LECTURI PARALELE

Răzvan Mitu
poet, eseist, Braşov

Cartografierea unei mici inimi de om singuratic[1]

Chiar dacă titlul romanului cu care debutează Vlad Drăgoi în proză reiterează o sintagmă din monologul omului sfârşit al lui Giovanni Papini, relaţia intertextuală dintre cele două texte se rezumă doar la această asociere, miza textuală, narativă şi cadrul discursiv prin care acestea se conturează sunt distincte, chiar divergente, iar subiectele sunt incongruente. Prin urmare, Drăgoi nu îşi asumă rigid şi programatic integrarea sau (re)semantizarea toposului papinian, articulând o relaţie hipotextuală cu acesta, căci datorită unei maturităţi auctoriale şi‑a descoperit şi conturat propria discursivitate şi propriul stil (deja) recognoscibil.

Intriga romanului este una simplă: într‑o noapte ploioasă de mai, după terminarea programului, Vlad, librar într‑un mall din Braşov, provoacă un accident la locul de muncă. Încă nedescoperit, acesta plănuieşte să îşi facă pierdută urma până în dimineaţa zilei următoare. Acestea reprezintă cele două axe congruente care generează naraţiunea pe mai multe planuri: primul care reprezintă schiţa subiectului, aventura şi călătoria nefinalizată a personajului‑narator, conturat într‑o perspectivă liniară, alertă, cinematografică (cu accentele unui thriller low‑budget, cum afirmă de altfel şi autorul), unul semioniric, aproape insesizabil pe alocuri, delirant, care ilustrează întâlnirea cu regizorul John Cassavetes şi eşuarea de a‑i intra acestuia în graţii, şi un altul, caleidoscopic, al unui soi de anamneză stimulată extrinsec şi supusă sinuozităţii memoriei afective. Conturat în jurul unei memorii involuntare lucide, acest ultim plan interferează cu primele două paratactic, iscând un flux continuu, exuberant de amintiri şi detalii care cartografiază pulsaţiile micii inimi de om singuratic. Călătoria eşuată a personajului reprezintă doar pretextul acestei cartografieri care oscilează între suspans şi afectivitate, deznădejde şi statornicie, frică, tristeţe şi culpă, dor şi pietate filială, între mici bucurii ale vieţii cotidiene, banale, şi drame familiale, prin această relaţie de reciprocitate şi complementaritate realizându‑se legătura şi trecerea de la individuaţie, confesiune către un pietsim filial pierdut, regăsit şi mărturisit melancolic în final, la locul presupusei crime, în urma unui vodevil („mi‑e tare dor de tata, mi‑e dor ca niciodată de el şi am fost cu el la mare mai demult şi într‑o noapte mai înstelată ne‑am pus amândoi pe un şezlong şi mi‑a arătat cu degetul de la mâna dreaptă unde e Carul‑Mic şi unde e Carul‑Mare”).

Structura frazeologică este una densă, tehnica de construcţie a frazei de dimensiunile unui întreg capitol nefiind în acest caz un demers exersat‑nombrilist ce nu s‑ar afla în concordanţă cu subiectul operei, ci mai degrabă un adjuvant al acestuia, forma şi conţinutul potenţându‑se reciproc. Fluxul conştiinţei narative, lucid şi necronologic, divagaţiile îndelungate prin care personajul se contrazice, monologul vinovăţiei şi reiterării post‑factum (întâlnite adesea şi în poezia lui Vlad Drăgoi), dau impresia că romanul este scris sub forma unui dicteu automat, chiar dacă vivacitatea discursivă este una eficient dozată şi elaborată riguros de către un autor tehnicist care nu ne lasă totuşi această impresie: „chiar acum când îmi amintesc şi mă rod până la oase toate ratările astea, acum m‑a prins o ruşine groaznică faţă de mine din cauză că am ajuns să mă umilesc în halul ăla în faţa lor, asta după ce am încercat cum am putut eu mai bine să lupt şi să nu fiu dus la secţie ca să primesc amendă, şi‑n al doilea rând pentru că tipul s‑a comportat ca şi cum nu am fi mers înainte o grămadă de staţii împreună, şi chiar dacă îl supărasem şi îl pusesem în gardă cu întrebarea legată de bătaie, tot putea să aibă acum o vorbă bună”. Logica ficţională este organizată coerent, punând în valoarea sensibilitatea şi imaginaţia autorului într‑o structură ce ţine de un anumit tip de estetizare poetică.

Modul în care amintirile indelebile sunt supuse deconstrucţiei, descrierile supuse insolitării, iar sentimentele şi trăirile personajului‑narator sunt nedisimulate, emoţionante şi oneste, conturează ideea unei naturi artistice manierist‑solipsistă, dar care pare să se estompeze treptat, prefigurând într‑o oarecare măsură anahoretismul‑franciscan disimulat din aer, păsări, bere (OMG Publishing House, 2020).

Mica mea inimă de om singuratic este un debut savuros, scris cu poftă, vitalism şi umor, care pe alocuri îşi înduioşează lectorul, iar pulsaţiile micii inimi reflectă exuberanţa unei minţi întortocheate într‑o naraţiune alertă, cinematografică, construită din mai multe imagini‑mişcare de tip deleuzeian, cu valenţe ciclotimice şi diferite jocuri de vodevil.

[1] Vlad Drăgoi, Mica mea inimă de om singuratic, Polirom, 2019.