logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

DIALOG

 

logo


Titus Crişciu
,
jurnalist, Reşiţa.

 

logo


Ion Bogdan Lefter

poet, eseist, Bucureşti.

 

„Timp să fie pentru toate...”

Interviu realizat de Titus Crişciu cu Ion Bogdan Lefter

  

Titus Crişciu: Cu toate că aţi absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Secţia Engleză‑Română, în 1981, ca şef de promoţie pe ţară, cu media generală 10 pe toţi anii de studiu, şi cu toată recomandarea oficială „pentru învăţămîntul superior şi cercetare”, eliberată la absolvirea facultăţii, aţi fost repartizat la o şcoală în judeţul Giurgiu. De fapt asta se întâmpla, în acele vremuri, cu toţi absolvenţii, dar la dvs. a fost un caz mai deosebit...

Ion Bogdan Lefter: După ce‑am absolvit Universitatea, trăind de‑atunci încoace în lumea literară, m‑am ferit să‑mi pomenesc performanţele de elev şi student, din motive evidente. Întîi, n‑are importanţă ce note ai avut în şcoală, contează doar „înzestrarea”, inspiraţia, profesionalismul la care ajungi mai tîrziu şi pe cont propriu, finalmente calitatea textelor pe care un autor le produce. În al doilea rînd, nici nu dă bine să fii ştiut drept „etern premiant”, se cam înţelege că te‑ai ţinut doar de „toceală”, copil şi june excesiv de cuminte... Or, argument terţ, chiar n‑am fost ceea ce se cheamă un „tocilar”! E‑adevărat c‑am avut numai note de 10 în primele 8 clase şi‑n Facultate, doar de la a IX‑a la a XII‑a am avut medii de 9 şi ceva, la „Nicolae Bălcescu”, fostul şi redevenitul „Sfînt Sava”, în condiţiile speciale ale concurenţei de la cel mai bun liceu din ţară şi‑n ani de formulă experimentală, în care mediile nu s‑au mai rotunjit, cum s‑a întîmplat tot timpul în învăţămîntul românesc preuniversitar, şi înainte de perioada în care am fost eu la „Sava”, şi după, pînă azi; însă am învăţat dintotdeauna din mers, fără să reiau şi să mă chinui să memorez, am acumulat cunoştinţe fără efort, direct din ore, de la clasă, sau din lecturi abundente şi pasionate. Altfel, am fost un copil şi‑un june pe jumătate cuminte, în rest destul de zvăpăiat: ieşeam mereu afară la hîrjoană cu tovarăşii noştri din vecini, ai mei şi‑ai fratelui meu. Foarte sportiv în gimnaziu şi‑n liceu, am jucat mai întîi handbal, pe urmă baschet şi mai ales mult fotbal, sute şi mii de ore de bătut mingea pe terenurile de sport din curtea Școlii generale nr. 26 şi‑apoi a Liceului „Bălcescu”. Atacant, marcator de goluri în serie! În copilărie, la bunicii materni, la Petroşani, cînd ne făceam veacul cu gaşca în jurul blocului, am jucat şi „ţurcă” (o variantă miniaturală, simplificată, a oinei, cred), iar mai tîrziu, cu fratele meu, cu verii noştri şi cu alţi prieteni – mii şi mii de ore de ping‑pong. Sau hălăduială cu bicicletele prin cartier, din ce în ce mai departe de casă. Înot de mic, şi cu ceva cursuri în copilărie, apoi doar la mare şi la ştranduri, vara. Iarna – patinaj cam la vîrsta gimnaziului, iar în iernile de licean am început să şi schiez, fără să perseverez după studenţie. Sau jocurile... de cărţi, la început „şeptic”, pe urmă nesfîrşite partide de whist şi, doar eu şi vărul meu cel mare, Nick – bridge, învăţat la vîrste incredibil de fragede de la bunicul nostru şi de la partenerii lui de la Petroşani, pe care noi, nepoţii mai mari, îi chibiţam. Dintre toate, fireşte că astăzi mai joc... bridge, nu fotbal! În sfîrşit.

 

Titus Crişciu: Să ne întoarcem în urmă cu 40 de ani, când aţi absolvit facultatea ca şef de promoţie şi cu toate că aţi fost şef de promoţie aţi ajuns într‑o comună, la Berceni...

Ion Bogdan Lefter: Nu mai ştiu cînd am apucat să‑mi mărturisesc notele de 10 „pe linie” şi şefia de promoţie pe ţară. La sfîrşitul Facultăţii, în vara lui 1981, la repartiţia guvernamentală obligatorie, organizată pe ţară, pe specializări, am ales postul cel mai bun pentru un bucureştean, însă într‑o conjunctură ghinionistă: am „prins” prima promoţie cu oraşele mari, inclusiv Capitala, închise pentru disciplinele fundamentale. Ceauşescu semnase un decret prezidenţial care‑i obliga pe absolvenţii de Universităţi teoretice să profeseze în „urbanul mic” şi la ţară. Politehniştii, viitorii specialişti ai industriilor, din economia reală, au scăpat de exilul ăsta intern. Promoţia noastră mai „prinsese” la start, în 1977, şi desfiinţarea secţiilor de Sociologie şi Psihologie, comasarea Filozofiei cu Istoria şi reducerea drastică a numărului de locuri la Filologie şi la Limbi şi literaturi străine. Regimul nu mai avea nevoie de analişti ai marilor experienţe socio‑politice pe care naţia era obligată să le suporte şi nici de tineri intelectuali în genere, cu irepresibile înclinaţii reflexive. Să zacă la cît mai mari distanţe, cît mai izolaţi în tîrguşoare, comune şi sate! Singurul oraş important în care fuseseră anunţate două locuri la repartiţie era Oradea. Bucureştean fiind din naştere, cu familia aici, nu era să mă duc în diagonală pe hartă, din Sud‑Estul României în Nord‑Vest! În preziua alegerii, după ce s‑au afişat toate posturile oferite promoţiei noastre de absolvenţi de Engleză de la toate universităţile din ţară, am mers cu tata, cu Oltcit‑ul familiei, în cele mai apropiate trei localităţi faţă de Bucureşti: Ciorogîrla, Bolintin Deal sau Vale (nu mai ţin minte care dintre ele) şi Berceni. În primele două – mizerie mare. La Berceni – sat îngrijit, cu trotuare de‑o parte şi de alta a şoselei şi copaci văruiţi. Am ales postul de la Școala generală de‑aici şi‑am făcut naveta timp de 3 ani, pînă‑n vara lui 1984.

„Caz deosebit” nu cred c‑am fost decît în timpul liber, cînd citeam şi scriam. În cancelarie se ştia de ocupaţiunea asta a mea: începusem să public articole de critică literară şi‑n acei ani au apărut volumele de versuri Cinci, alături de colegii mei de la Cenaclul de Luni Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Mariana Marin şi Alexandru Muşina, şi Globul de cristal, debutul meu editorial individual. Am fost şi eu profesor în învăţămîntul general ca mai‑toţi absolvenţii de Filologie şi ai celorlalte discipline care se predau copiilor şi adolescenţilor. Navetist ca‑n prozele colegilor mei de generaţie literară Mircea Nedelciu şi ceilalţi.

Mai „deosebit” a fost „cazul” meu cînd mi‑am dat demisia de la şcoală. Naveta era foarte grea, ajunsesem să fac 5 ore pe zi pe drumuri, tur şi retur, şi iarna am venit de două ori înapoi acasă, în Bucureşti, pe jos, 10 kilometri prin nămeţi, cu grupul de profesoare şi cîţiva profesori navetişti, cînd n‑a mai circulat autobuzul („rata”) de seară. În următorii 4 ani am fost şomer în România socialistă, în care oficial nu exista aşa ceva. Statul comunist pretindea că le dă de lucru tuturor cetăţenilor săi, iar cei prinşi că nu munceau nicăieri erau reţinuţi de Miliţie ca „paraziţi sociali” („categoria” asta legislaţia o recunoştea!). Am continuat să scriu şi să public şi poeme, dar mai ales critică şi abia în luna mai 1988 am reuşit să mă angajez într‑un post cultural, ca redactor la Editura Litera. O mică aventură interesantă...

 

Titus Crişciu: Adevărata dvs. carieră profesională a început în primăvara anului 1990, cînd aţi cîştigat prin concurs un post de asistent la Universitatea pe care aţi absolvit‑o. De atunci cariera dvs. universitară a avut un drum ascendent şi în 2007 aţi devenit profesor plin. În toţi aceşti ani aţi avut, începînd cu membru în Consiliul Facultăţii de Litere, tot felul de implicări pe linie profesională, dar şi inţiative proprii, pe care le‑aţi pus în practică. Pe unele le aveţi şi în continuare. Vorbiţi‑ne despre ele!

Ion Bogdan Lefter: Pînă‑n 1989 participasem foarte activ la lansarea şi impunerea „valului” nostru literar, prima generaţie postmodernă din literatura română, publicasem poeme şi articole critice, îngrijisem şi prefaţasem cîteva ediţii din clasici. Din 1990 încoace, după ce regimul comunist s‑a prăbuşit şi România a devenit o societate democratică, am putut cu toţii, colegii mei şi eu împreună cu ei, să ne transpunem viziunea culturală şi programul literar într‑o conjunctură şi cu mijloace la care pînă atunci nu visasem: ne‑am manifestat liber, ne‑am organizat cum am crezut că e mai bine, am înfiinţat reviste şi edituri, am intrat în universităţi, am publicat ce‑am vrut, fără restricţii, am călătorit prin lume, am ocupat poziţii importante în sistemul cultural naţional şi în cel educaţional, în instituţii de stat sau în zona privată şi independentă. Proiectul nostru de generaţie a rămas acelaşi, postmodern şi liberal, relativist şi bogat‑contextualizant, inter‑ şi pluridisciplinarist ori cum l‑am mai putea descrie. Sub dictatura comunistă începusem să construim în acest sens o „contracultură” subversivă. În România descătuşată am avut cu toţii, artişti şi cetăţeni cu orice alte profiluri, şansa unei „noi vieţi”, în cu totul alte condiţii, incomparabile cu ce trăisem sub un sistem totalitar.

În ce mă priveşte, am făcut multe în cele peste trei decenii care au urmat: am fondat şi‑am condus revistele Contrapunct (1990‑1992), în colaborare cu un grup de colegi de generaţie şi cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, Observator cultural (2000‑2005), pe cont propriu şi cu susţinerea unui cvartet investiţional amical, şi aLtitudini (2006‑2009), tot ca proiect individual, iniţial în cadrul unui mic grup de presă privat, apoi cu administrare‑finanţare strict personală; am condus şi o editură, Litera, relansată în libertate (în 1990); am participat la fondarea Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – ASPRO, pe care am şi condus‑o; am devenit corespondent cultural al postului american de radio Europa Liberă (tot din 1990) şi mai tîrziu director al reţelei din România (1995‑1998), am colaborat ulterior şi cu British Broadcasting Corporation – BBC şi Radio France Internationale – RFI, cu multe ziare, reviste, radiouri şi televiziuni româneşti, sporadic şi cu posturi din alte ţări, germane, franţuzeşti, americane sau australiene, în limbile lor locale, sau de prin alte părţi, tot în englezeşte, „esperanto”‑ul contemporan; am lansat (în 1994) şi‑am susţinut de‑a lungul anilor, pînă azi, Cafeneaua critică, proiectul meu de dezbateri publice pe teme de actualitate culturală; am participat la o mulţime de colocvii, simpozioane, congrese şi festivaluri în ţară şi‑n lumea largă, am ţinut conferinţe la reuniuni culturale şi în universităţi, am predat doi ani la cea din Amsterdam – şi cîte şi mai cîte...

 

Titus Crişciu: ...Și în paralel aţi predat la Universitatea din Bucureşti...

Ion Bogdan Lefter: Într-adevăr, după ce am cîştigat prin concurs un post de asistent la Filologia bucureşteană, am început să predau din toamna lui 1990 şi sînt şi astăzi „la catedră”: ţin cursuri diverse, îndrum lucrări ale studenţilor, încerc să‑i angrenez în proiecte cît mai dinamice şi mai atrăgătoare şi de un deceniu conduc Școala Doctorală Litere, lucrînd mai ales cu tinerii cercetători ajunşi în etapa a treia a studiilor universitare, cea mai avansată. Și tot în paralel am scris mereu despre literatură, dar şi despre artele vizuale, despre teatru şi film, despre actualitatea socio‑culturală în genere, nu în ultimul rînd despre politica autohtonă, despre reconstrucţia democratică şi postmodernă a ţării. Într‑un inventar „succint”, fireşte că departe de a fi complet. Mai pe larg – povestea ar fi prea lungă şi n‑ar încăpea într‑un interviu de publicat într‑o revistă cu pagini numărate!

 

Titus Crişciu: În creaţia literară aţi debutat în volumul colectiv Cinci, în 1982, şi un an mai târziu vă apare separat volumul de debut personal Globul de cristal, iar în 1986, volumul de debut în critica literară, o monografie dedicată lui Alexandru Ivasiuc, care primeşte în acelaşi an Premiul „G. Călinescu”. Ciudat că, după cele două cărţi premiate de Uniunea Scriitorilor, timp de mai bine de zece ani nu aţi mai publicat nici un volum. Apoi din 1998 publicaţi foarte multe cărţi, uneori şi două volume pe an. Cum să ne explicăm această fluctuaţie?

Ion Bogdan Lefter: Monografia sau micromonografia despre Ivasiuc a apărut „deghizată într‑o ediţie”, cum am spus la Oneşti, mulţumind de la microfonul Colocviului „G. Călinescu” din 1987 pentru premiul care‑mi fusese oferit (culmea, anti‑călinescianului care sînt!) de către un juriu format din cei mai importanţi critici de pe‑atunci, deci nu de Uniunea Scriitorilor, care‑mi acordase în 1985 un premiu de debut pentru culegerea de poeme Globul de cristal. Un volum propriu‑zis de critică literară am vrut să scot începînd din 1982, cînd am depus prima „ofertă” de publicare la Editura Minerva, pe urmă alta la Cartea Românească. N‑am fost inclus în „planurile editoriale” care plecau spre aprobare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (ministerul din epocă). În 1984 m‑am trezit în schimb invitat de directorul Editurii Eminescu să public acolo o carte. Am făcut mai multe propuneri şi a fost aleasă cea la care ţineam cel mai mult, şi anume o analiză a poeziei „noului val”, a colegilor mei de generaţie. Am predat‑o şi mi‑a fost blocată. Mi‑am dat ulterior seama că fusesem tras pe sfoară: poate că cineva „din sistem” a vrut să vadă ce e cu adevărat cu junii ăştia insurgenţi, fără să intenţioneze să‑mi şi publice panorama; sau oi fi fost chiar eu ţinta şi‑am fost atras într‑o „ambuscadă”, fiindcă au urmat cîţiva ani de finisaje în urma lecturii redacţionale, apoi aşteptări ca să vină aprobarea de publicare pe care n‑am primit‑o niciodată, chiar şi o „audienţă” pe care mi‑a aranjat‑o editura la tartorul culturii din acei ani, care m‑a primit foarte politicos şi mi‑a promis că „Se rezolvă!”, evident că fără vreo consecinţă. Adică am fost plimbat de colo‑colo ca să treacă anii. Sigur că între timp am scris mult în revistele culturale, care nu erau atît de strict cenzurate, şi ne‑am continuat ofensiva „de generaţie”, ne‑am făcut cunoscuţi, ne‑au lăudat faimoasele voci de la emisiunile culturale ale Europei Libere, iar eu am scos micromonografia despre Ivasiuc „deghizată într‑o ediţie” şi alte studii însoţitoare ale unor cărţi cu opere semnate de Bacovia, Rebreanu, Hortensia Papadat‑Bengescu. „Clasicii” nu erau tăiaţi din planurile editoriale, unde numele meu de prefaţator sau postfaţator nu apărea.

 

Titus Crişciu: Bine, dar nici după 1989, n‑a apărut imediat. De ce?

Ion Bogdan Lefter: După 1990 am amînat eu publicarea cărţii din 1984‑1985 în care scrisesem despre colegii mei: mi s‑a părut că e „depăşită”, că trebuie s‑o aduc la zi şi că oricum vremurile ne cereau altceva. Participasem la revoluţie, apoi la mişcarea de democratizare a României, la protestele de stradă în favoarea orientării noastre spre Occident, făceam gazetărie liberă, ne implicam în tot felul de proiecte novatoare, nu ne mai puteam izola în literatură! Abia în anul 2000 m‑am hotărît să‑mi adun în cărţi ce scrisesem pînă atunci şi‑am continuat în ritm susţinut, pînă la vreo 20 de volume apărute pînă în 2016 (în 2001 am scos 5, e drept că 4 dintre ele subţirele, în format „poche”!), fără să mai socotesc cele 2 dicţionare coordonate, în total 4 volume, şi numeroasele ediţii pe care le‑am îngrijit şi le‑am prefaţat sau postfaţat, cîteva zeci. În ultimii ani m‑am ocupat de asemenea cărţi comentate şi de cîteva volume colective. Am în pregătire, în diverse etape de asamblare şi de finisare, alte culegeri de texte proprii, între 10 şi 20, organizate pe domenii şi pe teme, de la o masivă panoramă a politicii româneşti postcomuniste la volume despre scriitori clasici şi recenţi, eseuri mai personale, texte despre artele vizuale, despre teatru şi cinema şi chiar şi două culegeri de... interviuri! Din martie 2020 ţin şi un „jurnal al pandemiei” care a crescut enorm, căci starea de calamitate continuă. Iar la începutul anului 2021 mi‑am publicat în revista clujeană Apostrof proiectul de istorie postmodernă a literaturii române. Timp să fie pentru toate...

 

Titus Crişciu: Domnule profesor, citind următoarea afirmaţie a dvs., făcută în urmă cu câteva luni: „Dincolo de graniţele literaturii, am condus timp de câţiva ani reţeaua din România a binecunoscutului post american Europa Liberă, am colaborat constant, în anumite perioade, şi cu alte instituţii mediatice, am avut emisiuni de radio şi de televiziune, culturale sau de analiză şi dezbatere politică. «Funcţionez» în continuare pe toate planurile, urmăresc şi comentez şi noutăţile teatrale, cele plastice, actualitatea artistică şi intelectuală în genere, ca şi evoluţiile socio⁠–⁠politice interne şi externe, ţin conferinţe şi particip la evenimente publice de tot felul, la festivaluri şi congrese, la simpozioane şi colocvii, uneori le şi organizez”, am crezut că în ultimul timp vă risipiţi având o activitate atât de diversă. Spun asta pentru că ultima dată când ne‑am văzut la Reşiţa în 1988, eraţi dedicat doar literaturii. Ei bine, ascultându‑vă acum în calitate de critic de artă, tot la Reşiţa, în primăvara acestui an, şi urmărindu‑vă intervenţiile din publicaţiile literare şi mijloacele moderne de comunicare, am ajuns să vă admir... La o întrebare pe care v‑am pus‑o în luma mai la Reşiţa mi‑aţi răspuns următoarele: „...încerc şi eu, încercăm toţi să ne exprimăm în meseriile culturale, să scriem ce gândim. În ce mă priveşte, sunt o persoană curioasă, îmi place să observ tot ce se întâmplă în jurul nostru, urmăresc ce se întâmplă cu lumea în care trăim şi atunci mă ocup şi de politica românească şi de cea internaţională. Am curiozitate şi deschidere faţă de tot ce se întâmplă în ţara noastră, faţă de epoca, de epocile istorice pe care le‑am traversat”. Mai adăugaţi ceva la acel răspuns?

Ion Bogdan Lefter: Sînteţi prea generos cu mine, stimate domnule Titus Crişciu! Ce să mai adaug în faţa unei mărturisiri admirative, cu atît mai mult cu cît, deşi mă simt încă june, îmi face o asemenea onoare un brav octogenar?... Poate doar să reiau ce‑am mai spus cu alte prilejuri, şi anume că, deşi sînt primul care‑şi dă seama că preocupările prea diverse presupun, dacă nu o „risipire” efectivă, oricum o oarecare dispersie şi că aş scrie mult mai „focalizat” dacă mi‑aş restrînge zonele de observaţie intelectuală, mă interesează mult, chiar mă pasionează legăturile şi omologiile dintre domeniile artistice şi socio‑culturale, peisajul general de epocă, de epoci. Și, mai mult decît atît, cred că nu e posibilă cu adevărat o înţelegere complexă şi profundă a literaturii, „specialitatea” mea principală, ca şi a oricărei zone creative, dacă n‑o privim în relaţie cu toate contextele ei generatoare, dacă nu‑i avem în vedere interferenţele şi rezonanţele cu lumea din jur. N‑am cum să analizez în scris tot ce ar merita, de la multitudinea de fapte cotidiene şi micro‑situaţii sociale atît de semnificative la – ce exemple să aleg?! – investigaţiile corporal‑vizionare din dansul contemporan sau la filmele şi serialele de televiziune pe care le urmăresc tot ca pe produse şi explorări ale vremurilor; dar, dacă ar sta în puterile unui singur om, aş face‑o! În orice caz, cînd privesc în alte direcţii nu „trădez” literatura, dimpotrivă: adun în jurul ei lucruri care o explică, o luminează, îi dezvăluie faţete şi implicaţii altfel imperceptibile. „Citesc” celelalte zone artistice şi lumea întreagă pentru ca să ajung la o „lectură” mai nuanţată a literaturii şi – la urma urmei – a tot ce ne defineşte intelectualmente, ca fiinţe gînditoare şi creatoare. Asta sîntem de fapt, nu‑i aşa?!...