LECTURI PARALELE

Iulia Stoichiţ
poetă, Braşov

O antologie poetică şi pisica lui Schrödinger intră într-un bar

Încep acest text printr-o scurtă anecdotă(?)/scurt fapt din facultate. O colegă de generaţie, poetă la rândul ei, care s-a pierdut (sau nu) pe drum între timp, Amalia Comănescu, era o mult mai mare consumatoare de poezie decât eram eu în aceeaşi perioadă. Atât de mare încât s-a înhămat să scrie o lucrare de licenţă despre nouăzecism şi, în principiu, să demonstreze că el există. Spre ruşinea mea, recunosc că nu i-am cerut niciodată lucrarea, să văd concret ce a scris acolo, deşi am prins din mers nişte informaţii de la ea, cum ar fi că-l consideră nouăzecist pe Sorin Gherghuţ. Cred că aşa am şi aflat de existenţa lui Cristian Popescu, deşi mi-a mai luat până să ajung să-l şi citesc.

De ce e relevant pentru acest text interesul fostei mele colege de generaţie pentru nouăzecism? Poate pentru că, dacă ar fi apărut antologia Acum suntem noi anticii[1] în perioada în care amândouă ne scriam licenţele (2015-2016) sau ar fi fost să ni le scriem acum, sigur ar fi avut cu cine intra în dialog/discuţii în contradictoriu. Antologia apărută la Cartier la finalul anului trecut nu este doar o listă de poeţi şi poete şi poemele lor. Atât Răzvan Ţupa, cât şi Adrian Ciubotaru propun şi argumente teoretice pentru felul în care a fost gândită antologia, pentru alegerile lor, dar şi criterii pentru modul în care au decis să împartă poeţii şi poetele dintre copertele antologiei. Această decizie din urmă, aparent, îi aparţine lui Ţupa, care explică demersul: „Este perioada [anii ’90 – n. m. I. S.] în care au publicat pentru prima dată în volume personale poeţi care fac legătura direct cu promoţiile anterioare (activarea resurselor) ca Ion Chichere sau Ion Monoran, Gheorghe Iova, Ioan Es. Pop, […] dar şi autori care au marcat trecerea spre generaţia următoare (dragostea decapitează) precum Radu Andriescu, Ovidiu Nimigean, Judith Meszaros, Mihai Ignat, Constantin Acosmei sau Adela Greceanu.” (p.15) De aici reiese (dar şi din spusele poetului, câteva rânduri mai încolo) că volumul este gândit în straturi, ca o matrioşkă, de care se tot descuamează nouăzecismul (adică de straturile optzecismului şi ale douămiismului), până se ajunge la esenţa sa.

Care ar fi esenţa nouăzecismului? Greu de spus, chiar şi cu cele două texte justificative ale antologatorilor. E o generaţie (dacă ţinem cu dinţii să fie o generaţie) de tranziţie: experienţele importante, definitorii s-au întâmplat în comunism, afirmarea literară a avut loc în libertate, în sălbaticii (sau romanticii) ani ’90. Cel puţin, aşa aş defini eu nouăzecismul, gândindu-mă strict la autorii din Pauză de respiraţie, care se regăsesc în antologie. Dar definiţia mea minimală suferă nuanţări şi adăugiri în Acum… În primul rând, sunt aduşi în discuţie precursorii nouăzecismului (şi dacă ne uităm la antologia de poezie optzecistă a lui Alexandru Muşina, deja vorbim de o diferenţă majoră în cazul structurii, unde scriitorii nu erau stratificaţi deloc, erau aleşi doar în baza valorii lor şi a elementelor reprezentative pentru optzecism). La lista citată mai sus („activarea resurselor”), mai merită menţionat şi Mihail Vakulovski, care reprezintă o turnură în limbajul poetic de peste Prut la momentul respectiv (argumentul îi aparţine lui Adrian Ciubotaru). Pentru a continua dialogul cu Antologia poeziei generaţiei ’80, sunt destul de convinsă că Al. Muşina nu ar fi fost de acord cu includerea lui Gh. Iova în antologia nouăzecistă. Pe de altă parte, această alegere vorbeşte mai mult despre Ţupa şi motivele sale decât despre scriitorul Iova. Altfel, cred că acesta din urmă există prin sine însuşi şi nu poate fi revendicat în totalitate nici de optzecişti, nici de nouăzecişti, de fapt, de nicio generaţie din ultimii 40 de ani fără ca generaţia respectivă să se lovească într-un mod contondent de elementele prin care se diferenţiază atât de net scriitorul optzecist (la urma urmei, de la el avem textualismul). Dar e un spaţiu de explorat, ca să pot să-mi mai dau avizat cu părerea despre textuliova.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că unele alegeri din cadrul antologiei s-ar putea dovedi, în mod inevitabil, politice, mai ales dacă sunt comparate cu cele ale lui Al. Muşina din Antologia poeziei generaţiei ’80. Ion Monoran, de exemplu, este disputat de ambele antologii. Și, dacă am înţeles bine, la prima ediţie, Al. Muşina nu l-a introdus în volum, ci abia la a doua, adică în 2002. Cristian Popescu, un alt punct de reper în poezia română din ultimii 30 de ani, în funcţie de cine se uită la poezia sa, este fie poet optzecist, fie nouăzecist. Muşina îl consideră optzecist pentru că a scris, şi-a definit poetica, dar a şi publicat în ultimul deceniu de comunism + s-a născut la finalul anilor ’50; cei doi antologatori ai nouăzecismului îl revendică pentru că a publicat în volum după 1990, relocându-l „canonului insurgent”, adică nucleul dur al nouăzecismului. Dar măcar e deja un loc comun a-l considera pe Cristian Popescu poet nouăzecist, marcând anii în care s-a afirmat, de fapt. De asemenea, în „canonul insurgent” sunt incluşi/incluse şi Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Saviana Stănescu, Ruxandra Cesereanu, Mihail Gălăţanu, Rodica Draghincescu, Floarea Ţuţuianu, Iulian Fruntaşu, Ștefan Baştovoi şi Iustin Panţa.

Dacă revin la alegerile lui Al. Muşina, confruntate cu cele ale lui Răzvan Ţupa şi Adrian Ciubotaru, din nou o să avem parte de un clash: Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea se regăsesc pe ambele „liste”. Dacă cei patru, care, din câte ştiu eu, nu prea au acceptat de-a lungul timpului eticheta de poeţi şi poetă nouăzecişti[2], acest lucru nu înseamnă că i-a scutit de etichetări mai mult sau mai puţin legitime şi justificate. Ceea ce mi se pare important aici e argumentul Simonei Popescu, anume spiritul de solidaritate dintre membrii generaţiei 90, care e sublim pentru că lipseşte cu desăvârşire. Dacă ţinem seama de faptul că vorbim de anii ’90, devine cu atât mai lesne de înţeles de ce, în primul deceniu de postcomunism, fiecare e pe cont propriu dintr-un bun început, inclusiv din punct de vedere poetic. În cel mai bun caz, prezenţa celor patru prieteni din Pauză de respiraţie în antologia de la Cartier se justifică prin prisma faptului că toţi îşi negociază „postura lirică şi în perioada următoare” (de nouăzecişti? de optzecişti? de aparţinători ai oricărei generaţii? de scriitori faţă cu realitatea anilor ’90?), împreună cu Robert Șerban, Anca Mizumschi, Vasile Baghiu, Radu Sergiu Ruba, Horia Gârbea, Fevronia Novac, Paul Vinicius, Aura Christi, Nicolae Coande, Letiţia Ilea, Valentin Iacob, Horia Hristov şi Ana Rapcea.

La capitolul poeţilor şi poetelor care fac trecerea spre douămiism („dragostea decapitează”), îi regăsim Radu Andriescu, Ovidiu Nimigeanu, Dumitru Crudu, Judith Mészáros, Constantin Acosmei, Adela Greceanu şi, nu în ultimul rând, pe Mihai Ignat (în treacăt fie spus, îmi place că antologia se termină cu un poet de la Braşov). Iniţial, mi-am pus întrebarea de ce nu intră şi Mihail Vakulovski în această subcategorie, mai ales că în capul meu, mereu l-am catalogat ca scriitor douămiist. După care m-am întors la selecţia de poeme a celor doi autori basarabeni. Bazându-mă strict pe selecţia din volum, am rămas cu senzaţia că lui M. Vakulovski i se face oarecum un deserviciu, mai ales dacă mă uit la poemele lui Dumitru Crudu. Deşi „[p]oemele selectate aici nu sunt mereu dintre cele publicate de autori în anii ’90, preferând să reţinem pentru antologie texte care pot să plaseze fiecare poet în postura prin care s-au impus pentru dinamica poeziei în limba română” (p.16), nu ştiu neapărat dacă selecţia de poeme a lui Mihail Vakulovski este reprezentativă pentru modul în care îl cunosc eu din punct de vedere poetic, adică un poet tranzitiv. Din selecţie, chiar reiese ca un poet mai apropiat de optzecişti, mai ales dacă plecăm de la premisa că apetenţa pentru intertext (mai ales pentru intertextul culturii înalte) e specifică acestora şi mai puţin douămiiştilor. Aici se mai pot adăuga şi tematizarea scrisului sau a poeziei (meta-scrisul/meta-poezia), elemente care se pot regăsi la anumiţi optzecişti (primul care îmi vine în minte este Romulus Bucur).

Și pentru că am ajuns la poezia scrisă de basarabeni în aceeaşi perioadă, încercările cele mai serioase de definire ale nouăzecismului aparţin lui Adrian Ciubotaru. Acesta din urmă propune cel puţin două definiţii de lucru ale nouăzecismului, raportându-se pe parcursul textului la poezia basarabeană. Prima este cea propusă de Dan-Silviu Boerescu: „discurs poetic «plasmatic», «vicios şi mistificator», «frivol» şi «holistic», «mahalagesc», dar şi cinic «autoironic», «funambulesc», «documentar, dalinian şi pervers», structurat «decameronic»” (p.22), despre care decretează că nu se potriveşte atât de mult spiritului în care este scrisă puţina poezie basarabeană care poate fi catalogată ca fiind nouăzecistă. La relectură, nu pot decât să confirm. Să zicem că poezia lui Ștefan Baştovoi e ceva mai playful, deşi pe de altă parte, are un poem foarte Arghezi-style (faza mistică, fireşte). A doua definiţie a nouăzecismului adusă în discuţie este cea a Simonei Popescu: „«actualizare a unui fond romantic, a unui temperament pasional, problematizator, personalist şi confesiv, la care se adaugă principii şi categorii spirituale de tip clasic (recuperarea epicului, resemnificarea tragicului, un anumit tip de moralism, cultul adevărului, verosimilului şi exemplarităţii)».” (p.23) Deşi, în esenţă, poeţii basarabeni nouăzecişti sunt nişte poeţi care se iau în serios la nivel de ton, definiţia Simonei Popescu se poate aplica şi unei părţi considerabile a poeziei româneşti scrise în primul deceniu postcomunist. Iar în cazul altora, cum este Cristian Popescu, trauma e mascată de ludic foarte bine.

Astfel, revin la ideea de la început, în care această antologie funcţionează în straturi, ca o matrioşkă. Nu mi-e clar în ce măsură s-a impus (sau se va mai impune) eticheta de nouăzecism, în contextul în care nici Acum suntem noi anticii nu e constituită de poeţi nouăzecişti (prima antologie de poezie optzecistă, cel puţin, a fost gândită şi asamblată de cineva din interior, cum a fost Al. Muşina), dar nu cred că asta e important la această antologie, care ar putea resuscita o discuţie mai largă despre ceea ce înseamnă o generaţie literară şi în funcţie de ce criterii este definită. Mie, una, mi-e destul de clar că nouăzecismul e o etichetă literară foarte fragilă, un soi de pisica lui Schrödinger.

Ceea ce contează cu adevărat la antologia apărută la Cartier este faptul că poeţi şi poete atât de diverse sunt adunate sub aceeaşi copertă încăpătoare pentru toţi. Și este cu atât mai important cu cât sunt destui poeţi şi destule poete care nu au mai publicat fie pentru că au murit (da, deja) şi nu li s-au mai reeditat volumele, fie pentru că s-au retras din viaţa literară cu totul sau pur şi simplu, poezia lor nu a circulat atât de mult ca a altora. Personal, ştiam de Judith Mészáros[3], deşi n-am citit-o până la antologie neapărat, dar au fost destule nume pe care chiar le-am descoperit în acest context, inclusiv Dumitru Crudu, spre ruşinea mea.

Pe scurt, le doresc antologatorilor ca volumul să devină instrument didactic, la fel cum a devenit şi Antologia poeziei generaţiei 80 la un moment dat.      

[1] Răzvan Țupa și Adrian Ciubotaru, Acum suntem noi anticii. Antologia generației ’90, Cartier, Chișinău, 2020, 296 pp.

[2] Las aici răspunsul Simonei Popescu dintr-un eseu publicat în revista Timpul, răspuns despre poezia lui Andrei Bodiu și, implicit, despre nouăzecism: „Între noi fie vorba, n‑a prea fost o generaţie, n‑au avut oamenii legături între ei, spre deosebire de optzeciști sau chiar de douămiiști, care, fără să aibă o ideologie, au avut un soi de solidaritate, s‑au promovat și susţinut reciproc. Ce pot să spun acum e că, înainte de ’90, voiau unii să creeze (fie și artificial) o generaţie care să se opună optzecismului cu orice preţ – și eram câţiva (noi patru, eu, Andrei, Caius și Marius – Grupul de la Brașov, cum eram numiţi) care nu voiam să ne opunem (ca generaţie? care generaţie?) pur și simplu optzecismului doar ca să intrăm/generăm într‑o/o generaţie (’90) de adunătură.”

[3] Colega mea de la Kooperativa Poetică, Diana Ilie, după ce a găsit Îngeriada, a împărtășit cu restul redacției bucuria de a fi găsit volumul și prin faptul că a scris despre el.