LECTURI PARALELE

Ioan Matiuţ
poet, editor Arad

Poeta pasăre[1]

De mult nu am mai citit o carte de poezii cu aproape 300 de pagini. O astfel de carte este cea a Violetei Pintea, intitulată provocator Bordel.

De la început trebuie să spun că din cauza tirajului minuscul în care a fost tipărită, şansele ca ea să ajungă la un număr mare de cititori, sunt foarte reduse. Poate o publicare online ar face‑o mai vizibilă, oferindu‑i astfel o binemeritată accesibilitate.

Violeta Pintea este o poetă prolifică, de largă respiraţie, pentru care poezia nu este doar declarativ o formă de supravieţuire într‑o lume a izolării asumate. Este o voce lirică feminină puternică şi ar merita o soartă literară mai bună dacă şi‑ar gestiona mai bine talentul şi creaţia. Scrie o poezie densă şi dură. Fiecare poem este o poveste de viaţă, o experienţă unică având toate ingredientele necesare unei construcţii lirice, cu accente dramatice. Revolta în faţa condiţiei femeii, a sentimentelor brutalizate şi banalizate, a clişeelor, deşertăciunilor vieţii, trădărilor în dragoste, limitelor de tot felul, însoţesc poezia Violetei Pintea, de la un capăt la altul. O obsesie care bântuie poemele este cea a păsării cu care poeta încearcă să se identifice. Astfel o întâlnim în cele mai diverse şi inedite ipostaze: pasăre roşie, verde, albă, de piatră, cu glonţ, cu rouă, cu săgeată. păsări moarte, mari, negre, oloage, triste, nervoase, otrăvitoare.

Dar supraproducţia de poezie are şi capcanele ei din care nu scapă nici cartea de faţă. Autocenzura, vitală pentru un poet, este de multe ori luată de val, astfel că după versuri reuşite au loc uneori căderi în banal ori în forme redundante sau repetitive.

Pentru că această carte nu poate fi găsită deocamdată în librării sau pe internet, o să reproduc în întregime trei din poemele care mie mi‑au plăcut:

„nu mă iubi,sunt/ femeia care pleacă/ şi uită/ nu iau nimic, nu las nimic/ te‑am respirat până dincolo/ de sufocare, ţi‑am eutanasiat/ gândurile, ţi‑am purificat carnea/ care avea gust de magmă, eu cu mâinile mele/ ţi‑am scos ochii şi n‑ai ştiut/ că inelele de foc se sting/ odată cu primul cuvânt/ de dragoste/ dragostea este o convalescenţă/ autoimpusă/ voi mai trece cu gândul prin/ părul tău/ aşa cum focul/ trece/ prin piatră.”

„a venit pasărea nechemată/ şi a sângerat peste mine, a sângerat până/ s‑a umplut toată singurătatea de/ o fericire neagră./ în casa mea fără pat totul era/ suspendat şi bătut în cuie, aici nu erau nici sărbători/ nici aduceri aminte şi nu aveam nimic/ care să mă facă să plâng./ casa mea/ era un mormânt/ cu uşa deschisă.”

„la ce‑mi foloseşte mie ora aceasta,/ femeile vin şi pleacă, unele râd, altele/ doar îşi şterg noroiul/ de pe tălpi cu pielea, carnea şi/ oasele mele, scuipă lateral/ un dinte care/ nu stătea la locul lui, între/ picioarele lor se impozitează frigidă/ şi nepereche uitarea de sine, până/ şi un lătrat de câine/ are mai multă patimă decât/ scamele de fericire îndosariate sub/ o clamă de rufe, rămâne doar/ un elastic de păr/ ca o tristeţe a nimănui/ şi‑un robinet nichelat/ care picură apa aceea/ nesfinţită/ şi fiecare secundă/ mă întreabă/ de ce.”

Citind această carte îmi imaginez o pasăre neagră, care planează într‑o înserare de iarnă mohorâtă, în căutarea unei iluzii, în care să înnopteze. Între cer şi oraşul cu ziduri cenuşii care ascund fiinţe vulgare, cu suflete amorţite.

„dacă mă vei privi în ochi/ nu vei vedea decât păsări triste, păsări, care vin şi pleacă, păsări urâte care trec/ dintr‑un întuneric în alt întuneric.”

[1] Violeta Pintea, Bordel, Editura Azbest Publishing, 2019, 281 pagini.