BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Antonio Spagnuolo
poet italian, născut în 1931 la Napoli

„Dantele cu surpături”
Jocul merelor
Ceea ce strângi acum în aşternuturi
e numai amintirea smintirilor
după care‑ai alergat pe timpul merelor:
fantasme
ce îţi repetă gesturile halucinante.
Nimic altceva decât închipuiri agăţate de un vis
rămas indiscret.
Spaţiul pe care degetele reuşeau să‑l compună
şifona marginea caietelor tainice.
În fulgerarea surpată de privire la vad
brodând fanteziile orizontului
tu erai carnea de muşcat,
colorată prin aiurări totul se risipea inexorabil
printre hârtii şi video, în părăsire,
zăbovind cu mâinile pe firul venelor
ce se scurgeau printre minutele necunoscutului.
Iată visele mele adunate spre seară
gata să răvăşească vidul muşchilor.
Gata să contureze marginile cerului
cu vocalele de foc ce scindează sensul.
Uneori revine, uneori reia cuvintele
şi o lumină ieşită din minţi
precum imboldul vinei sau al fugii
reîmprospătează pielea, în vadul lichefiat.
Nu mai are niciun rost gura veştejită
în care vorbea petala stingherind
topirea valului.
Pe neaşteptate te trezeşti şi ceri o mângâiere
creuzet de viitoare imprecizii
punct şi de la capăt în rombul unui naufragiu.


Se întâmplă

E mereu prima oară când alerg după buzele tale
printre negurile visului, ca şi cum aş lovi, aş pedepsi
o‑ntâlnire clandestină printre spirele vântului.
Încastrată beznă recit monologul
sfidând oglinzile şi picătură cu picătură
confund sudoarea incandescentă în cuvintele gravate‑n pereţi.
Îndoiala e‑n povestea de‑acum ruinată,
fragmentata de solzi şi tresărindă‑n pârâul
unui curcubei indiscret,
parcă spaţiul deschis în asfinţitul de noi iluzii
în fragila pânză de păianjen ce te‑nfăşoară.
Încrustarea custode de explozii se preface‑n vertij.


Mereu tu

Tot tu reduci la neputinţă
ieşind din matcă vertiginos
între fălcile flămânde‑ale iadului.
Unde ne este dat să putem schimba o vorbă?
Unde ne purtăm trupul ce se‑nstrăinează
în lucoarea morţii, dacă n‑are nici un suspin?
De s –ar putea aşterne iluzia străluminată
printre arbori şi păsări, pe străzile pustii,
suflarea vântului ar îmboldi
creierul ce doarme‑n torpoarea
unor noi ofense, a unor aliaje neaşteptate
căutând străvechiul melos printre versuri.
Acum stăpâneşti metropole tulburate
întru reînnoirea infamiei ofensei,
lacrimile ce repetă temeri,
stupoarea de tainice solitudini,
târând galaxii pe bulevarde.
De nepătruns scrutând stelele strângi
degete sângerânde spre a culege sunete
între incredibile leziuni ale cugetului.
Este alchimia clepsidrei
ce reduce fărâme din inconştientul meu.


Sâmbătă

Di nou bariera orelor se răzvrăteşte,
pe care am urmat‑o pân’ ce‑am căzut în aurul topit
cântând unghere de cale în penumbră
în vreme ce‑a serii zarvă răspundea.
Orice ţesut cedează palorii frunzelor
spre‑a re‑nnoi visarea născută din pământ,
substanţa şi vigoarea‑n raza scurtă
numită zbucium.
Minusculele tale bucurii le răsfoiesc
pe căi subţiri de sânge,
şi caut sunetul limpid al degetelor
pe‑a pleoapelor fugară cărăruie,
azi când gura ta‑i o nesfârşită tăcere


Capriciu

De la mort la mort odată schimbate armurile,
am blestemat războiul,
vanitate de amănunte în aşteptare de nădejdi.
Delicte-nchipuite spre a descoperi
 au fost adevăraţii inamici ai poeziei
în acest încins abuz de anarhie.
La marginile solitudinii se istoveşte aurul cerului
şi mă înec fără milă în via ta
umedă şi lipicioasă de taine.
În stoarcerea timpului
am încă pe limbă alegerea acră
a schijei tale, şi în urechi
capriciul verbal ce ţi‑a plăcut să‑l scandezi.
Tobe încinse de‑amintiri comprimă incertitudinile
beznei.


Farmece

Salturi de memorie se aleg
pe un subtil fir incandescent
ce readuc fantasme cu farmece noi.
Se reaprinde fiecare gest şi
în ungher adăpostesc susurul nesigur
al neantului ce‑mprejmuieşte sau încalcă
înstrăinându‑mă între coronare,
întru gravarea unor multicolore‑angoase.
Revoc şi alerg după tine căci fiecare urmă
în ciment de‑acum vine din urmă
înconjur surprinzător negării tale,
pe vremea când timpul se‑nroşea în asfinţituri
repetând astăzi chiar înţelesul necunoscutului.
Mă risipesc orbit în inconştient,
Scriind vaporoase premize
în aceste zile de august fără tihnă
împurpurat printre bizareriile în fugă
ale orelor ce tresar în arteră.
Dăinuie linia scurtă între rădăcini şi pietre
Aici în asfinţit spre a revigora amintirile
ca pe un adagiu prin consens la o vremelnice
negrăită


Asfinţit şi natură

În vortexul de culori pe care‑l propune
asfinţitul în fiecare seară, aproape iritat
de spuma valurilor nărăvaşe,
iţi caut geana cu bruşte supărări.
Răscoleşte cugetul glasul tău
vestind explozia talazului ce se lasă sedus
pe scena adâncului profund, străpuns
albastru‑ardezie, ca rădăcina
ce aleargă după lumină, unde totul va fi diferit,
chiar şi un refugiu calm, în pereţii
scorojiţi de timp şi de oglinzi.
Dar în aceste ultime zile.
şlefuitul înscris în derivă
o ghirlandă e căldura uşoară‑a şipotului,
traversând strâmtul flux al sublimului
ce brodează amintiri, ce străluce
în replica de octave, ca replică‑a cerului,
ce fulgeră întru orbirea urletului meu înciudat.
Azi mă scufund în vârtejul indiscret,
când universul oferă evenimente deja inaccesibile,
mânioasă tăcere, pentru această întoarcere
a zgurei unei naturi contaminate şi trădate.
În fine s‑a rătăcit graţioasa emoţie
a alegerii,
fără răspuns infamia pământului


Carne

Era un dans improbabil şi un salt
între oase şi carnea deja veştedă
când la timp în pădure vrăjitoarea
şi‑a început urletele înfipte‑n torace
O stranie noutate arcuită în apă
dinstingea ziua de lună
în contrast cu diavolul străin
prin simbolul ce amuţeşte în minte
supravieţuind incidentului, cu braţele
paralizate de frică, uitând
ceea ce se dorea a fi viitorul,
în timp ce cerul devine verde şi explodează
reîncepând să sângereze, sufocat
de o lespede de marmură, falsificată de timp
pulbere ce se va întoarce la obârşii
spulberată în vânt, dincolo de viaţă,
dincolo de spaţiu, dincolo de fruntariile nimicului!

Versiune în limba română:
Geo Vasile