Lecturi paralele

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Marea, eterna poveste

Volumul[1] lui Remus Valeriu Giorgioni ne dezvăluie un autor cu morgă care vrea să scrie o carte cu program. Înţeles ca o replică la ce se scrie acum în lirica românească, despre care are îndoieli, dacă nu chiar obiecţii: „Cine oare mai ştie/ ce poate azi însemna poezie?” O spune adesea şi în articolele, editorialele ori recenziile din „Actualitatea literară”, al cărei redactor‑şef este. Însuşi titlul cărţii îi trădează intenţia. De asemenea, capitolul I, intitulat Prolegomenele Mării, termenul „prolegomene” având înţeles de introducere succintă în problematica unei ştiinţe. Înrudit cu „leme”, folosit în matematică, şi acesta de origine greacă. Mi‑a venit în minte ultimul termen pentru că el înseamnă şi cuvânt explicat într‑un vocabular. Cât despre lexicul folosit în carte, acesta abundă în neologisme mai puţin cunoscute şi nicidecum folosite în lirică: glosolalii, superficii, magnificenţă, magnanim, cabestan, ambardee, alidadă etc. Este evidentă că autorul vrea să scrie altfel, epatând. Să scrie altceva, o „prozopopee”. În prefaţa cărţii, Cornel Ungureanu (se)întreabă: „epopee în proză?” Cred mai degrabă că termenul se referă la acea figură retorică prin care se personifică lucruri neînsufleţite, aici, marea. (Culmea, termenul este tot de origine greacă.)

Cartea pune în circulaţie idei generoase legate de cunoaştere, geneză, relaţia cu divinitatea, timpul. De aceea, marea nu e percepută ca o realitate fizică, e o alegorie a lumii, a vieţii. Cu toate înălţările şi căderile, cu zbuciumul ei permanent. E „imaginea spirituală a lumii” (Paul Aretzu[2]) Marea apare în ipostaze diferite: ca o carte, hotărând destine, ca un pretext de visare, de călătorie. E când „un suflet oropsit, oprimat şi neîmpăcat” de bărbat, când frumoasă şi copleşitoare, dând „Cuiva/ socoteală şi ascultare” ca o femeie; când „mitologica Fiară” care adăposteşte în adâncurile ei făpturi fabuloase, care doboară catarge şi scufundă corăbii; când o fiinţă cu fruntea „umbrită de gânduri”, pusă pe confidenţe. Paradoxală în alcătuire: „Puternică şi totuşi fragilă”. Are „sentimente contradictorii,/ tresăriri şi vibraţii, reverberaţii”. Are voce: „Uneori seara pe valuri zăreşti/ alergând vocabule luminoase/ argintate‑n lumina lunii...” De aici impresia de „pictură” în cuvinte, realizată prin imagini vizuale şi dinamice, care trimit la pânzele pictorului romantic rus Ivan Konstantinovich Aivazovski, amintit la p. 12.

Un „personaj” liric în volum e vântul, un „distins geometru” care „Marea pe curat o transcrie/ pe file albastre şi tulburate/ făcând din ea/ un poem – poezie”. Personaj principal, fiind prezent în aproape toate textele. Apoi, tot vântul „o frunzăreşte gemând/ în somn (Sau, cine mai ştie/ spre deosebire de noi/ Vântul chiar o citeşte/ ca pe o poezie!?)”. Citesc aici expresia unei dezamăgiri provocate de criza lecturii sau de dezinteresul criticii. Alte prezenţe repetate în pagini sunt mateloţii care ies în larg, „cărturari de soi” sub pana cărora marea devine „de hârtie”: „O, întâmplări petrecute pe Mare/ evocate de mateloţi/ (cu bune şi rele, peripluri şi naufragii/ cu vii şi cu morţi) la Estemadura în port/ într‑o vestită tavernă marinărească”. Aceşti marinari neobişnuiţi sunt cei care contemplă sau pornesc o călătorie pe mare „din jîlţ”, cum ar spune Alecsandri, sau cum o spune poetul: „adâncit în fotoliu‑n mansarda cu lucarne, a casei de la oraş”. Marea este un pretext pentru cei dornici să viseze şi să se îmbarce pe corabia cunoaşterii: „Omul toată viaţa/ urmăreşte Cerul şi Marea, mişcările lor/ aşteptându‑şi plecarea,/ Ieşirea din urmă în larg ‑/ Îmbarcarea”.

Imaginaţia autorului creează o mulţime de metafore şi comparaţii care încarcă textele cu expresivitate: „o bacantă itinerantă”, „cu turma nocturnă‑a talazurilor sale de zale”, „ca o focă la soare”, „pielea ei de Vacă totemică/ selenară”, „perlă într‑un safir”, „un cântec/ plutind pe valuri în transhumanţă” etc. Foloseşte simboluri tradiţionale româneşti: spaţiul deal‑vale, porţile din Maramureş, Săpânţa, transhumanţa, roata olarului. Personaje arhetipale: Ulise, Noe, Iov, Ahab, Nimrod, Ghilgameş, Ondine, Știme, Harpii, Sirene Rusalce. Zeităţi precreştine: Lucifer, Atlas, Poseidon, Prometeu, Deucalion. Și peste toate, Marele Creator.

În capitolele Acasă la zei şi Ghilgameş şi Marea, autorul realizează ample tablouri mitologice şi biblice. Titlurile sunt sugestive: Potopul, Cosmogeneză, Muncile lui Hercule, O doxologie. Apar acum personaje mitologice şi biblice: Tammuz, Cronos, Geea, Sfinxul, Moise, Ezechiel, El‑Elohim. Ultimul capitol, „Mărirea şi Marea” proclamă, prin ordinea termenilor, supremaţia lui Iehova. Principiul unic, ordonator. Din mare se ridică un „Munte sub formă de tron”. Marea întruchipează principiul feminin al apei, iar muntele, cel masculin al pământului. Din împreunarea lor se naşte lumea. Toate se închină divinităţii: „Iar Marea – iat‑o! – îşi scoate/ din piept cu un gest hotărât/ inima‑i mare.../ Cu inima‑n palme‑apărând/ în faţa cerului, stelei/ clipocitoare”. Timpul începe să curgă: „timpul/ străpunge eternitatea”. Este exprimată în aceste texte acea stare de spirit, prezentă în psalmii lui Arghezi, între credinţă şi tăgadă. Numai că această pendulare, explicită şi insistentă, devine obositoare. Mai multă sugestie n‑ar fi stricat în aceste ultime pagini care tind să se identifice cu o râvnă în a face prozeliţi. Poetul nu trebuie să oblige cititorul să‑l asculte (cititorul fiind criticul suprem). Valoarea textului se ocupă de asta. Cartea nu e lesne de citit, e o poveste de buchisit pe îndelete, pentru a‑i descoperi cheile de lectură, în general biblice. Titlul ei este explicativ, didactic, uşor lipsit de imaginaţie.

[1] Remus Valeriu Giorgioni, Marea, o frescă livrescă, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2018

[2] În revista „Luceafărul de dimineaţă”, nr.6/2019, p.15