LECTURI PARALELE

Lucian Scurtu
poet, Oradea

Febris erotica[1]

Aparţinător, biologic, generaţiei şaptezeciste, Mircea Stâncel (n. 1947), prin debutul poetic din 1981, dar şi prin cărţile ulterioare, este un optzecist veritabil, dar unul atipic, detaşat vizibil, intenţionat sau nu, de gruparea generaţionistă mai sus menţionată, fiind unul dintre puţinii autori încadraţi culoarului în care alergătorul de cursă lungă preferă solitudinea, nu şi anonimatul, dislocat amiabil de restul plutonului concurenţial, cu riscuri asumate de receptare şi evaluare. Prozator, publicist şi eseist, Stâncel s‑a impus mai cu seamă ca poet prin originalitate şi profunzime, confirmând a fi un visător pe cât de inventiv şi imaginativ, pe atât de original şi selectiv. În anul 2021 revine cu o nouă carte de poezie, Sunt imperfect, draga mea, Colecţia revistei Discobolul, Alba Iulia, una atent concepută ca format, interesantă şi frumoasă prin conţinut (da, o poezie trebuie să fie frumoasă, ba chiar se impune!), însoţită pe coperta patru de aprecierile critice, cu referiri directe la volumul de faţă, a unui triumvirat de excepţie: Gheorghe Grigurcu, Ion Pop şi Al. Cistelecan. Astfel, autorul este perceput ca „un poet care intuieşte admirabil dramatismul eroticesc” (Grigurcu), care face o „figură de îndrăgostit impenitent” (Pop), relevând „monografia unei patimi dezlănţuite” (Cistelecan).

Dacă poemele de amor ale lui Mircea Cărtărescu se derulau pe un conturat background urban (Bucureştiul cenuşiilor ani ’80), cele ale lui Mircea Stâncel, reliefate sub forma unor epistole adresate unei femei/ iubite reale sau imaginare (apelată dragă, fato, annabel, domnişoară, ophelia, iubito, madeleine), sunt relevate într‑un topos hieratic, difuz şi într‑un ecart temporar incert, indefinit, sporind enigma şi misterul, farmecul şi culoarea unui amor răvăşitor, extins până la supliciu ori sacrificiul suprem. Volumul este o veritabilă ars amandi introspectată şi desfoliată până la cele mai mici şi imprevizibile detalii, panoramată când lucid, când halucinogen sau romantic, ordonată într‑un passe‑partout ba mai haşurat, ba mai eteric, până ce conturează, fie şi prin eboşe entropice, o indistinctă fizionomie feminină, finalizată în acvaforte pe imaginarul încins al actantului poetic. Erotizarea stărilor este imperativă, pătimaşă, încorsetată de intensităţi incandescente şi tensiuni recurente, într‑un hinterland mereu evaziv, nonfigurativ, emitent de senzori convulsivi cauzaţi de iradierile sufocante ale unei iubiri deloc platonice, fractalice şi obsesive. Exultanţele sunt oscilante, când debordante până la limita extazului eliberator, când retractile, parcimonioase până la cea a minimalizării reducţioniste, dar trăite/ visate la aceleaşi efervescenţe maximale, percepute senzorial şi relevate, uneori ficţional, grefate pe o constatare, amintire, supoziţie, întâmplare, dezamăgire ce nu pot fi trecute cu vederea. Tandreţea se disipă în interogaţii dilematice, metamorfozând îndrăgostitul într‑un silen apus, al cărui palpit sentimental combustionează încă flacăra nestinsă a entuziasmului amoros deşi, adesea, intruziunile geloziei şi (ale) remuşcării amplifică dorul, melancolia şi splinul erotic pentru „cea care eşti tot mai greu de înţeles” (p. 16). Werter al zilelor noastre, suferinţele lui Stâncel nu stârnesc compasiune, cum s‑ar crede, din contră, sunt relevate în catastaze aproape emfatice, pe un fundal eufonic plăcut, dispuse în vortexuri grave când contextul impune sau în tempo‑uri serene, liliale, când sentimentul crud o cere, diseminând ataraxia ca promontoriu al acceptării şi al refuzului, al concupiscenţei şi al bunului simţ. Autorul abandonează cu bună ştiinţă endemonia în detrimentul zbuciumului personal, căutând cu lumânarea aprinsă a speranţei şi aprehensiunii suferinţa cultivată masochist în scopul neutralizării stărilor hedonice reverberate tumultuos, alteori ingenios, din tectonica fragilă a elementarităţii minerale şi a (re)structurării personale. Speranţele nu sunt deşarte, emoţiile defel ocultate la picioarele autoritarei efigii care inspiră/ impune supuşenie eventualului aspirant răvăşit, uneori revoltat, de graţiile şi deliciile acestei Sappho închipuite, pentru care „eu cred că eşti un vers pe care nu‑l pot scrie niciodată”, (p.33).

Derutant, poetul doreşte a inocula faptul că vremea seducţiilor a trecut, precum şi cea a carnalităţii efemere, în prezent eul liric repliindu‑se în ipostaza de prosperare, implicit literaturizare a eternului feminin prin analiză şi detaliere, nuanţare şi confesiune, scormonind esenţele tari ale decoctului îmbătător, aproape nimicitor, exfoliat până la cele mai aiuritoare emoţii („emoţie neagră”), trăiri, sentimente, captive unui polisemantism în care ea este mai mult glorificată şi estetizată, decât amendată ori minimalizată. Exemplificăm cu jumătatea poemului care poartă chiar titlul cărţii:

„Știu că eşti prin apropiere/ cu toate focurile tale luminând dicţionarul acesta de rime/ eşti cea care mi se opune în fiecare secundă/ sar scântei/ ţipătul tău topeşte geamul când eu mă ridic de jos/ ai pantofi din aur şi seria de parfumuri se poate răsturna/ ca un domino;/ ai sfârcuri ai coapse şi alte multe organe de schimb/ îmi spui că dumnezeu când are nevoie de scandal/ mai proiectează un act marital;/ şi cu toate acestea mă faci să cred/ că buzele tale sunt imperfecte/ te văd mereu fără verighetă fără sutien/ te consideri o condamnată la destrămare; (p. 164)”.

Iată pentru ce iubirea este una autentică, pasională, arareori derapajele sentimentale contrastează flagrant cu o fidelitate constantă, asumată până la pierderea identităţii („am căzut unul în altul ca două vase alese/ părul meu s‑a împletit în cozile tale”, p. 35), nu şi a credinţei în cea care îi amprentează adânc existenţa, proiectându‑l într‑un stufăriş labirintic fără sorţi de izbândă, în care capcanele (şi surprizele) erotizante pot victimiza la tot pasul, la umbra suspinului în floare şi a oftatului în van. Absenţa ei provoacă anomalii, cataclisme astronomice („Încerc să supravieţuiesc după echinocţiul de primăvară fără tine”), dezechilibre psihice, adevărate spaime ale durerii şi spasme ale disperării, cartografiate minuţios pe harta imaginară a melancoliei şi papirusul dubidativ al insinuării. Tristele lui Mircea Stâncel sunt guvernate şi de o (de)plânsă despărţire („tu poţi fi metafora ce a plecat/ pe la începutul lui septembrie”), dureroasă, epuizantă, pretext al unor imprecaţii intempestive, de o cruzime surprinzătoare („nu te‑am scuipat niciodată dar aş putea să te scuip”), clamate de noianul regretelor şi al revoltelor (uneori de catifea!), provocând concomitent duioase aduceri aminte consemnate cu acribia diaristului marcat definitiv de cea care a evitat să facă „inventarul tuturor sfâşierilor noastre”, dar nu a uitat incitarea/iritarea subiectului amoros, urmat de „incinerarea” lui în jarul încins al trecătoarei şi apusei iubiri, suprem elogiu adus fascinaţiei presante, dar şi suferinţei telurice. Flancat între eternitatea ei şi propria efemeridă, autorul îşi marchează imperiul amoros cu amare viziuni, adesea thanatice, cu umori meandrice, cu reproşuri tulburătoare, încorsetându‑şi nimfa reală, virtuală, în cel mai sfâşietor gulag senzual, metaforizată, spiritualizată, adulată de un Adonis extaziat mai puţin de prezenţa, cât mai mult de absenţa ei. Intimităţile sunt defulate prin eludarea pudicităţii până la limita indecenţei („de la ţâţele tale pleacă toate războaiele lumii”, sau, „toată căldura vine din sfârcul acela încins/ şi cât se poate de rotund ridicate de o sărbătoare a venelor”, p.146), când sondarea corporalităţii amplifică emoţia, dar mai ales dorinţa eruptivă (a nu se confunda cu pofta) capabilă de dezastre interioare exhibate irizant în mici escatologii polimorfe, ranforsate pe dinamica browniană a anxietăţii şi disforiei când, nu de puţine ori, iubirea devastatoare (de cuplu? de moment? Ilicită?) şi ura acrimonioasă se întrepătrund labirintic pentru a fi reliefate mai pregnant pasiunea, slăbiciunea, rătăcirea, glisate când de partea armoniei, când de cea a expierii „pentru că mă urăşti iubindu‑mă puţin” (p. 139).

Când actantul este travestit într‑un Don Juan de cartier, de uliţă (mereu invocate), incisivitatea reactivează bovarismele latente şi atunci dorinţele refulate ţâşnesc, precum un gheizer, din permafrostul memoriei afective dispusă a înmagazina seismele iluziilor risipite prin neantul din imediata apropiere, dar şi al aluziilor decente, expresii voalate ale eşecului şi neîmplinirii, zădărniciei şi ratării. Desele trimiteri la secolul 19 („chipul tău e palid şi vine din secolul 19”, „nu vă agitaţi e încă secolul XIX”), vor a evidenţia, probabil, nu numai romantismul astăzi desuet, ci şi vetusteţea inocentelor fioruri/ispite intimiste în care „istoria asta ia forma trupului tău”, trup devenit icoană şi far, patrie şi ideal, toate condensate între graniţele unui paradis definitiv pierdut, dar niciodată amânat, pentru că nu ştii niciodată, la Mircea Stâncel, unde se epuizează adularea şi se declanşează dezavuarea, unde sfârşeşte fidelitatea şi debutează indiferenţa.  

Mai pe faţă ori mai voalat, poetul ar fi trebuit să‑şi intituleze cartea, Încă sunt îndrăgostit, draga mea, deconspirat fiind de conţinutul erotizant al înflăcăratei sale pasiuni, şi tocmai de aceea i se potriveşte de minune cunoscuta expresie amantes sunt amentes.

[1] Mircea Stâncel, imperfect, draga mea, Colecţia revistei Discobolul, Alba Iulia, 2021.