CONTACT

Virginia Olaru, Ba pe față, ba pe dos, Casa de pariuri literare, 2020, 72 p.

Cât de bine scrie Virginia Olaru. De fapt, mă surprinde cât de bine scoate la iveală imediatul, tot ceea ce se află la îndemână, în apropierea spațiului subiectiv sau în anticamera realității. Ea poate scrie despre absolut orice. Despre oamenii dependenți de like-uri de pe Facebook, despre suprafața unei sticle, despre picăturile scurse pe parbrizul mașinii, despre bătrânețe, despre obiectele casnice, despre singurătate, despre „gândurile încifrate în rostirea clapelor de pian”, despre o zi toridă de vară, despre cât de verosimile sunt de fapt lumile noastre ficționale, despre neajunsurile școlii online, despre numele pe care le capătă obiectele în funcție de spațiul pe care îl ocupă în încăpere, despre fotografia de la marginea patului, despre foșnetul brazilor și vuietul apei, despre castelul din vis. Indiferentă de nerăbdarea și viteza lumii care o prinde din urmă, Virginia Olaru își tricotează cu pricepere și răbdare textele, ba pe față, ba pe dos, când la lumină, când în umbră.

„Când poți să fii bătrân
îți rescrii drumurile
cu toată liniștea care ți-a mai rămas
și savurezi cu mintea întreagă
beneficiile unui om liber.”

(****)

Raul Constantinescu, Athanor, Limes, 2021, 142 p.

Poezia lui Raul Constantinescu din volumul Athanor apare, în ciuda metaforizării excesive, drept o cale a misterului orfic ori a divinului cu care încearcă să intre în legătură. Iniţierea prin texte vechi şi poezia oraculară păgână îl apropie de atmosfera poeziei blagiene şi de orizontul unei deschideri care se închide ori se ermetizează într-un discurs delirant. Lunga disciplină a lecturii şi a tăcerii, a credinţei în creaţie şi creator, trece până la urmă în urzeala unei versificaţii în care tradiţia şi neomodernismul se contopesc în căutarea răspunsului la întrebările importante.

„Necunoscut, cuvântul vine
din bezne fulger alb zbucnit prin fluturi
nicicând nu-i nimeni cu el și nici cine
să-l apere-n ninse arse ´nceputuri.”

(***)

Radu Paraschivescu, Ghidul nesimțitului, ediția a V-a, Humanitas, 2019, 192 p.

Nu-i destul că dau peste ei la tot pasul, acum era nevoie și de o teoretizare și clasificare a fiecărui nesimțit în parte? Și de conștientizarea irefutabilă (la acest cuvânt nesimțiții vor mustăci) că-n cazul unui cataclism universal el și gândacul de bucătărie vor fi singurele exemplare care vor supraviețui? Ce mi-ați făcut, domnule Paraschivescu?

„Într-un autobuz nu se suie, ci se năvălește. Stilistica momentului trebuie să aibă ceva de meleu rugbistic, de caft de maidan, de îmbulzeală ceaușistă la tejghea, când vânzătoarea le anunța celor o sută de șoimi ai cozilor că mai erau doar treizeci de pachete de gâturi și gheare de pui. Accesul în mijlocul de transport respectă o lege naturală, cu ecouri darwiniene: the survival of the fittest.”

(****)

Cristian Tudor Popescu, Filmar, Polirom, 2013, 250 p.

Dacă există un domeniu în care iconoclastul CTP ar putea mulțumi pe toată lumea, atunci acesta este cinematografia. Nu politica, nici sportul. Filmar e o lecție de rafinament, erudiție și observație percutantă. Desigur, nu lipsesc remarcile cinice și ironice marcă înregistrată, însă surpriza plăcută vine din faptul că Filmar nu este un exercițiu de stil distructiv, ci unul de multe ori admirativ. O colecție de articole, majoritatea despre cinematografia românească din zilele noastre, nu cea din comunism sau din perioada interbelică, ceea ce deja e un plus și un subiect de actualitate. Există și comentarii la filme străine ale unor regizori precum Tarantino, Spielberg, Lars von Trier, Guy Ritchie, Nolan, Fincher, Scorsese, Tarkovski sau Koncealovsky. Singurul regret e că volumul, apărut în 2013, nu a fost reeditat până acum într-o ediție adăugită care să completeze lista de filme comentate, apărute între timp.

„Ultimul film al domnului Nicolaescu văzut de subsemnatul a fost Poker, după care am simțit nevoia să mă spăl cu spirt pe ochi. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat următoarele bijuterii cinematografice ale maestrului dacă trăia 100 de ani. Pentru păcatul acestui gând sper că voi fi sancționat de românii creștini adevărați, în vreme ce pe domnul Nicolaescu urmează să-l ierte Dumnezeu.”

(****)

Gheorghe Săsărman, Cuadratura cercului, Nemira, 2013, 250 p.

În timp ce călătoream prin cele 36 de orașe futuriste (și nu numai, vorbim și de mituri reinventate) născocite cu atâta imaginație de Gheorghe Săsărman, mă simțeam ca într-un episod săptămânal din Teleenciclopedia. Și altul, și altul, și altul. O întreagă civilizație cuprinsă într-o singură picătură (sunt texte foarte scurte, de una-două pagini). Spectaculosul acestui volum este că el a fost remarcat tocmai de celebra scriitoare SF Ursula K. Le Guin și tradus de către ea în limba engleză.

„Nu se știe cu certitudine când a apărut, când a început să se dilate și nici ce forțe îi alimentează expansiunea. Puțini sunt cei care au îndrăznit să abordeze subiectul dificil al prospectării viitorului său, deși mulți se tem că nimic nu-i va putea opri creșterea. Motopia este un oraș în explozie.”

(****)

Viorica Răduță, Ai moartea pe față, Casa de pariuri literare, 2021, 126 p.

She said: "Hey, let's go, don't put on a show
You're just another piece, another piece of meat"
                                                            (Scorpions)

„carne crudă”, „spuma de carne”, „carne de pene”, „floare de carne”, „să smulgem carnea de pe floare”, „greutatea cărnii”, „cămașa de carne”, „alergând singură prin carne”, „cercuri de carne”, „față de carne”, „seceta e toată o carne”, „vântul mi s-a lipit de carne”, „o ventuză de carne”, „bulboane din carne” etc.

(***)

 Alin Ioan, departe, cât se poate de departe, Casa de pariuri literare, 2021, 56 p.

Confesiv, nostalgic, atmosferic, dens, vintage, narativ, contemplativ, fotografic, șugubăț, cinic, ascetic, melancolic, erudit, introspectiv, temerar, lynchian, bowieian, grungeian, rossonero, compulsiv între două ședințe de golire a minții, conceptual, Alin Ioan e un bard care te apucă de mânecă și îți deapănă poeme până în zori.

„să-ți fie de ajuns cum te-a privit fiică-ta
la ultima lectură publică
să recitești cu voce tare un vers pe care l-ai scris cu mulți ani în urmă
sunt un psalm învelit în cârpe ude pe boticul de lapte
al dimineții”

(****)

Robert Șerban, Poemul curcubeu, Casa de pariuri literare, 2021, 42 p.

Subintitulat „un experiment”, volumul lui Robert Șerban este un caz unic în poezia actuală. Dincolo de experiment, a fost un pariu al autorului cu sine însuși că poate scrie continuu, timp de 8 ore, un singur poem fluviu, pe o bobină de hârtie, într-o galerie din Timișoara. S-a întâmplat în data de 12 octombrie 2019 și știu asta fiindcă am avut privilegiul să asist pe viu la scrierea lui. De ce Poemul curcubeu? Fiindcă fiecare vers este scris cu o altă culoare, de la cald spre rece, în funcție de căldura poemului sau momentele de „stop joc”, în care primează stările mai cenușii sau nostalgia. Nostalgia e cumva tema principală, întrucât poetul rememorează copilăria și adolescența unor vremuri din care lipsesc culorile calde ale curcubeului. Dar nu întru totul. Și veți vedea de ce dacă citiți. Un experiment reușit, în primul rând pentru că e dus la capăt, e imposibil să scrii la foc automat 8 ore și să mai iasă și ceva inteligibil. Nu și pentru Robert. Dacă în ultimele sale volume de versuri ne-a obișnuit cu o formă ultra scurtă a textelor sale, foarte condensate și perfecte în concentrația lor, aici veți descoperi un scriitor pregătit să facă pasul spre proză.

„viața bună viața ușoară viața cu speranță în ea
era-n cărți
iar noi aveam bibliotecă
pe care tata o hrănea dacă nu zilnic
sigur la câteva zile o dată
cu alte și alte cărți
care mai de care mai teribile mai fabuloase
de care n-auzisem niciodată
dar pe care ar fi trebuit să le citesc
ca să am o viață măcar la oraș
dacă nu frumoasă și fericită”

(****)

Ion Negoițescu, Straja dragonilor (Memorii 1921-1941), Humanitas, 2017, 218 p.

Ion Negoițescu, criticul erudit care a scris studii întregi despre Eminescu și E. Lovinescu, precum și multe alte însemnări, analize și sinteze critice despre literatura română, lasă în urmă un volum de memorii cu totul surprinzător și șocant prin tipul de confesiune pe care îl alege. O confesiune totală, frustă, fără nici un fel de autocenzură. Cele mai defăimătoare și mai impudice detalii ies la iveală (chiar și despre părinții lui), din primii 20 de ani din viața elevului și a adolescentului Negoițescu. În zilele noastre cartea ar fi devenit un bestseller dacă autorul ar mai fi trăit. Scriitura e limpede, în cascadă, curge fără oprire, nu există însemnări pe zile, săptămâni sau luni, totul este un șuvoi continuu de stări și emoții. Un jurnal aproape poetic.

 (*****)

 Andrada Yunusoglu, Kismet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, Casa de pariuri literare, 2021, 78 p.

Cărțile bune se nasc din imitație, tehnică de scriere bine însușită și un program zilnic de lucru. Cele foarte bune se nasc din experiență, traumă și supraviețuire la limita existenței. Sunt cărțile care se scriu singure după ce au zăcut multă vreme în noi. Pe Andrada Yunusoglu am cunoscut-o la atelierul de scriere creativă Mornin´ poets (și, sincer, timiditatea și bunul ei simț nu mi-au dat de înțeles că dintre toți colegii ei de curs ea va fi cea care va debuta prima), dar abia după ce am citit Kismet i-am aflat povestea. O poveste altfel despre emigrare și discriminare, dar și despre feminitate și revoltă. Dar nu revolta debutantului. Andrada îmi dă senzația că nu se află deloc la prima carte.

„aproape deconectată de tot ce mă înconjoară
îmi văd viața de la distanță
când inima îmi ia foc și simt că totul în mine
se dezintegrează
tu ești acolo corpul tău luminează
oasele noastre se vor descompune atât de frumos”

(****)

Cristian Vicol, Anotimpul țânțarilor, Casa de pariuri literare, 2021, 106 p.

Când am văzut subtitlul cărții lui Cristian Vicol: „povestiri pulp-fiction”, evident că nu m-am putut abține să mă gândesc la filmul cult al lui Tarantino. Ei bine, două tehnici din celebra peliculă le-am regăsit și în volumul de povestiri; și anume că desfășurarea poveștilor imaginate de autor nu e mereu una cronologică (una din ele începe chiar cu finalul) și ritmul foarte, foarte, FOARTE cinematografic al acțiunii. Dacă Stendhal asocia romanul realist-naturalist cu o oglindă purtată de-a lungul unui drum, care câteodată reflectă cerul albastru, iar altădată noroiul și băltoacele de pe pământ, la fel de bine putem asocia scriitura lui Cristian Vicol cu o cameră de filmat plimbată de-a lungul aceluiași drum. În ceea ce privește titlul, Anotimpul țânțarilor, el este unul derutant, înșelător. O capcană, desigur, ca-n parabolele zen, menită să smintească și mai tare mintea învățăceilor puși de maeștri să afle taina koan-urilor fără răspuns. Anotimpul țânțarilor este vara, iar cea mai mare parte a poveștilor din carte au loc iarna. La minusuri, doar o mică scăpare la pagina 31: „Fi-ți cuminți și faceți cum zic.”

(****)

 Anastasia Coste, Tranzit prin gara cu miros de tei, Casa de pariuri literare, 2021, 64 p.

Nu știu cât timp și-a ținut Anastasia Coste poemele în sertar, dar volumul ei de debut e aproape fără cusur. Desigur, sunt convins că trecerea ei prin cenaclul timișorean „Pavel Dan” a contribuit semnificativ la forma finală a acestui volum de ispravă. Ea nu se ascunde în spatele limbajului hyper-tech și postumanist practicat în delir de noul val, ci caută esteticul și forma pură de exprimare. Un verb poetic extrem de matur și foarte, foarte multe texte citabile. Pentru a percepe în întregime poezia Anastasiei, cititorul trebuie să își întrebuințeze la capacitate maximă toate cele cinci simțuri. Unul dintre ele transpare chiar din titlu.

„Afrodita-și leagănă pistruii pe valuri –
i-adun pe toți cu lingura și visez”

„în Casa Tineretului
mi-am scris numele cu markerul
pe un pahar de plastic
speram să-l simt pe buze”

(****)

un cristian, NU și NU. Râde-n somn e supărat, Casa de pariuri literare, 2021, 36 p.

Sigur că idealul scriitorului care se apleacă asupra universului celor mici este de a-i capta şi pe cei mari în jocul lui. Un joc serios, presărat cu întâmplări, glume şi aluzii care să-i ţină treji pe părinţi și bunici. Mai ales pe bunici. După Visul lui Râde-n somn, povestea continuă în NU și NU. Râde-n somn e supărat unde dialogul dintre nepot și bunic face apel la fantezie şi isteţime, pe un fundal în care spadele lor se încrucişează până la ultima suflare. Un volum grafic de toată isprava, ilustrat de Miruna Popescu și citit cu mult talent de Ramona Boldizsar.

„Ce zici, te dai jos din pat?
NU acum, că-s ocupat!
Stă cu ochii în tavan
Tolănit ca un sultan

Cu perne sub fund plasate
Vii la masă, măi nepoate?
Îi promite-o dulce turtă:
NU acum, am treabă multă!”

(****)

Savu Popa, O cameră fără prize, Casa de pariuri literare, 2021, 82 p.

În O cameră fără prize, Savu Popa experimentează miniatura, prin simplitatea pe care o respiră sintaxa poemelor și confortul pe care îl oferă pagina albă ochiului cititorului. Deși conține și texte mai lungi, pledez în favoarea caligrafiei discrete a poemelor scurte care cred că ar constitui prin ele însele scenariul unui videoclip liric, unde versurile sunt firimiturile care cad de la masa poetului. Ele au efectul unor aforisme și ecoul unor reflecții intime ale ființei. Fiecare secvenţă proiectează pe ecranul paginii crâmpeie dintr-o filosofare proprie:

„Dragoste
E atunci când
Liniile din palma mea
Se unesc
Cu cele din palma ta,
Devenind
Fire de înaltă tensiune.”

(****)

N. R. Notarea s-a făcut de la (*) la (*****) în funcţie de aprecierea valorică.