RESTITUIRI

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

Șezătorile literare

Obiceiul de a organiza întâlniri ale scriitorilor cu publicul cititor, datează de aproape un secol. Lucru acesta îl aflăm de la Emil Gârleanu, care afirmă că:

„Întâia oară când s-a întrebuinţat această denumire de «şezătoare literară» pentru citirile literare în public a fost în martie 1906, după vestita tulburare de sânge, din seara de 13 martie, când mulţimea a oprit reprezentarea unor piese în franţuzeşte pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Atunci, într-un cald avânt şi pentru propovăduirea limbii şi literaturii româneşti, Nicolae Iorga, însoţit de câţiva dintre scriitorii grupaţi în jurul revistei «Sămănătorul», au plecat prin ţară, de la un capăt la altul, citind publicului românesc, care era chemat să asculte şezători literare.

Prima descindere au avut-o scriitorii la Craiova, unde, împreună cu Nicolae Iorga, au mai participat şi Mihail Sadoveanu, Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel şi scriitorii locali. Traversând apoi prin alte oraşe până la Iaşi şi Botoşani, scriitorii au fost pretutindeni primiţi cu entuziasm şi ascultaţi cu căldură şi bunăvoinţă, uneori întâlnirile transformându-se în frumoase manifestări de dragoste. Începutul se făcuse, fireşte, în împrejurări priicioase, cauza ce apărase scriitorii era prea dreaptă ca să nu trezească un răsunet în sufletele tuturor.”

De-a lungul timpului, acest nou fel de a împărtăşi scrisul a prins, devenind mai apoi o trebuinţă sufletească mai cu seamă după înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români, la 28 aprilie 1908, având ca preşedinte pe Cincinat Pavelescu şi vicepreşedinte pe Mihail Sadoveanu. De-atunci au fost organizate numeroase şezători literare în diferite oraşe.

Un rol important au avut cele organizate în 1910, în Bucovina, unde faptul a luat însemnătatea unui moment cultural. În ceea ce priveşte Transilvania, o astfel de şezătoare literară s-a organizat la Sibiu, în februarie 1911.

Referindu-se la şezătorile din Transilvania şi Bucovina, Emil Gârleanu arăta că acestea

„pot fi cu adevărat ţinute drept evenimente culturale. Eu nu cred să fie fericire mai mare pentru românii din aceste două ţări înstrăinate, decât auzirea limbii române, vorbită de acei care veghează la păstrarea şi înfrumuseţarea ei. Și nu cred că ţara noastră nu poate face mai mult pentru unitatea culturală a tuturor românilor, decât printr-o legătură de limbă şi simţire, legătură de la om la om, prin viu grai. O singură pagină, citită frumos din Ion Creangă, poate înrâuri mai puternic de orice mijloc asupra ţăranului bucovinean sau ardelean.

Pornirea tinerilor scriitori de a se rupe din sferele lor înalte de visări în mijlocul cititorilor are la bază un scop artistic precum şi dezvoltarea gustului estetic, dar mai mult, înseamnă un real progres.”

În ceea ce priveşte şezătoarea de la Sibiu, aceasta a sporit în importanţă, mai ales pentru faptul că scriitorii bucureşteni n-au cunoscut până atunci, în mod nemijlocit, stările de lucruri din Ardeal. Evenimentul este consemnat pe larg de „Tribuna” (Arad), care, printre altele, precizează că:

„Aproprierea scriitorilor români din Regat de regunile noastre ardeleneşti a fost, de altfel, chiar o datorie... Dacă noi am dat Ţării Româneşti pleiade de dascăli, filologi şi propagatori entuziaşti ai iubirii de neam, generaţia mai tânără a scriitorilor români din Regat este de sine obligată a se împărtăşi cu formele mai noi şi cu rezultatele mai înaintate ale artei lor. Căci ne-a binecuvântat Dumnezeu şi pe noi ardelenii cu câţiva scriitori de seamă este ştiut. Și dacă în timpul din urmă faptul acesta se remarcă tot mai mult de opinia publică, este pentru că ei îşi fac datoria. Negreşit, condiţiile de creaţie şi de activitate sunt mult mai grele şi dotările mult mai complicate la scriitorii ardeleni de acasă. Ei au luptat încă cu preocupări medievale, pentru libertatea cuvântului şi a simţirei”.

La numai două luni de la şezătoarea de la Sibiu, scriitorii români vin la Arad, la 16-29 aprilie 1911, organizând o şezătoare literară în oraşul de pe Mureş. Anticipând acest eveniment înălţător „Tribuna” adaugă:

„Marii cântăreţi şi povestitori ai neamului, care ne-au robit cu scrisul lor de-atâtea ori sufletele, vin la noi ca să ne arate pentru o clipă strălucirea geniului românesc. Va fi o zi de rară sărbătoare, ziua aceasta pentru noi.

Românii din toate părţile, dar mai ales din apropiere, cărturărimea şi ţărănimea se grăbesc în această zi la Arad, căci prilejul acesta unic, când pot vedea într-un mănunchi lamura neamului nostru, cine ştie dacă se va mai da vreodată”.

Îşi anunţaseră sosirea: Ion Gorun, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Victor Eftimiu, Emil Gârleanu, A. de Hertz (Dinu Ramură), Caton Theodorian, Ion Minulescu, Zaharia Bârsan, Dumitru Nanu. Din Ardeal urmau să sosească Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Ioan Lupaş şi Alexandru Ciura.

Venind prin Turnu-Roşu, scriitorii din ţară trebuiau să se întâlnească cu cei din Ardeal şi să ajungă împreună la Arad. Se organizase ca în aceeaşi zi, seara, la Restaurantul „Crucea Albă” să fie întâlnirea de cunoaştere, iar a doua zi, duminică, să fie şezătoarea literară.

Poporul a ieşit prin gări în întâmpinarea scriitorilor. La Vinţ, preotul Man salută în numele locuitorilor pe Ion Agârbiceanu şi pe Octavian Goga, căruia o domnişoară îi înmânează un frumos buchet de flori de liliac. La Orăştie, fiind de faţă Lapedatu, Moţa şi alţii, a fost adusă o cunună cu inscripţiile „Librăria Naţională Orăştie, omagiul scriitorilor români” şi un buchet cu o panglică tricoloră purtând inscripţia „«Foaia interesantă» Orăştie, care prin voi trăieşte”. Totodată se alătură scriitorilor şi Sebastian Bornemisa, conducătorul librăriei din localitate, iar la Simeria grupul se măreşte cu Vasile C. Osvadă, „apostolul cooperaţiei” în Ardeal.

La Deva, îi întâmpină iarăşi multă lume, iar la Ilia li se alătură tânărul avocat Ion Maier. La Săvârşin corul ţăranilor îi întâmpină cântând „Pe-al nostru steag”. În sfârşit, la Arad, unde sosesc sâmbătă, 15 aprilie 1911, ora 8 dimineaţa, sunt întâmpinaţi de multă lume şi primiţi călduros de redactorii „Tribunei”. A doua zi, ziarul consemna acest eveniment:

„Dl. Cincinat Pavelescu, cu verva-i scânteietoare, Gârleanu, cu graiul său dulce moldovenesc, simpaticul Dinu Ramură (A. de Hertz), toţi erau în cea mai bună dispoziţie. Oboseala călătoriei nu lăsase urme nici asupra domnilor Dumitru Nanu, Corneliu Moldovan, Victor Eftimiu şi Al. T. Stamatiad – tineri simpatici, cu vorbă aleasă şi cu acel aer inconştient de intelectualism şi de uşoară ironie subtilă care face ca vorbirile lor să aibă întotdeauna un farmec particular.”

Seara, toţi s-au întâlnit în sala mică a restaurantului Crucea Albă: „Mentalităţi atât de deosebite se întâlnesc şi se înţeleg totuşi în aceeaşi simţire: dragostea de neam şi de cultură românească”.

A doua zi, duminică, 16 aprilie 1911, la prânz, a avut loc un banchet de 248 tacâmuri, la acelaşi restaurant. Cu această ocazie s-au rostit toasturi:

„Ei ne aduc – a spus Nicolae Oncu – gândirea lor şi frumoasa limbă românească, ale cărei accente fac să ne tresară inimile de fericire... Ei sunt stegarii noştri pentru care ne dăm sufletul... Voi sunteţi apostolii culturii române şi ca adevăraţi apostoli vă primim cu braţele deschise şi sufletul curat”.

În numele scriitorilor a răspuns Emil Gârleanu:

„La poftirea ce ne-a făcut-o ziarul «Tribuna» am răspuns cu toată graba ce ne dă idealul pentru care luptăm cu toţii: unitatea culturală a tuturor românilor.”

Primit cu aplauze, a luat cuvântul Octavian Goga:

„Nu pot să primesc ovaţiile ce-mi faceţi ca fiind adresate mie, ci ideii ce slujesc ca modest scriitor. Ideea aceasta e unitatea sufletească a poporului românesc de pretutindeni... Ei, scriitorii, reprezintă însăşi raţiunea de a fi a unui neam...”.

Șezătoarea literară de la Arad, ca şi în celelalte localităţi amintite, a avut scopul ca scriitorii să consolideze prin citirile lor unitatea sufletească a românilor de pretutindeni, să ducă mai departe cuvântul românesc.