LECTURI PARALELE

Lucian Scurtu
poet, Oradea

Elegiacul meridional [1]

Aparţinând generaţiei nouăzeciste, Horia Gârbea, doctor în inginerie, (dar nu din aceea a „inginerilor de suflete”, cum se vehicula odinioară!) cu o teză din domeniul fiabilităţii construcţiilor, obţinută în 1999, s‑a remarcat treptat, chiar spectaculos aş spune, în literatura română a ultimilor ani ca un excelent prozator, ingenios dramaturg, subtil poet şi abil traducător, fără a mai pune la socoteală rafinamentul cronicilor sale despre diferite cărţi din varii domenii artistice, publicate în reviste de primă mână. În anul pandemic 2020, poetul recidivează cu o nouă carte de poezie, Ceasornicarul. 10 ani de poezie, apărută la Editura Neuma, Apahida, şi care se doreşte a fi o mică antologie a volumelor apărute în ecartul temporal al ultimilor zece ani, acestea fiind Pantera sus pe clavecin (2011), Trecutul e o sărbătoare (2012), Celălalt ţărm (2017), Poeme cu înger (2018) şi Pisica din Kavala (2019). Făcând un minim calcul „ingineresc”, constatăm că cei zece ani de poezie sunt, de fapt, nouă, fapt scuzabil în considerentul în care poetul a inclus şi anul de laborator 2010, când au fost scrise, cu siguranţă, marea majoritate a poeziilor din primul volum al antologiei de faţă. Faptul, că Horia Gârbea e un poet remarcabil, este adeverit şi de opiniile critice însoţitoare la sfârşitul Ceasornicarului, unde redutabile personalităţi fac referiri probe despre poezia sa, aceştia fiind, în ordine, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Dan Cristea, Gheorghe Grigurcu, Daniel Cristea‑Enache şi Răzvan Voncu. Cu o asemenea carte de vizită, nici nu e de mirare că poetul bucureştean este recunoscut ca unul dintre cei mai citiţi/ evaluaţi poeţi contemporani, având dreptate Răzvan Voncu când îl consideră deja „fixat în istoria literară” şi cu disponibilităţi „însemnate să evolueze şi să surprindă”.

De fapt, autorul surprinde chiar cu primul poem, intitulat la început, aproape paradigmatic pentru întreg mănunchiul poetic cuprins în antologie, în care poezia este văzută prin haloul ceţos al diferitelor vârste, avatarele ei fiind vizibile între limita inferioară a percepţiei, aproape inconştientă, la vârste fragede (17, 20 de ani) şi orizonturile superioare ale comprehensiunii şi evaluării ei la maturitate (45, 48 de ani), fiind ea asemuită erotizant unei femei ba posedate, ba renegate, ba firoscoase, ba apetisante, dar mereu dispusă (disponibilă?) a incita actantul creator, dar în revers, şi de a‑l disipa într‑un viitor incert, în care timpul nu mai are răbdare

„…/ şi cîte alte chipuri/ şi cîte alte vîrste/ alte poveşti/ dacă mai este timp/ dacă mai este” (p. 7).

Gârbea şarjează impetuos, sedus de propria utopie, printre jaloanele închipuite ale imaginaţiei şi bornele fantaste ale revelaţiei, în speranţa interferării hiperboreii personale, al acelui tărâm misterios şi miraculos numit efiria, pe care poetul îl evocă aprioric, ca pe un fel de axis mundi halucinogen, dar, paradoxal, conex realităţii, din moment ce „acolo/ sunt lei” şi „nu e loc/ pentru ăştia ca tine”. Însingurarea este adesea starea ubicuă şi împovărătoare, panoptică semanticilor prohibite insului cu însuşiri puţine, deopotrivă contrafort necesar obsesiilor, amărăciunilor sau persiflărilor cotidiene, pe un background vesperal şi (auto)ironic, pe o structură mefientă, tot atâtea simboluri ale unor alienări asumate şi epifanii narcotizante. Autorul este un rătăcitor, dar unul lucid, prin no man’s land‑ul său labirintic, consemnând acribios dialoguri cu efemeride deceptive, scenete cu morala la urmă ori semifabule cu substrat etic

„să miroşi şi tu a putregai/ a hipopotam bătrân/ atât de tare/ încît toţi să te lase în pace” (p. 14).

Duioşia şi melancolia aureolează precaritatea existenţială, estimată & înregistrată sub forma alegoriei, dar mai ales a parabolei, fapt sesizat şi de Nicolae Manolescu („similiepicul, care încheagă parabola în jurul unui tâlc”), Ion Pop („linia discursului parabolic”), Dan Cristea („tehnica alegoriei ori a parabolei”) sau Daniel Cristea‑Enache („Discursul liric parabolic”), căci ea, parabola, reprezintă tocmai momeala aruncată cititorului în scopul decriptării şi interpretării evaziunilor şi apoftegmelor învelite în straie transparente dar şi vagi sibilinice. Poetul evită lupta cu îngerul, deşi în subsidiar o recunoaşte, se eschivează în cea cu inerţia, deşi, în travesti, o acceptă, dar în văzul tuturora îşi încleştează forţele cu „fiara”

„şi am ucis fiara/ înainte să mă/ înhaţe ea pe mine/ m‑a tăvălit m‑a rănit/ şi apoi a căzut/ ca un munte de carne învinsă” (p. 22),

care nu poate fi decât corespondenta „mistreţului” doinaşian, adică tocmai înfruntarea cu forţa imbatabilă a iluziei & himerei, pe care „prinţul”, de data asta, se amăgeşte a o suprima cu iluzia aceluia convins de emergenţa fantasmagoriilor sale, deopotrivă învingător oblaţiunii, dar şi învins al clipei. Paroxismul efuziunilor de orice fel sunt relevate din spatele unei măşti aparent neutre, menite a nuanţa victorii inutile

„oameni buni/ credeţi‑mă că am învins iar daca mint/ să mă prefacă dumnezeu/ într‑o bucată de stâncă”

şi detaliile înfrângerilor vernaculare, considerate false („pleacă de‑aici cu minciunile tale”), alături de personalităţi care au făcut din damnare o adevărată etologie ontică, precum Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, Franz Kafka, cărora li se reproşează boema

„să beţi/ fără măsură/ în numele artei”), aroganţa („vă închipuiţi/ că soarele răsare pentru voi/ că luna apune/ să vă facă vouă plăcere”,

infatuarea sau autoreferenţialitatea asumată chiar de autor, în numele tuturor celor aureolaţi de daimoni:

„ce să facem/ am zis eu/ / aşa suntem/ noi poeţii”.

Un Odiseu postmodern pare a fi Horia Gârbea, căruia, în deambulările sale forţate ori benevole, mereu i se întâmplă ceva care se impune semnalat/ consemnat, mereu provocat de o anamneză obsesivă ori de un gest impasibil ca formă, dar sinestezic în fond, căci, elegiacul care e, are o apetenţă aparte spre arealele meridionale, egeene, levantine, înconjurate de mări speciale şi insule exotice. Este un scormonitor suav şi curios, asemenea unui arheolog fantezist, prin ruinele unor foste cetăţi încărcate de o simbolistică paseistă, pe care scriptorul este presat sau mai degrabă obligat, să le developeze şi interpreteze. Mereu tinde spre „Celălalt ţărm” (apropo de volumul din 2017), căruia caută să‑i demistifice maieutica absconsă şi să‑i deconspire hermeneutica ezoterică, prin succesive exorcizări şi incantaţii subiective, melancolia fiind starea de spirit generalizantă, trecută atent prin filtrele unei calofilii îngăduitoare, dar şi al unui limbaj vidat de violenţe mizerabiliste ori excese rebarbative. Până la urmă rolul său nu este altul decât acela de a interpreta, în cheie gnomică, imagini din mai îndepărtata ori imediata apropiere, sonuri aparte, ce imperativ trebuiesc armonizate, dar şi habitate a căror mesaje nu fac decât să reactiveze, uneori la modul ludic, imaginaţia şi fantezia actantului poetic. Adică, redându‑le identitatea pierdută în negura timpului şi dislocată în prezentul ipotetic. Poemele dialogale, nu puţine, au vagi influenţe nichitastănesciene, derulate de‑a lungul unor coordonate fiinţiale convergente între parteneri mai mult sau mai puţin identificabili (de genul reflectant‑reflectat), în care poetul întreabă, se miră, neagă, face aluzii la incertitudinile care îl frământă, în timp ce replica/ obiecţia confidentului (îngerul, călugărul, fachirul, pescarul, ceasornicarul, beduinul, palicarul, etc.) conţine/ conţin întotdeauna reflecţii, tâlcuri (nu lipsite, uneori, de un anumit umor), sentinţe, variaţiuni ideatice aflate în proximitatea sapienţei, substituind cititorului starea de stenahorie cu cea de serenitate şi ruminaţie. Rutina zilnică îl agasează, rătăcirile livreşti, cu deosebire cele alături de îngerul‑partener din volumul Poeme cu înger (2018), îi nimbează expierea („numai şi numai păcate”, p.66) şi augumentează asceza, deşi poetul caută vădit comunicarea & relaţionarea prin metoda sublimării la vedere a anxietăţilor, disperărilor, redempţiunilor. El nu ajunge la stadiul de meditatio mortis, deşi uneori aluziile tanatice sunt evidente, dar atinge stările de acedia, acelea care îi sunt benefice până la urmă, precum contemplarea, introspecţia, curiozitatea, labirinticul, tranzitivitatea.

Că autorul are propensiuni meridionale/ elene afective şi efective, o demonstrează cu prisosinţă şi cel mai nou volum, Pisica din Kavala (2019), din care antologia de faţă cuprinde cele mai multe poeme, considerat, probabil, şi cel mai reprezentativ, deşi nu pare, marcat fiind de o uşoară redundanţă, motiv pentru care narativul disipează sugestia, iar explicativul înceţoşează mesajul. Gârbea, alături de cinicul antistene şi discipolul diogene (dar şi de veneratul călugăr budist xuanzang), doreşte imperativ răspunsuri sau luminaţii vizând o serie de incertitudini majore, precum păcatul, viciul, moartea, nimicnicia, zădărnicia, durerea, nebunia, etc., în contextul în care agnosticul, misterul, scepticismul, enigmaticul continuă să primeze în detrimentul raţiunii sau a maieuticii diligente:

„dimineaţa se rostogolea/ la poalele muntelui/ era încă răcoare/ cînd antistene întreba/ ca un bun maestru/ ce subiect şi‑ar dori/ discipolii săi/ pentru ziua aceea// despre viciu/ şi despre nebunie/ răspundea îndată/ tînărul diogene/ şi dacă mai e vreme spre seară/ despre zădărnicie/ {…} despre boală/ răspundea diogene/ acum recules/ despre bube şi/ durerile trupului/ {…}” (p. 110).

Și, pentru că vorbeam la începutul cronicii despre lucrarea de doctorat a lui Horea Gârbea, putem afirma cu certitudine că această antologie reprezintă un construct, a cărui fiabilitate este de durată.

[1] Horia Gârbea, Ceasornicarul. 10 ani de poezie, Editura Neuma, 2020.