logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

 

Înnoire prin tradiṭie[1]

 

logoCălin Dengel este un poet capabil să varieze reţetele; adică şi-a construit un reţetar copios. Dea. Epicus brevis chiar propune un discurs sever, abstractizat pe filon simbolic-mitologizant, dar înfăşurându-se niţel şi în psihanaliză şi religios. O poezie aticistă, tăiată limpede şi precis, reţinută precum un edificiu de Palladio. O tonalitate de epopee, gesturi de sibilă dantescă:

1.1 A curs din cer, zile la rând, mânia zeilor, orbi am fost, uzi și răsuciți, am uitat de inimile scăldate în otrava îngerilor, am uitat desfătarea stelei și dulceața cărnii, nici mai buni sau mai drepți nu am fost”.

Raţionalizarea formei e însoţită de o conjugare a iraţionalităţii. Pe un ton veterotestamentar:

1.3 Nici visele nu ne-au fost izbăvire, ca blesteme vii s-au năpustit asupra noastră și mulți au fost cei care au crezut că așa se cade și deschizându-și inimile mult le-au pătimit”.

Naşterea tragediei se înfăptuieşte sub ochii noştri. Corul intonează şi declamă calamităţi. Se caută o cheie, un descântec eficient în prag de apocalipsă:

1.5 Curgea din cer, zile la rând mânia zeilor, optzeci la număr, orbi am fost, uzi și răsuciți după voia plămăditorului.

1.6 Atunci, în cea de-a optzeci și una zi, m-am așezat silit de duh la masă, am deschis mașina știutoare de răspunsuri, am scris mâhnirea pe alb cu literele nopții până s-a ușurat spinarea, până s-a ușurat tâmpla”.

De aici şi figurile de stil hiperbolizante, dar dozate corect. Registrele limbajului sunt cumpănit arhaizate şi biblicizate, suficient pentru a inocula un ton profetic şi chiar apocaliptic:

1.12 Cu mintea mea de-apoi i-am spus: Lasă-mă pe mine, pacoste, în voia valurilor, că nu-i mare pierdere! Lasă-mă pe mine în voia valurilor! așa i-am spus. Atunci, înveninatul pufni de ciudă și se scurse în sălașul său lăsându-ne atârnați peste necazul lunii până ce, vuietul prăpădului, suflările ne răzbi și multă părere de rău am simțit în inimă pentru mine. Apoi treaz am fost pentru încă o gură de apă și un dumicat și cu multă scârbă am viețuit încă o zi”, „1.13 Când îmi simți, iar, credința slăbită, înveninatul ieși cu limba spurcată să-mi arate meșteșugurile sale”.

Parabolele şi alegoriile în descendenţă soteriologică predomină:

1.14 Era morțiș, pe celălalt mal al unui lac, să ajungem, eu și alții ca mine, iar unul pe care îl știam de undeva, mă chema să-l trec în luntrea găurită. Cu brațele vânjoase și vâslele bune se lăuda, că îndeajuns ne vor fi, să trecem pe malul celălalt. Acolo era un loc fermecător și plin de viață, care se arăta ademenitor dintre aburi”.

Tot în linia esteticii urâtului din unele cărţi vechi testamentare şi din Apocalipsă sunt montate unele texte. Efectul este catastrofal şi alchimic-iniţiatic:

2.1 Când am simțit că viermii lumii, din mine, se satură mai abitir ca dintr-un stârv uitat la marginea drumului și nu mai izbuteam cu oblojitul bubelor, am fost să mă vadă un știutor de metale. Mi-a bătut coastele și mi-a întrebat măruntaiele în ce lume îmi era sortit să trăiesc și pentru că nu a primit răspuns, m-a gonit înapoi în mulțime cu vorbe de ocară”.

Într-o lume obsedată de crezul în ṣtiinṭă, adică de venerarea ipohondriei, poetul reuṣeṣte să facă loc în artă vechilor abordări cognitive paralogice. Ceea ce nu este atât de ṣocant dacă ṭinem seama că vieṭuim într-un interval de ṣamanism postumanist:

2.2 Am fost să mă vadă un zodier știutor de soartă, care mi-a căutat noima nașterii și rădăcinile sângelui în stelele din înalt. Și pentru că nici una nu a lucit pentru mine un răspuns și nu era limpede în ce lume îmi era sortit, m-a gonit înapoi în mulțime cu vorbe de ocară”.

În ṣtiinṭa veche tratamentele se împleteau alchimic pentru a combate cauzele, nu efectele, precum în medicina alopată actuală. De altfel, Blaga considera că alchimia era complet altceva decât chimia, aṣa cum preistoria e diferită de istorie:

5.4 Și când a fiert apa am pus un pumn de cenușă din vatră ca să-mi curețe măruntaiele de otrăvuri. Beam, mă pipăiam și întrebam: Tu ești mâna mea cea dreaptă? Zvâcnea sângele în ea și am aflat că a mea era. Tu ești piciorul meu cel stâng? Zvâcnea sângele în el și am aflat că al meu era. Tu ești pieptul meu întărit de încăierare? Zvâcnea în el inima și am aflat că al meu era. Inimă sleită ești tu supusă mie sau vrăjmașului meu? Și am primit răspuns tăcerea secătuirii dintre omoplați”.

Propriu-zis, poetul practică un imitatio de stil aticist cu unele reverberaṭii asianice ṣi efectul este chiar unul reuṣit. Folosirea timpurilor trecute plasează totul în illo tempore, într-un interval al exemplarităṭii:

7.5 Steaua zorilor călătorea iuțită de avântul prinsorii, crescuse pe cer și înghițise Luna, iar lumea, cât mai rămăsese, trosnea din orizonturi și cu mare vuiet se rupea bucăți”.

Conṭinutul ṣi figuraṭia sunt baroce, excelând în contorsionare ṣi contondenṭă atunci când se detaṣează de tonul sapienṭial:

7.11 Pizma șuiera dinăuntrul ei asupra mea ca un vifor întors din drum, roiuri de ace reci îmi luau calea, dar se topeau de văpaia ochiului meu. Mare fu vijelia, dar îmi întări zborul, iar când răsuflă, colții și măselele îi căzură și se înfipseră adânc în glie departe, iar dincolo de aceste porți, jupuit de pieile largi, prin colb l-am lăsat să se târâie”.

Întreg cuprinsul volumului este organizat în tablete, ca ṣi cum ar fi vorba de antice mesaje iniṭiatice dezgropate de sub temple prăbuṣite:

5.5 Atunci fierea și tot ce mai prisosea în mine au buit pe gât, iar pe nări a ieșit suflarea răului, în chip înspăimântător, dar înaintea ei m-am ridicat și am stat drept și nu m-am înfiorat”.

Este cel mai bun volum de versuri de până acum al poetului-doctor Călin Dengel. O realizare suprinzătoare ce oscilează între doricul sobru ṣi barocul maxim torsionat. În cele din urmă, este un discurs cultural formatat, dar nu culturalizat. De aici aura de prestigiu pe care o degajă poemele, de texte sibilinice. Ca să nu mai spunem că literatura Sibilelor a fost la mare căutare în Evul Mediu timpuriu. Deci din tradiṭie ṣi cunoaṣtere se zămisleṣte o poezie în răspăr cu ce este la modă astăzi. Ṣi deloc rău nu este.

 

[1] Călin Dengel, Dea. Epicus brevis, Editura Libris Editorial, Braşov, 2020