logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

 

ANUL DANTE ALIGHIERI
logo



IL PARADISO


Cântul XXXIII



Empireul: rugăciunea Sf. Bernard; prin mijlocirea Sf. Fecioare, Dante poate să‑şi fixeze ochiul său în Dumnezeul unul şi întreit, precum şi în umanitatea divină a lui Isus Cristos. Astfel viziunea Poetului ia sfârşit odată cu cea din urmă mântuire;


„Fecioară mamă, a Fiului tău fiică,
umilă şi mai ’naltă decât orice făptură,
nestrămutat răstimp al eternei voinţe,
tu eşti aceea ce firea omenească
ai înnobilat‑o, astfel că ziditoru‑i
nu s‑a sfiit făptura‑i s‑o pecetluiască.
În sânul tău iubirea se reaprinse
prin jarul căreia‑n eterna pace
a încolţit astfel floarea cerească.
Ne eşti aici făclie‑a soarelui de‑amiază
de îndurare; şi jos, între muritori,
eşti apă vie şi de nădejde rază.
Doamnă, magnificenţa ta‑i nepreţuită,
că harul cine‑l vrea şi ţie nu se‑nchină,
e ca şi cum ar vrea să zboare‑ntr‑o aripă.
Nu doar că îl alină bunătatea‑ţi pe cel
care te roagă, dar prea‑adesea o ia –
’nainte ca‑acela să‑nceapă să te roage.
În tine milostenie, în tine pietate,
în tine măreţie, în tine se adună
oricâtă bunătate e‑n făptură.
Acum acest Poet care tocmai din Iad,
de Cer cel mai departe până aici, văzut‑a
vieţile spirituale cum rândul le venea,
fierbinte te imploră să‑i înlesneşti puterea,
încât să fie‑n stare cu ochii să se urce
mai sus spre mântuirea de pe urmă.
Iar eu care vreodată n‑am ars mai
mult decât o fac pentru a lui, ale mele
toate rugi şi le‑ndrept, şi rogu‑mă să fie
vrednice, ca orice nor să i‑l alungi al stării
sale de făptură muritoare cu ale tale rugi încât
să aibă parte de cea mai ’naltă‑ntre plăceri.
Și te mai rog, regina mea, tu care poţi
de vrei, să‑i cruţi nevătămate ale sale
simţăminte, după câte i‑a fost dat să vadă.
Să biruie a ta pază lumeştile porniri:
pe Beatrice vezi‑o cu câţi preafericiţi
îşi unesc mâinile ca rugile să le primeşti!”
Ochii cei dragi lui Dumnezeu şi veneraţi
asupra celui ce se rugase aţintiţi, ne arătară
cât rugăciunile smerite‑i plac de mult;
pe urmă se‑ndreptară spre veşnica lumină
în care nici un alt ochi nu pătrunde atât
de‑adânc ca al Mariei, aşa de arzătoare...
iar eu ce‑aproape‑eram de‑al tuturor
dorinţelor sfârşit, precum se cuvenea,
am împlinit în mine a dorului ardoare.
Bernard îmi făcea semn şi îmi zâmbea
în sus să‑mi‑nalţ privirea, dar eu prin propria
vrere făcusem ceea ce el mă‑ndemna;
fiindcă vederea mea ajungând limpede
şi tot mai mult intrând prin a luminii rază
prea‑înalte, adevărată‑n sine, fiind sacră.
De‑aici încolo văzul mi‑a fost mai mare decât
pot eu să spun, căci vorba omenească‑i
neputincioasă să exprime o viziune atât de mare;
precum e‑acela care vede picând de somn,
căci după somn simţirea‑ntipărită mai rămâne
iar amănuntele se risipesc din minte;
aşa mă aflu eu, că‑mi încetează toată
viziunea, şi încă‑mi picură în inimă dulceaţa
care din dânsa naştere a luat.
La soare tot astfel zăpada se destramă;
asemenea în vânt, pe frunzele uşoare
se risipesc şi se–amestecă ale Sibilei profeţii.
O mult prea‑naltă lumină ce te ridici deasupra
lumeştii înţelegeri, înapoiază‑i minţii mele
măcar puţine din ceea ce păreai
şi graiul fă‑mi‑l peste măsură de puternic,
ca doar o scânteiere din gloria‑ţi divină
să pot lăsa eu celor ce după mine vor veni;
căci întorcându‑te cât de puţin în amintirea‑mi
şi răsunând cât de puţin în aste versuri,
cu‑atât mai mult izbânda ta se va‑nţelege.
Și cred, prin ascuţimea razei celei vii
pe care‑am îndurat‑o, m‑aş fi pierdut
dacă privirea‑mi de la ea s‑ar fi îndepărtat,
Și îmi aduc aminte că de aceea am cutezat
mai tare s‑o îndur, încât ajuns‑am să‑mi
contopesc fiinţa cu‑a ei putere fără margini.
O har desmărginit, prin care îndrăznit‑am
chipul să mi‑l scufund în veşnica lumină,
încât vederile‑mi erau gata să‑mi sece!
Văzut‑am în adâncu‑i că se‑adună,
legat prin dragoste ca paginile unei cărţi,
tot ceea ce prin univers se risipeşte;
lucrurile‑n sine şi‑n felurite‑nfăţişări,
aproape contopite, în aşa fel încât
ceea ce spun eu, e doar o palidă idee.
Universala formă a astei contopiri, cred
c‑am văzut‑o, deoarece spunând aceasta,
simt că mă bucur de‑o şi mai mare împlinire.
O clipă numai îmi e uitarea mai adâncă, decât
sunt douăzeci şi cinci de veacuri pentru isprava
ce îl uimi pe Neptun însuşi de a lui Argo umbră.
Astfel şi mintea mea, cu totul tulburată,
privea‑ntr‑un loc, încremenită, dar atentă
şi tot privind, se aprindea şi mai învăpăiată.
La asemenea lumină ajunge‑se, că nu e
cu putinţă ca vreodată să i se dea‑nvoire
să se întoarcă omul de la ea, spre altă parte;
căci binele care e ţinţă a ceea ce se vrea,
se‑adună tot într‑însa; şi în afară de aceea
e neîntreg tot ce acolo e desăvârşit.
De‑acum‑ncolo tot mai puţină‑mi va fi vorba,
chiar numai de ceea ce‑mi aduc aminte, decât
a unui prunc ce‑şi udă încă limba cu ţâţa mamei;
nu pentru c‑ar fi fost mai mult decât
o‑nfăţişare în cea lumină vie pe care o scrutam;
fiindcă asemenea este‑ncontinuu;
ci prin vederea care se‑ntărea în mine, în timp
ce tot priveam, o singură dumnezeire, eu tot
schimbându‑mă în ochii mei se tot schimba.
În limpedea, profunda dumnezeiască‑esenţă
a sacrei străluciri mi se‑arătară trei inele
de trei culori şi de o singură mărime;
iar unul s‑ar fi zis răsfrânt, precum un
curcubeu de altul, iar cel de‑al treilea
părea un foc ce s‑ar fi tras de‑aici şi de acolo.
O, cât de neînstare e vorba, ce slabă‑i faţă
de gându‑mi şi‑acesta faţă de ce‑am văzut,
e‑atât încât „oleacă” de voi spune, nu‑i de‑ajuns.
O, veşnică lumină ce‑n tine doar sălăşuieşti,
te înţelegi tu singură şi înţeleasă, tu, de tine
şi‑nţelegându‑te pe tine, iubeşti, surâzătoare!
Cercul acela ce‑n tine conceput, fiul Iisus,
părea precum lucoarea cea răsfrântă de ochii
mei jur împrejur scrutată nu prea mult,
părutu‑mi‑a‑năuntru‑i din chiar a sa
culoare ca zugrăvită aducând cu
omeneasca‑icoană; aşa că faţa mea
era în ea cu totul absorbită.
Aşa precum geometrul ce‑şi pune
mintea să măsoare cu dinadinsul
întinsul cercului, şi, tot gândindu‑se,
nu regăseşte măsura potrivită
ce‑i trebuie spre‑a dezlega problema;
aşa eram şi eu faţă cu noua viziune a lui Crist;
voiam să văd cum de se potriveşte‑nfăţişarea ‑
umană cercului şi cum în el îşi regăseşte locul;
dar nu aveau puterea asta aripile‑mi să zboare ‑
atât de sus numai că mintea‑mi fu izbită
de o fulgerare în care voia i s‑a făcut.
Înaltei fantezii lipsitu‑i‑a aici puterea;
acuma însă dorinţa şi‑a mea voie erau totuna,
ca aştrii care–n armonie sunt rotiţi,
iubirea ce urneşte soarele şi celelalte stele.


Rugăciunea Sf. Bernard către Fecioara Maria, spre a‑i înlesni Poetului contemplarea luminii divine, este dorinţa supremă a lui Dante, în numele căreia a întreprins acest pelerinaj subpământean; Dante îşi recunoaşte neputinţa de a zugrăvi grandoarea viziunii Divinităţii; profeţiile Sibilei din Cumae erau scrise pe frunze spulberate de vânt; când se deschidea peştera de lângă Neapole; prin actul cutezătoarei contemplaţii a razei divine, Dante va să se contopească cu Dumnezeu, împlinindu‑şi astfel dorul fără saţiu; aluzie la isprava Argonauţilor, care cei dintâi, porniseră pe necuprinderea mării, cu o corabie, speriindu‑l pe însuşi zeul Neptun, stăpânul apelor marine şi oceanice; clipa misticei contemplaţii a lui Dumnezeu nu poate fi egalată sau exprimată cu mijloace omeneşti; cele trei culori simbolizează cele trei atribute şi înfăţişări diferite ale Sf. Treimi; în al doilea cerc al Luminii Poetului i s‑a părut că distinge înfăţişarea omenească a Fiului; „acel principiu” se referă; la problema insolubilă pe vremea lui Dante a raportului dintre circumferinţa şi diametrul cercului; Dante va înţelege în fine misterul contopirii naturii divine cu natura umană, în sufletul Poetului instaurându‑se acum acel echilibru care armonizează mişcarea egală a aştrilor în Univers, sub imboldul iubirii divine.





Versiune în limba română:
Geo Vasile