LECTURI PARALELE

Gheorghe Secheşan
critic literar, Timişoara

Literatură, simţire şi post‑modernism[1]

Sunt aproape sigur că acest gen liric nu există, dar aş defini poezia lui Emil Mircea Neşiu, ca fiind un haiku epic ori, mai degrabă, un haiku epopeic.

Și spun acest lucru pentru că, pe de o parte, versurile sunt scurte, având tensiunea haiku‑ului, dar şi concentraţia de gând, de simţire

„Unde te aştept, / E târziu” (Aşteptare)

sau de imagine:

„Înţeleg adevărul pe dos / Picură cu gânduri printre / Stele” (Aşteptare).

Noţiunea de epic ori chiar epopeic apare în gândul cititorului încă de la primele versuri şi asta pentru că este de domeniul evidenţei că volumul reprezintă o veritabilă saga a iubirii. Și nu oricum, ci într‑o manieră post‑modernă aproape imposibil de imaginat până mai ieri, am putea spune. De ce? Pentru că sentimentul acesta, unic, probabil, în univers, revine în forţă în literatura tinerilor de azi, care realizează că luarea în răspăr nu poate dura la nesfârşit şi că, vorba cântecelului, „mai avem nevoie şi de iarbă”.

Fireşte, modul de a o spune, tehnica, pentru a ne exprima astfel, sunt cu totul altfel, dar esenţa rămâne, fără doar şi poate.

Se poate spune, aşadar, pentru un început, că iubirea este, la Emil Mircea Neşiu, carnală şi spirituală, în acelaşi timp (lucruri care, fireşte, în aparenţă, se bat cap în cap):

„Când se făcu tăcere / Am luat sfeşnicul / Păcălind lumina de‑a dreptul / Iar trupul tău / Spre trezire m‑a luminat” (Cu buretele am şters).

Trupul iubitei care luminează o lume (fie ea şi cea a poetului, doar) este memorabilă, şi trebuie reţinută. Mai mult, în întunericul existenţial, trupul iubitei este singura lumină care mai poate împrăştia negura adâncă:

„Lasă‑mă să‑mi mănânc nopţile Cu lumina sublimă răsărită din pântecul tău” (Cu buretele am şters).

Primul editor de carte pe care l‑am avut (pe vremea comunistă, când debuturile erau colective şi extrem de dificile) ne‑a spus, mie şi „colegilor de carte” (eram cinci în volum) că nu prea suferim, că nu prea iubim, că tehnica (optzecismul, de) primează, şi altele asemenea. Bine, nici nu mai contează de ce a spus‑o (cu rea‑credinţă, pentru a ne descuraja, de fapt), important este că ceva dreptate avea. Tehnicismul (textualismul, ca să o spunem mai limpede) în literatură omoară sentimentul, asta e clar. Suferinţa în iubire generează, la Emil Mircea Neşiu, un univers de sentimente, extrem de puternice dar şi, în egală măsură… literatură:

„Clipe fulgerate, / cu un ţipăt trufaşa mână,/ alungându‑mă / nu‑i decât un semn / Respinge albul unor/ pagini nescrise” (Semn).

Ca un leu retras în tufişurile savanei, autorul se retrage printre cărţi, lumea în care poate plânge „liniştit”, ca să spunem aşa:

„Printre rafturi de cărţi / Lacrimile / Părerea de rău” (În jurul frunzelor).

Dar suferinţa nu reprezintă, pentru poet, un sfârşit absolut, o apocalipsă. Din fragmentele vechii iubiri se va naşte una nouă, chiar dacă tristeţea învăluie cumva protector această imagine dătătoare de speranţă; suferinţa în iubire creează un nou început:

„Cu imaginea ta sub pleoape / Au început cioburile / Să curgă alt început” (Imaginea ta).

Am putea spune, de asemenea, că această poezie are şi o dimensiune filosofică, în sensul că lumea, universul, existenţa au tot atâta importanţă câtă le acordăm noi. Aşa se face că iubirea poate fi, în această poezie, esenţială şi insignifiantă, în egală măsură:

„Un ţipăt pe umăr / Nu‑i decât o floare / nimic al iubirii” (Semn).

Poezia adevărată (şi este cazul să o spunem că ne aflăm în faţa unei atari poezii) se simte din primele versuri, din primele cuvinte. Există un fel de densitate a versului, diferită de la un autor la altul, dar care dă adâncime rostirii. În cazul de faţă, am putea defini acest ce (altfel de nedefinit, în fapt), ca pe o dimensiune „cosmogenetică”. Altfel spus, iubirea naşte, la Emil Mircea Neşiu, lumi:

„vorbeam cu peşterile de corali / din privirea ta / şi ce dor mă cuprindea / de fiecare surâs al tău” (Ora de catifea).

Imaginile sunt realmente antologice şi se constituie într‑o accepţiune poetică a iubirii, impresionantă într‑adevăr:

„De creşterea spre albastru / Mă durea sângele / Curcubeul în noapte / mai dormea” (Imaginea ta).

Trebuie să menţionăm, de asemenea că iubirea adevărată nu este pentru autor (se putea altfel, ne întrebăm?) departe de divinitate. Autorul crede în predestinarea iubirii:

„nu ţi‑am spus niciodată / dar te ştiu demult” (Ora de catifea).

Desigur, aşa cum se întâmplă îndeobşte în viaţă, nici fericirea iubirii nu ţine cât veşnicia. Apar, în consecinţă, accente ale amărăciunii (cosmice, catastrofale) pricinuite de despărţire:

„Știu că‑mi desenezi chipul / Pe o frunză amară / Doar caii cunosc nopţile / mai bine ca propriul suflet” (Pe‑o frunză amară).

Cu toate că „personajul principal” al volumului este, aşa cum spuneam, iubirea, nu avem de‑a face nicidecum cu un text anacronic, desuet, încremenit într‑un romantism arhaic. Autorul trăieşte în miezul post‑post‑modernismului, conştientizând statutul ingrat al unei astfel de poezii, într‑o declaraţie (de iubire) antipost‑modernă:

„Cine mai cerşeşte / după sentimente? / Deasupra trotuarelor / cuvintele s‑au aprins, / stele” (Resemnare).

Este, însă, vorba de autoreflexivitate, de conştientizare a statutului şi de o stăpânire perfectă a mijloacelor de expresie, de concentrare de sentiment, gând şi tehnică poetică, toate, fireşte, apanaj al post‑modernismului:

„Dinspre culoare, spre dor / Mă poartă un fluture / Nepăsătoare treci, / gând albastru” (Resemnare).

Astfel că nu ne mai miră nici faptul că, pe alocuri, discret, autorul strecoară câte un vers‑emblematic, expresie a unei ars poeticae proprii:

„Însetate de aripi / vin cuvintele / Alcătuind fraze / Iluzie la umbra porţii” (Aşteptare).

[1] Emil Mircea Neşiu, Pădurea de oglinzi – The Forest of Mirrors, Timişoara, Editura Castrum de Thymes, 2021