logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

PROZĂ

 


Ildiko Şerban
poetă, prozatoare, Curtici

 

Ultima scrisoare


Nu mă mai doare nimic, Emilia! De mult nu mai simt carcasa asta. Oricum numai mă încurcă. Ultima domnişoară care a trecut să îmi schimbe perfuzia, a strâmbat din nas când a simţit mirosul înţepător de urină. Sonda mi-au schimbat-o acum câteva zile, dar punga azi nu a fost golită . Miroase a final aici. O înţeleg! Parfumul ei semăna cu ceva şi da, am tras adânc aer în pieptul costeliv, ca să rămână cît mai mult cu mine o altă perspectivă a amintirilor. Încă nu ştiu la ce o să-mi folosească, dar continui să le adun şi să le ordonez în memorie. Le pun în sertare catalogate după natura lor, sursa lor, aplicabilitatea lor, pentru că din cele cunoscute, la simţuri mă refer, mai funcţionează mirosul, văzul un pic şi cuvintele. Ah! Da! Cuvintele rostite, căci celelalte, înafară de tine nu interesează pe nimeni. Și cele spuse, sunt reduse la simplitatea punctului despre care ti-am mai scris. Scris? Oh! De la ultima scrisoare..., aia albastră, nu am mai scris. Nu am avut cui. Nu am plâns când mi-au spus că ai murit. Nici măcar nu am fost trist. Atunci încă mă puteam mişca şi doar m-am dus la fereastră, aşa târându-mă cu ajutorul cadrului şi am privit cerul. Cerul ăsta pe care îl vedem. Cel de deasupra noastră. Căci dedesubtul sau înăuntrul cerului, e mai greu de văzut cu ochii. Erai undeva acolo ca şi cum ai fi fost acasă. Oricum nu te-am mai văzut din copilărie şi doar scrisorile ne arătau cum trec anii. Aşa că, acasă, e undeva într-un sertăraş, bine pus la locul lui. Nu doar undeva, ştiu exact unde, dar am spus-o aşa din reflex, ca să mai prelungesc un pic ideea şi să-mi aud vocea. Acum trăim o altă eră, Emilia! M-am învăţat cu reportofonul, dar tu, oricum nu eşti interesată de asta. Eu îţi înregistrez acum scrisori şi ţi le trimit, ştiind că vocea mea e tot ce am, aşa că mă trimit, iar şi iar, ţie. Cadrele medicale cred că sunt nebun, dar ei, săracii, nu ştiu ce este nebunia. Îi ascult de ani întregi, îi observ şi din viaţa lor mi-am făcut şi eu o viaţă. Nu nebună ca a lor! Nu! Ci una normală, a culorii! Sunt atât de bogat! Am trăit galbenul, Emilia! M-am îndrăgostit! Și m-am căsătorit cu una din infirmiere. Cât era de blândă, Emilia! Felul în care storcea mopul, ca podeaua să se usuce mai repede şi apa pe care o schimba la fiecare salon, sunetele acelea, le-am înregistrat săptămâni întregi pe reportofon. Apoi le-am reascultat. Cele din mop şi baie, pentru că restul nu mă interesau. Am codificat mesajele din apa stoarsă şi din cea golită în baia din salon. Știi câtă blândeţe îţi trebuie să faci asta? Doar tu mai ştiai să storci cârpa aşa, cârpa aia cu care spălai pe jos şi sunetul acela l-am recunoscut aici. Da! M-am căsătorit cu ea! S-a îndrăgostit când i-am reprodus sunetul apei, dar colegele ei au scos-o din salon pentru că i se făcuse rău, de atâta frumos. Apoi am avut o fetiţă. I-am pus numele tău. Dar într-o zi, au plecat amândouă, undeva. Nu ştiu unde, dar le-am pus într-un sertar, împreună cu sunetele lor. Apoi m-am mutat la casă. Era una de vânzare în marginea oraşului. Am auzit cum povestea o asistentă despre ea şi că are un nuc mare în grădină. M-am decis repede şi am şi renovat-o. Asistenta spunea că materialele sunt scumpe, dar eu am găsit soluţii fără bani. Am renovat-o eu. Am dus sunetele acolo ca să inaugurăm şi a venit şi soţia mea cu fiica noastră. Acolo am aflat că „undeva''-ul era foarte aproape, doar că eu am avut o perioadă în care nu am mai auzit sunetele. Atunci nici nu ţi-am înregistrat nimic. În perioada aceea m-am întors la culoarea cuvintelor. Ti-am povestit, despre ele într-o scrisoare. Ţi-am explicat atunci, pentru că nu înţelegeai, cum roşul, nu e roşu, în cuvânt. Acum nu are rost să o iau de la capăt. Scrisorile sunt acolo şi eu am obosit să tot spun aceleaşi lucruri. De aia zic şi tot repet că eu nu sunt nebun, ci doctorii sunt! Cum pot anula o teorie pe care le-o spun şi o demonstrez de o viaţă? Constant acelaşi lucru! Argumentat! E clar că au o problemă, dar îi înţeleg, trebuie şi ei să mănânce o pâine. Am făcut şi vreo două facultăţi. Erau nişte studente în practică pe aici. Eu atunci dormeam mult. Mă puseseră în cămaşă de forţă. Da! Nu voiam decât să îmi dezbrac pielea. Îmi era foarte cald. Le-am spus şi iar nu m-au crezut. Vezi? Îţi spuneam de rândul cuvintelor, de dinafara mea şi de dinăuntrul meu. Mai ţii minte? Acolo ziceam că tuşesc în urma prafului ridicat de cele de afară. Ele cuvintele, mărşăluind, afară... De aia m-au pus în cămaşă de forţă. Nu am vrut să înghit praful şi îmi era foarte cald, pentru că ele erau multe, foarte multe şi-mi luau aerul. Și dormeam, am zis. Mult dormeam. Atunci am fost la examene. Toate le-am luat. Toate. Acolo era un profesor bătrân şi m-a ascultat. În sfârşit cineva a ascultat teoria punctului şi a culorii cuvintelor, dar l-au arestat. Eu am luat examenul cu mine şi l-am dus acasă, sub nuc. A venit şi una din studente. Acolo, ai venit şi tu. De fapt erai deja acolo şi făceai plăcinte umplute cu scrisorile mele. Ai înţeles în sfârşit gustul cuvintelor aurii şi nu am mai avut nevoie de poeme.

Cerul e verde prin carcasa asta uscată. Emilia? Îmi simt coloana cum se desface în bucăţi! Și punga de urină se varsă! Miroase iar a parfum de asistentă şi sunetele se scriu din nou, Emilia! Albastre ca ultima scrisoare.