolşevism. Supravieţuitorii lui vor vorbi cu groază de această lume de iad, iar cei care au avut nenorocirea să fie martori, nu‑şi vor aduce aminte decît de.... sînge. Este singurul lucru ce ne‑a lăsat această lume jidovească.”[19]

E acesta un discurs radical care are repere atît în presa din România, cît şi în aceea din Germania timpului. Este posibil ca astfel de articole să fi fost comandate de oficialii regimului Antonescu. Pe de altă parte, ideologia etnonaţionalistă fusese cultivată cu mulţi ani înainte de război de un grup de intelectuali din Timişoara. Publiciştii care au scris la Timişoara despre pogromul de la Iaşi – Gheorghe Atanasiu, autorul articolului Sînge, nu e singurul – demonstrează ura faţă de evrei, falsificarea grosolană a realităţii, dar şi obedienţa faţă de politicile generalului Ion Antonescu. La fel de adevărat este şi faptul că unii intelectuali‑publicişti aveau un bagaj intelectual precar, că nu deprinseseră minimele principii ale convieţuirii sociale, experienţa relaţiilor interindividuale şi intercomunitare.

Segregarea în funcţie de apartenenţa etnoculturală şi religioasă ‑ ideea de “noi” şi „voi”, de „duşman de rasă” şi „duşman de clasă” – s‑a propagat rapid şi pe tot cuprinsul României. Ideologia rasistă şi antisemită se multiplicase prin stereotipii precum „agenţi ai bolşevismului”, „purtători ai ideologiei iudeo‑marxiste”, „o mînă de criminali”. Limbajul publicistului de la „Voinţa Banatului” include exterminarea, Atanasiu afirmînd că evreii „n‑au dreptul la viaţă”, respectiv că cei ucişi în pogromul de la Iaşi „n‑au avut parte decît de o osîndă dreaptă: bălţile lor cu sînge propriu”. La ce se referă „baia de sînge” pentru care pleda Atanasiu? La un mod de exterminare simplu, din care lipseau tehnologiile sau armele perfecţionate. Cele mai multe victime ale represiunii s‑au datorat loviturilor aplicate cu patul armei, cu drugi de fier, răngi de lemn şi metal, ciomege de salcîm, evacuării şi transportului în vagoane de marfă cu aşa‑numitele trenuri ale morţii, privării de apă, aer şi îngrijiri medicale.

Articolul intitulat Problema evreilor şi publicat în ziarul „Dacia” pledează pentru aceleaşi decizii antisemite ale guvernului Ion Antonescu, considerîndu‑le a fi utile trebuinţelor vieţii româneşti. După ce autorul, Grigore Bugărin, susţine că evreii sînt “cel mai egoist popor din lume” şi că “literatura lor îndeamnă la desfrîu şi la înlocuirea fibrei morale de viaţă cu anarhia spirituală….”, formulează următoarea concluzie: “Măsurile luate la Iaşi, în Basarabia şi Bucovina sunt hotărîtoare şi deparazitează ţara de microbul celei mai grozave boale sociale: dezagregarea societăţii naţionale.... Odată cu refacerea hotarelor se reface şi viaţa interioară a neamului românesc“[20] .

Tema fobiei faţă de evrei o regăsim şi în articolul Bolşevismul, publicat în „Voinţa Banatului”. Autorul lui, Valeriu Dănilă, considera că prin pogromul de la Iaşi din iunie 1941 s‑a întreprins o acţiune justă, s‑a făcut o dreptate istorică:

„Stalin, peste cadavrul comunismului a împiedicat cu a sa dictatură proletar‑iudaică dărîmarea statului sovietic prin el însuşi, dar n‑a putut da acestei dictaturi o misiune istorică, războiul de azi nefiind decît refuzul Europei de a accepta actuala ordine din Uniunea Sovietică. Stalin a oprimat toate naţionalităţile din statul său, românii făcînd ani de‑a rîndul experienţa comunistă. Este acum rîndul evreilor de a face aceeaşi experienţă. În acest sens, putem explica citorilor noştri cum acţiunile din Iaşi au fost absolut drepte, evreii parcurgînd o experienţă de tip comunist. S‑a realizat astfel o dreptate politică”[21].

Sub titlul O nouă cruciadă, ziarul „Dacia” din 4 iulie 1941 publică un articol semnat de profesorul Nicolae Ilieşiu. Aici, mai mult decît în alte texte, fascinaţia pentru etnonaţionalism şi experimentele medicinei naziste e completată de o simpatie pentru politicile lui Hitler şi Antonescu. Pogromul de la Iaşi e văzut prin prisma ideologiilor română şi germană, respectiv prin asocierea războiului împotriva iudeo‑bolşevismului cu exterminarea pe baze rasiale a evreilor:

„O astfel de cloacă a răspîndit miresmele otrăvitoare ale unei rase jidoveşti inferioare timp de 24 de ani asupra culturii europene. I‑a sosit timp de a dispare. Contra acestui cuib de infecţie rasială s‑a pornit o nouă cruciadă în asentimentul şi în participarea întregii lumi civilizate europene. Primul pas de desinfecţie s‑a şi făcut la Iaşi prin stîrpirea unui focar de molimă. Şi acum, ca şi cu secole în urmă, în fruntea cruciadei stă tot poporul german, sub conducerea marelui Führer, şi cel român sub conducerea providenţialului general I. Antonescu. Frăţia de arme româno‑germană salvează din nou Europa de pericolul anarhiei. Prin distrugerea bolşevismului jidănesc va dispare din lume cuibul care alimentează anarhia şi desordinea. Iată pentru ce în această sfântă cruciadă iau parte toate popoarele Europei: Spania pregăteşte un corp de voluntari falangişti, Suedia recrutează tineri care de bună voie vor lupta contra iudeo‑bolşevicilor, armata slovacă a trecut frontiera pentru a lupta alături de armata Reichului, ţările baltice scăpate de tirania rusească, îşi trimit fiii la sfânta cruciadă, emigranţii ruşi se constituie în detaşamente de volontari. Iar Italia – care a sîngerat în lupta contra bolşevismului şi a înscris pagini de glorie dărîmând hidra masonică în luptele din Spania – va lua parte activă contra teroarei iudeo‑bolşevice. E un războiu sfînt, o cruciadă la care iau parte toate popoarele creştine din Europa. Suntem mîndri că armata română şi poporul român, şi acum ca şi altădată îşi are rol principal întru apărarea culturii europene contra distrugătorilor de neam, credinţă şi familie” [22].

Tragicul eveniment e descris cu sentimente similare autorilor crimei colective. Cît despre stereotipii, ele sînt nenumărate şi fac parte din limbajul dreptei radicale: „rase jidoveşti inferioare”, “bolşevism jidănesc”, „cuib de infecţie rasială”, etc. Propaganda fascistă nu era o noutate, ea putînd fi identificată în cercurile intelectuale din anii interbelici. Nu era nou nici vocabularul, nici tonul şi nici propaganda rasistă şi antisemită. Aidoma textelor publicate în anii precedenţi de unii sociologi din cadrul Institutului Social Român din Bucureşti – exemplul acelora semnate de Traian Herseni ‑ , cel al lui Ilieşiu subscrie rasismului, context în care face trimitere la eliminarea evreilor din România. Cît despre definirea pe criterii tribale a naţiunii, aceasta avea ca punct de plecare mediul intelectual românesc din secolul al XIX‑lea, mediu influenţat de cultura romantică germană[23].

În loc de concluzii

Pogromul de la Iaşi a fost posibil şi prin implicarea populaţiei locale, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim nu doar de violenţele dictatorială, fascistă, militară, dar şi de violenţa colectivă. Studiile asupra Holocaustului românesc sînt încă la început, tocmai de aceea, alături de cercetarea şi descrierea cronologică a faptelor şi a evenimentelor, este necesară interogarea lor din perspectiva ştiinţelor social‑politice [24]. Informaţiile puse în circulaţie aici le‑am examinat prin prisma semnelor de întrebare pe care mi le‑am pus în legătură cu ideologiile identitare.

Presa a multiplicat prejudecăţile cu privire la evrei, a ales să joace rolul de purtător de cuvînt al nazismului conflictual pus în aplicare de regimul Antonescu. Funesta teorie a sîngelui prezentă în presa timişoreană la cîteva zile după pogromul de la Iaşi indică faptul că doctrina antisemită fusese însuşită şi de intelectuali din vestul României. Cît despre ziarele locale ale timpului, ele au evidenţiat‑o cu nonşalanţă. Intelectualii români căutau să‑şi rezolve propriile dileme şi atunci apelau la modelele de gîndire care credeau că le pot satisface noua lor trăire romantică a istoriei. Specificitatea ‑ fie etnonaţională, fie religioasă ‑ devenise o obsesie şi avea să domine orientarea intelectuală. Nerealista aşezare în planul ştiinţelor sociale a avut urmări dintre cele mai dramatice pentru viaţa politică. Ideile propagate pe scară largă în presă n‑au fost deloc inocente. Impactul textelor speculative a încurajat viziunea metafizică în dauna aceleia empirice. Cum se observă din citatele de mai sus, nu e vorba de sensul real al conceptelor de cultură şi educaţie, ci de absenţa lucidităţii care şi‑a pus amprenta asupra intelligentsiei şi societăţii României interbelice.

Trasarea semnului de continuitate între medieval şi modern, între două modalităţi distincte de organizare şi desfăşurare a vieţii culturale, sociale, administrative şi economice pare a fi fost una dintre confuziile majore. Constantin Noica şi congenerii săi nu fuseseră de acord să fragilizeze legitimitatea etno‑lingvistică şi etno‑culturală pe care se baza statul. Discuţia intelectuală în jurul organizării statului şi naţiunii pe principiile civilizaţiei occidentale moderne echivala cu teama faţă de pierderea suveranităţii naţionale. Într‑un asemenea context, “străinii din interior” şi mai ales evreii, deveniseră o temă obsedantă. Alături de acţiunea politică exterminatoare, pogromul evreilor din Iaşi a fost rezultatul superficialei cunoaşteri a istoriei şi culturii iudaice, urmarea propagandei antisemite agresive a unui segment foarte popular din rîndul intelectualităţii şi al presei româneşti. Izvoarele intelectuale au jucat un rol esenţial în orientarea antisemită a administraţiei şi a militarilor, contribuind la luarea deciziilor politice în urma cărora a avut loc crima în masă.

Cercetările documentare ale istoricului Jean Ancel au evidenţiat faptul că pogromul de la Iaşi a fost cel mai ruşinos moment din întreaga istorie a deportării evreilor români prin sălbăticia exterminării organizată de autorităţi, armată şi o parte a populaţiei. Mai multe studii şi cărţi editate în ultimele decenii au prezentat datele şi faptele petrecute la Iaşi în iunie 1941, descriind în detaliu crima colectivă îndreptată împotriva evreilor. În pofida atenţiei acordate de o parte a istoricilor, pogromul de la Iaşi este insuficient cunoscut în România atît în mediile intelectuale, cît şi la nivelul publicului. Nu toate instituţiile de învăţămînt şi de cultură acordă atenţie acestui capitol din istoria naţională, absenţa lui din cursurile de istorie a României din universităţile şi şcolile medii făcînd posibile şi astăzi incitări la ură similare acelora din prima jumătate a secolului al XX‑lea. Falsificarea informaţiilor privitoare la pogrom multiplicată prin istoriografia naţional‑comunistă a fost dublată după 1989 de absenţa reformei curriculare.

Nu întîmplător, cultura, civilizaţia şi istoria evreilor din România au rămas necunoscute publicului, inclusiv aceluia instruit în universităţi. Societatea şi instituţiile statului sînt permisive atunci cînd e propagată incitarea la ură pe baze lingvistice, religioase şi rasiale. Aducînd în discuţie ecoul pogromului de la Iaşi în viaţa intelectuală şi în presa de la Timişoara, am dorit să arăt cum ideologia rasistă şi antisemită a fost posibilă pînă şi într‑un oraş care conservase, măcar şi parţial, mai vechile sale trăsături cosmopolite. Pe de altă parte, am considerat că e important să aflăm de ce şi cum o parte a intelectualităţii timişorene a reacţionat brutal, întorcînd spatele marii tragedii, acceptînd, justificînd şi difuzînd ideologia care a contribuit la exterminarea evreilor din capitala Moldovei.

[1] Vezi Trencsény Balazs, Conceptualizarea caracterului național în tradiția intelectuală românească în Victor Neumann, Armin Heinen (Editori), Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor ocial-politice, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 357-358.

[2] Traian Herseni, Mitul sîngelui, în “Cuvântul”, an. XVII, serie nouă nr.41, 23 noiembrie 1940; Idem, Rasă și destin național, în “Cuvântul”, an. XVII, serie nouă, nr. 91, 16 ianuarie 1941.

[3] Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica, București, 1998.

[4] Hans Erich Bödeker, Cuvînt înainte la Victor Neumann, Kin, People or Nation? A European Political Identities, Scala Arts and Heritage Publishers, London, 2021.

[5] Andrei Cornea, Turnirul Khazar. Împotriva relativismului contemporan Editura Nemira, București, 1997.

[6] Lavastine, op.cit.

[7] Moshe Idel, Mircea Eliade. De la magie la mit, Editura Polirom, Iași, 2014, p.232.

[8] Victor Neumann, Interwar Timișoara, în Victor Neumann (Edited by), The Banat of Timișoara. A European Melting Pot, London, 2020, pp. 369-387; Idem, Timișoara – oraș de referință al Banatului interbelic, în Victor Neumann, (Coordonator și coautor), Istoria Banatului. Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere, ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2016., pp 617-636. Idem, Interculturalitatea Banatului, ediția a II-a, Editura Univ.Al Ioan Cuza, Iași, 2013; Idem, Evreii Banatului. O mărturie a multi-și interculturalității Europei Est-Centrale, ediția a II-a, Editura Brumar, Timișoara, 2016.

[9] Vezi o descriere a modului în care e înțeleasă arta, cultura în general, în perioada interbelică de mai mulți intelectuali români din Timișoara și din Banat la Adrian Szakacs, Arta reflectată în “Revista Institutului Banat-Crișana” în „Euroregionalia. Revistă de Studii Interdisciplinare” (Muzeul Național de Artă &Centrul de Studii Avansate în Istorie al Univ. de Vest Timișoara), nr. 1, 2014, pp. 203-227. O bună parte a colaboratorilor amintitei reviste propagaseră orientarea autohtonistă, fanteziile etno-arhaice și rasismul, delimitînd cultura și arta locale de elementele străine. E vorba de ideologizarea discursului cultural, respectiv de transformarea lui într-un instrument de propagandă al politicii radicale de dreapta. Revista publica studii referitoare la condiția socială din satele Banatului, reprezenta un institut de cercetări sociale care avea legături nemijlocite cu școala de sociologie a lui Dimitrie Gusti din București.

[10] Dr. Sabin Manuilă, Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, Vol. II, Neam, limbă maternă, religie, Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică, 1938, p. 468-469.

[11] Cf. Adresa Primăriei oraşului Timişoara către Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor în chestiunea înfiinţării unei Politecnice în Timişoara, în Victor Vâlcovici, Şcoala Politecnică din Timişoara. Zece ani de existenţă (octombrie 1920-octombrie 1930), Timişoara, Tipografia Românească, 1930, p. 7-12, cf. p. 10.

[12] În anii 1918-1920, Consiliul Dirigent a gestionat în chip provizoriu problemele regiunilor nou integrate în România după Tratatul de pace de la Paris.

[13] Cf. Motivarea bugetului Politecnicei din Timişoara semnată de Onisifor Ghibu în Victor Vîlcovici, loc.cit., p. 14-15, cf. p.15.

[14] Victor Vâlcovici, op.cit., p. 97-99. Pentru opţiunea ideologică etnonaţionalistă a se vedea Ioan Lotreanu, Monografia Banatului. Vol. I, Situaţia geografică. Locuitorii. Comunele, Timişoara, Institutul de Arte Grafice „Ţara”, 1935; Cornel Grofşorean, Banatul de altădată şi de totdeauna. Sinteza problemelor istorice şi social-politice, Timişoara, Helicon, Institutul de Arte Grafice, 1946.

[15] Vezi Victor Neumann, Evreii Banatului...., p. 139.

[16] C. Miu-Lerca, Bănățenism și creație în „Revista Institutului Banat-Crișana”, an. VI, nr.22-23, 1938, p. 22. Vezi și Adrian Szakacs, Arta reflectată în „Revista Institutuilui Banat-Crișana”, în „Euroregionalia. Revistă de Studii Interdicsiplinare”, nr.1, p. 203-227.

[17] David Borchin, Îndoctrinarea nazistă a șvabilor bănățeni din mediul rural din Timiș-Torontal, în „Euroregionalia. Revistă de Studii Interdicsiplinare”, nr. 5, 2018, p. 109-124.

[18] William Totok,”80 de ani de la Pogromul din Iași”: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2021/07/03/william-totok-80-de-ani-de-la-pogromul-din-iasi/

[19] Gheorghe Atanasiu, Sânge, în „Voința Banatului”, an. XXI, nr.29, 20 iulie 1941.

[20] Grigore Bugărin, Problema evreilor, „Dacia”, an. III, nr. 95, 9 august 1941.

[21] Valeriu Dănilă, Bolșevismul, în „Voința Banatului”, an. XXI, nr.28, 13 iulie 1941.

[22] Nicolae Ilieşiu, O nouă cruciadă, în „Dacia”, an. III, nr. 66, 4 iulie 1941.

[23] Vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, ediția a III-a, RAO, București, 2015.

[24] Armin Heinen, Locul Pogromului de la Iași în cadrul Holocaustului românesc, în vol. Pogromul de la Iași 28-30 iunie 1941. Prologul Holocaustului din România, ediție de George Voicu, Polirom, Iași, 2006, p. 129.