ESEU

Rodrigo Inácio R. Sá Menezes a absolvit de Facultatea de Comunicare Socială la Fundação Armando Álvares Penteado / FAAP (1998-2003) şi la Facultatea de Filosofie la Pontifícia Universidade Católica de São Paulo / PUC-SP (2003-2009). Deţine o diplomă de master în Știinţe ale Religiei (2004-2007) şi un doctorat în filosofie (2012-2016) la PUC-SP. Studiile sale despre Cioran se învârt în jurul unor teme precum pesimismul, nihilismul şi gnosticismul, într-o perspectivă antropologică şi existenţială-filosofică, pe de o parte, scrierea creativă şi fragmentară, discursul autobiografic, estetica, stilul de scriere şi romantismul, pe de altă parte. A tradus eseuri şi aforisme de Cioran până acum inedite în portugheză (din Căderea în timp şi Demiurgul cel rău), din franceză şi română (selecţie de aforisme din Razne). Editor al Portalului E.M. Cioran Brasil, înfiinţat în 2010, din 2019 pe YouTube (cu o varietate de materiale video despre Cioran)

 „Dialectica indolenţei”: erezie şi idiotism împotriva tiraniei pozitivităţii toxice

„Am vrut să suprim în mine motivele pe care le invocă
oamenii pentru a exista şi pentru a făptui.
Am vrut să devin cum nu se poate mai normal
‑ şi iată‑mă căzut în prostraţie, precum idioţii,
şi la fel de gol pe dinăuntru ca şi ei.”

                     CIORAN, Tratat de descompunere

„Să fii mai neutilizabil decît un sfînt...”

                     CIORAN, Silogismele amărăciunii

Cioran şi Han găsesc un teren comun când vine vorba de critica filosofică a logicii hiperproductivităţii şi a imperativului eficienţei în lumea occidentală contemporană. În Tratatul de descompunere, cartea sa de debut ca scriitor de limbă franceză, Cioran laudă scepticismul, lenea, inutilitatea universală... „Există măcar o singură viaţă limpede, transparentă, fără rădăcini umilitoare, fără motive inventate, fără mituri ţîşni te din dorinţe? Unde este fapta neîntinată de vreo utilitate: soare urînd incandescenţa, înger într‑un univers fără credinţă, sau vierme trândava într‑o lume lăsată pradă nemuririi?”[1]

În cărţi precum Topologie der Gewalt[2] (2011), Transparenzgesellschaft[3] (2012) şi Psychopolitik: Neoliberalismus und die neuen Machttechniken,[4] Byung‑Chul Han analizează efectele dezastruoase ale hiperinflaţiei culturale a pozitivităţii şi transparenţei ca valori în sine. Ea se manifestă prin tendinţe consolidate cultural (în publicitate, cinema, artă, cosmetică, psihologie) de a eradica sau de a oblitera pe cât posibil prezenţa morţii, a suferinţei, a bolii, a oricărei negativităţi – actuală şi virtuală, materială şi psihologică – din orizontul societăţii noastre de spectacol şi consumism. Dar, susţine Han, „existenţa umană nu este transparentă până şi pentru ea însăşi”,[5] iar „o societate care nu mai admite negativitatea golului ar fi o societate fără fericire”,[6] urmând exemplul unui proverb zen care spune că apa prea pură nu are peşti.

„Ca să ne putem păstra încrederea în noi şi în semeni şi ca să nu vedem caracterul iluzoriu, nulitatea oricărei făptuiri, natura ne‑a făcut opaci la noi înşine, atinşi de‑o orbire ce zămisleşte lumea şi o guvernează. Dacă ne‑am supune singuri unei cercetări exhaustive, dezgustul ne‑ar paraliza şi ne‑ar osîndi la o existenţă sterilă.”[7]

Sloganul transparenţei, la fel de comun în afaceri ca şi în politică, semnalează un exemplu important al tiraniei pozitivităţii acuzate de Byung‑Chul Han. „Cine leagă transparenţa doar cu corupţia şi libertatea informaţiei nu a reuşit să‑i recunoască amploarea. Transparenţa este o coerciţie sistemică care prinde toate procesele sociale şi le supune unei schimbări profunde.”[8] Operând în logica optimizării pozitivităţii, „transparenţa stabilizează şi accelerează sistemul prin eliminarea Celuilalt şi a Străinului. Această coerciţie sistemică face ca societatea transparenţei să fie o societate aliniată forţat [gleichschalten].”[9] Această coerciţie sistemică – o forţă uniformizatoare care suprimă pluralitatea şi diferenţele – echivalează cu ceea ce este în cauză în critica lui Cioran la adresa filosofiilor sistematice şi a ideii înseşi de sistem în filosofie – şi în toate.[10] În interviul cu Fernando Savater, în care îl laudă pe Nietzsche pentru că a rupt cu stilul academic al filosofiei, introducând exigenţa fragmentară în discursul filosofic, Cioran spune că „în sistem vorbeşte doar controlorul, şeful. Sistemul este întotdeauna vocea şefului: de aceea orice sistem este totalitar, în vreme ce gândirea fragmentară rămâne liberă.”[11] Prin eliminarea celuilalt şi a străinului, transparenţa totală ar echivala cu imposibilitatea teoretică şi practică a oricărei transcendenţe. În plus, negativitatea este la fel de necesară pentru echilibrul homeostatic al animalului raţional ca şi pozitivitatea. Absolutul pozitivităţii ar însemna, pentru omenire, la fel ca opusul său, negativitatea absolută, dezumanizarea şi automatizarea sa totală. Transparenţa totală ar dizolva animalul vertical cu profunzime sa reflexivă. „Sufletul uman are nevoie de tărâmuri în care să se simtă ca acasă, fără a fi privit de Celălalt. [...] Iluminarea totală l‑ar arde şi ar provoca un anumit tip de epuizare spirituală.”[12]

Nu ar fi greşit să interpretăm această tiranie a pozitivităţii într‑o cheie utopică (care se va dovedi în curând distopică). S‑ar putea spune că societatea transparenţei este o utopie a transparenţei a cărei naştere datează din secolul al XVIII‑lea. „Lumea secolului al XVIII‑lea a fost un theatrum mundi”, afirmă Byung‑Chul Han.[13] „Sfera publică semăna cu o scenă”, unde sunt abandonate toată naturaleţea, spontaneitatea şi veridicitatea în numele aparenţelor, şi unde fiecare, reprezentându‑şi ipocrit personajele, se îndoieşte de toţi.[14] Nu întâmplător Rousseau denunţa, în această epocă, mizeriile civilizaţiei şi societăţii europene, exaltând în schimb un improbabil „bun sălbatic”. Întoarcerea la natură presupune o aversiune profundă faţă de societate. În societatea transparenţei, care este încă o societate a spectacolului, „distanţa scenică împiedică contactul imediat între corpuri şi suflete”, reprezentarea teatrală înlocuieşte orice relaţie umană spontană şi firească.[15] Dar, ca într‑un efect de ricoşeu, teatralitatea mediată artificial va da drumul la revenirea a ceea ce a fost reprimat: intimitatea şi naturaleţea fiinţelor şi între fiinţe. Spectacolul teatral din secolul al XVIII‑lea va ceda locul autoexpunerii pornografice în societatea de piaţă digitală a secolului XXI.[16]

Născut în satul idilic Răşinari, „paradisul” pământesc al copilăriei sale, Cioran avea să ajungă să se expatrieze la Paris, „locul cel mai îndepărtat de Paradis”.[17] Activitatea sa de eretic al Literaturii, cu tot ceea ce implică temeritate şi ignominie, se bazează pe o atitudine de antinomie, de opoziţie faţă de convenţiile, valorile şi credinţele stabilite, precum şi pe inversarea acestora.[18] Începând cu opoziţia dintre pozitivitate (retrasă) şi negativitate (desfăşurată). Ion Vartic îl vede pe Cioran ca pe un tip naiv şi sentimental în acelaşi timp.[19] Este, de asemenea, timid şi neruşinat, pudic şi impudic, un vorbăreţ (bavard) introspectiv. Ceea ce ne aduce la motivul dualităţii cioraniene. „Putem trăi aşa cum trăiesc ceilalţi şi totuşi ascunzînd un nu mai mare decît lumea: infinitul melancoliei...”[20] Nicolas Cavaillès a înţeles foarte bine această dualitate, pornind de la titlul exegezei sale: Le corrupteur corrompu, „Corupătorul corupt”, urmat de subtitlul Barbarie et méthode dans l’écriture de Cioran, „Barbarie şi metodă în scrierea lui Cioran”.[21] Dualitatea cioraniană se manifestă printr‑un joc poetic între polarităţi semantice opuse, care adesea se exclud reciproc. Ideea de Negaţie creatoare, pe care o folosim pentru a desemna activitatea literară a lui Cioran, îşi propune să exprime acest paradox: creaţie şi distrugere, scrisul ca act afirmativ şi condiţie de posibilitate pentru negarea „literaturii”... Dualitatea cioraniană operează în polifonia de voci, poziţii şi tendinţe contradictorii, al căror efect poate fi adesea comic. Negarea creativă a lui Cioran operează o inversiune parodică a optimismului contemporan, reprezentând lumea modernă ca pe o „parodie a Infernului”.[22]

„Şi noi căutăm „fericirea”, fie din frenezie, fie din dispreţ: a o dispreţui înseamnă tot neuitare, ca şi a o refuza gîndindu‑ne la ea; şi noi căutăm „mântuirea”, fie şi nevoind‑o. Și dacă sîntem eroii negativi ai unui Ev prea bătrîn, îi sîntem, prin chiar aceasta, şi contemporani: a‑ţi trăda veacul sau a‑l iubi cu fervoare exprimă ‑ sub o contradicţie aparentă ‑ acelaşi act de participare.”[23]

Cioran avea o adevărată obsesie pentru Siècle des Lumières, leagănul theatrum mundi de care vorbeşte Byung‑Chul Han. Pasiunea sa pentru memoriile şi portretele franceze din secolul al XVIII‑lea a culminat cu un proiect editorial puţin cunoscut printre cititorii brazilieni ai lui Cioran: Anthologie du portrait: de Saint‑Simon à Tocqueville,[24] de a cărei editare s‑a ocupat Cioran însuşi, este o colecţie de „tablouri crude şi elegante de bărbaţi şi femei livrate vieţii saloanelor şi anticamerelor”, după José Thomaz Brum.[25] Brum remarcă că „Amatorul de Memorii”, titlul unuia dintre eseurile din Sfârtecare (1979), este cheia de înţelegere a acestui volum pe care Cioran, pe lângă faptul că l‑a organizat, l‑a prefaţat. Cioran scrie în prefaţă: „De‑a lungul secolului al XVIII‑lea se desfăşoară spectacolul unei societăţi putrede, care ar putea servi drept prototip pentru oricine ar fi tentat să facă portretul unei umanităţi ajunse la capătul evoluţiei sale.”[26] O notă din Caiete ne informează că Antologia ar fi trebuit să fie „adio pe care‑l spun omului”.[27] Scriind în Franţa în a doua jumătate a secolului al XX‑lea, Cioran considera că societatea secolului al XVIII‑lea era „prototipul” târgului de vanităţi pe care îl cunoştea atât de bine.[28] Spectacolul minciunilor, al meschinăriilor, al intrigilor şi al ticăloşiilor, de care secolul saloanelor franceze oferă o demonstraţie atât de prodigioasă, este un fapt esenţial care nu poate fi ignorat de oricine pretinde să aibă o experienţă profundă a condiţiei umane de‑a lungul istoriei – pare să ne spună Cioran cu al său „adio omului”.

*

Aparenţa nu înseamnă transparenţă. Opera lui Cioran operează la nivelul aparenţelor, în clarobscurul ideilor, fără niciun compromis faţă de transparenţă. „Cantitatea de clarobscur pe care o ascunde o idee îi e singurul indiciu de profunzime, aşa cum accentul deznădăjduit al voioşiei este semnul fascinaţiei sale. Cîte nopţi albe ascunde trecutul tău nocturn? – Iată ce‑ar trebui să‑l întrebăm pe orice gînditor.”[29] Cioran îşi prescrie o „regulă de aur: să laşi o imagine de sine incompletă...”[30] Percepem o apariţie doar prin contrast cu absenţa ei anterioară, pentru că apare, în opoziţie cu negativitatea opacităţii, obscurităţii şi indistincţiei. Ceea ce apare şi ascunde.[31] Potrivit lui Cioran, dualitatea este o proprietate ontologică, o diviziune în realitatea însăşi. Dumnezeu, scrie el, „este blînd, bun, sublim, drept. Dar cine se recunoaşte în acest amestec mirosind a apă de trandafiri şi izgonit în transcendenţă? O fiinţă fără duplicitate nu are profunzime şi mister; ea nu ascunde nimic. Doar puritatea e semn al realităţii”,[32] o axiomă pe care Cioran o ridică la nivel de teologie.

Coerciţia sistemică a transparenţei creşte proporţional cu creşterea neîncrederii şi a nesiguranţei care însoţesc invariabil creşterea unei societăţi, cu diversitatea şi complexitatea culturală pe care le implică acest proces. În simplitatea unei societăţi arhaice, bazată pe proximitate, încredere şi familiaritate între membrii săi, cererea de transparenţă, aşa cum se manifestă în societatea noastră actuală, nu ar avea niciun motiv să existe. Dacă trecem printr‑o criză a civilizaţiei, şi dacă nihilismul este numele (sau unul dintre numele) acestei crize, rădăcinile sale adânci datează cel puţin din secolul al XVIII‑lea. Această criză atinge un paroxism în opera lui Cioran. Chiar dacă Cioran îl evită, nihilismul nu este un concept nepotrivit pentru a aborda această operă care se inserează în lumea contemporană ca un obiect neobişnuit şi tulburător, un Celălalt obscur, ciudat şi familiar, primitor şi pustiu.[33] Potenţa negativă a operei lui Cioran – ansamblu de exerciţii negative – este invers proporţională cu pozitivitatea diagnosticată de Byung‑Chul Han în cultura occidentală contemporană. Titlul unui interesant studiu spaniol, Cioran: manual de antiayuda,[34] îmi vine în minte pentru a sublinia natura negativă a gândirii lui Cioran, în contrast cu optimismul vulgar al industriei de auto‑ajutorare.

O apropiere între Cioran şi Byung‑Chul Han este un exerciţiu hermeneutic interesant care contribuie la înţelegerea negativităţii cioraniene nu ca expresie a celui mai pur şi simplu nihilism („nihilism pasiv”, ar spune Nietzsche), ci ca un exerciţiu spiritual eterodox, o formă de grijă de sine (souci de soi) care, potrivit lui Foucault, datează încă de la filozofii antici, deşi în cazul lui Cioran poate părea mai degrabă o „neîngrijire” (insouci) sau o „nepăsare” (incurie) a sinelui. „Toate moralele sînt un pericol pentru bunătate; doar nepăsarea o salvează”.[35] Este, într‑adevăr, o tehnică a lucidităţii pentru a atinge grade din ce în ce mai înalte de detaşare, precum „a gîndi împotrivă‑ţi”.[36] Cioran estompează graniţele dintre serios şi frivol, alternând între gravitate şi zeflemea, melancolie şi ironie. În mod curios, intuiţia impurităţii universale îl face pe Cioran un anti‑catar, dacă ţinem cont de faptul că numele ereziei gnostice înseamnă „cei puri” (iar catharsis, „purificare”). Din punct de vedere antropologic, ontologia impurităţii se află la baza concepţiei omului ca „bolnavul al Naturii”, ca să spun aşa, un animal în totul „anormal”, „dezaxat”, „prea puţin înzestrat spre a subzista şi a se afirma, violent din slăbiciune, şi nu din prea multă vigoare”.[37] Aceasta – antropologia bolii – este unul dintre principalele puncte de conflict între gândirea lui Cioran şi cultura contemporană obsedată de sănătatea perfectă (şi unul dintre motivele pentru care este acuzat de nihilism). „S‑ar părea că revine bolnavilor sarcina să ne deschidă ochii asupra irealităţii sentimentelor pure, că aceasta le este misiunea şi semnificaţia suferinţelor. Nimic mai firesc, de vreme ce în ei se concentrează şi se amplifică tarele rasei umane.”[38] „Omul fiind un animal bolnăvicios, orice cuvînt sau gest al lui are valoare de simptom.”[39] Răul omului fiind incurabil, conştiinţa sa de sine, antropologia bolii esenţiale înseamnă o antropologie a eşecului ca principiu şi scop ultim (telos) al omului. Boala, sursă de suferinţă, este, prin urmare, o sursă de cunoaştere.

„Cel care reuşeşte în toate este în mod necesar superficial. Eşecul este versiunea modernă a neantului. Toată viaţa mea am fost fascinat de eşec. Este necesar un dezechilibru minim. O persoană perfect sănătoasă, psihic şi fizic, este lipsită de o cunoaştere esenţială. Sănătatea perfectă este a‑spirituală.”[40]

Peter Sloterdijk îl consideră pe Cioran, alături de Michel Leiris, unul dintre marii „specialişti ai expunerii de sine [de l’auto‑mise à nu]” din literatura franceză a secolului al XX‑lea.[41] Cioran se descrie, în interviuri, ca un Privat Denker,[42] un „gânditor privat”, un „discipol al lui Iov”, opusul intelectualului public, engagé.[43] Totuşi, gânditorul privat cioranian ar părea un exhibiţionist care face paradă de boala şi haosul sufletului său, etalându‑şi „rana”, „descompunerea”. Nici o persoană sănătoasă să nu îndrăznească să vorbească de „suflet”: acesta este moştenirea bolnavilor, a nebunilor, a dezechilibraţilor de tot felul. Negativitatea este expresia unui suflet bolnav, a unui eu care suferă. Dar nu este bolnav pentru o cauză determinată, care ar putea fi remediată. Durerea sufletului[44] se datorează simplului fapt de a exista, conştient de „neajunsul de a te fi născut”.

S‑ar putea spune că există ceva „pornografic” în expunerea de sine literară realizată de Cioran cu scop cathartic. Nu ne referim la pornografie propriu‑zisă, ci în sens figurat, o „pornografie” metafizică a sufletului, o „obscenitate” spirituală, mărturisirile unui cinic cu obsesia absolutului. „Dezmăţul verbal al pornografilor vine adesea dintr‑un exces de pudoare, din ruşinea de a‑şi etala ‚sufletul’ şi, mai ales, de a‑l numi: e, în orice limbă, cuvîntul cel mai indecent.”[45] Dacă există o pudoare necunoscută lui Cioran, e aceea de a‑şi expune sufletul de Iov. Fără dorinţele sufletului său, operele sale nu ar fi existat – fiecare lacrimă pe care Cioran nu le‑a vărsat, s‑au transformat în scrieri... Potrivit lui Cioran, sufletul „nu este decît profund şi sinistru”;[46] este o „hienă patetică”,[47] o „cloacă de utopii şi păducherniţă de vise”.[48] „Viaţa se creează în delir şi se desface în plictis.”[49] Sufletul este centrul acestui „demonism vieţii”[50] care generează „realitatea”,[51] nucleul generator al tuturor iluziilor care formează existenţa umană. Cioran coincide cu Simone Weil[52] în ideea că sufletul posedă o natură autofagică,[53] că scopul său este de a se devora pe sine, sau mai degrabă de a fi devorat ‑ de Dumnezeu sau de Neant.

Nu ar trebui să luăm „exhibiţionismul” în cauză ca pe o simplă vanitate sau narcisism. E mai degrabă vorba de publicatio sui, exomolegesis în greacă, o veche praxis spiritual‑filozofică pe care Cioran o actualizează, în felul său, în timpurile noastre moderne. Genuri filosofice cum ar fi Confesiunile, Meditaţiile şi Gândurile, de la Sfântul Augustin şi Marcus Aurelius la Rousseau şi Pascal, şi de la Pascal la Cioran, au o istorie lungă şi fructuoasă. Potrivit lui Byung‑Chul Han, „publicatio sui (Tertulian) a reprezentat o componentă semnificativă a atenţiei datorate faţă de sine”, în aşa fel încât „ înregistrările vieţii proprii au servit unei etici a sinelui”.[54] Cioran scrie pentru a se îngriji de sine, pentru a se goli (de obsesiile sale, de sine), pentru a uita temporar de raţiunile care duc în afara vieţii. „O carte este o sinucidere amînată.”[55] Jean‑François Duval îl întreabă: „Publicarea înseamnă să îl aduci pe celălalt în joc?”[56] Cioran răspunde că nu se gândeşte la „celălalt”, adică la cititor, în procesul de scriere. „Pentru mine, umanitatea nu există când scriu. Nu‑mi pasă. [...] Este incredibil cum sunt absolut surprins când cineva mă citeşte. [...] De aceea mă consider un marginal, în afara literaturii.”[57] Fritz J. Raddatz îl presează să recunoască faptul că „publicarea este deja predare”,[58] că „a scrie şi a publica nu sunt chiar acelaşi lucru. Eliberarea, spuneţi, este să scrieţi. Dar de ce publicaţi? Este pentru a influenţa alţi oameni.”[59] Cioran răspunde:

„Nu, publicarea este extrem de salutară. Este o eliberare, ca şi cum ai pălmui pe cineva. Când publici ceva ce ai scris, nu mai este al tău, nu‑ţi mai aparţine. Când urăşti pe cineva, trebuie doar să scrii de o sută de ori: „Îl urăsc pe tipul ăla” şi după o jumătate de oră eşti liber. De aceea, când atac viaţa, umanitatea, istoria...”[60]

Dacă opera lui Cioran este atât de temerară, de parcă ar aspira la paroxismul ignominiei, dacă este atât de scandalos de eretică în mijlocul ortodoxiei sănătăţii şi fericirii care orientează cultura contemporană, este pentru că Cioran pusese în cărţile sale, în chip de tratament (par souci thérapeutique), „tot ce era impur în el, reziduul gândului, drojdia spiritului său.”[61] Pe lângă terapeutică, scrierea lui Cioran ar putea la fel de bine să fie privită ca o scriere „parrhesiastică”,[62] care înseamnă să spui adevărul aşa cum este impus de experienţa momentului, refuzând să minţi pentru a mulţumi sau a convinge. Negaţia cioraniană izvorăşte din „scrupulele unui cinic”.[63] Cu toate acestea, pare puţin probabil ca Cioran să fi fost preocupat, în momentul în care scria, de o eventuală dezaprobare a cărţilor sale şi a lui însuşi ca autor (şi, prin urmare, ca o figură publică). El ştia că cărţile sale erau providenţiale pentru o mână de cititori – şi abominabile pentru mulţi. În ciuda premiilor care i‑au fost oferite, dintre care doar primul a fost acceptat, cărţile lui Cioran nu sunt deloc bestselleruri. „Descompunerea” nu se vinde; nici nu adună discipoli în jurul Îndoielii, sau al Negaţiei. Nimic nu poate fi mai nepopular decât Boala, Suferinţa, Moartea, Plictiseala, Melancolia, Dumnezeu şi Neantul, Disperarea, Eşecul... Cioran nu este o „poveste de succes”, chiar dacă eşecul a fost, pentru el, o formă de realizare.

Cioran enervează, ceea ce este legat de obiceiul de „a face pe prostul” (faire l’idiot). Este un „idiotismus”[64] simulat, ironic, pus în practică împotriva coerciţiei sistemice la conformitate. Potrivit lui Byung‑Chul Han, istoria filosofiei este o istorie a „idiotismelor” geniale, de la Socrate la Descartes şi până la idealiştii germani...[65] În dialog cu Gilles Deleuze şi Botho Strauss, filosoful sud‑coreean evocă figura „idiotului savant”, care are „acces la o cunoaştere complet distinctă” (Cioran ar spune „esenţială”[66]), ridicându‑se „deasupra planului orizontal – mai presus de faptul că este informat şi conectat. [...] Idiotismul deschide spaţiul virginal – forjând distanţa cerută de gândire, astfel încât vorbirea să apară într‑o manieră complet diferită. Idiotul savant trăieşte din depărtare – ca un stâlpnic.”[67] Exerciţiul „idiotismului” descris de Byung‑Chul Han nu este fără legătură cu reprezentarea lui Cioran ca un cinic contemporan, ca un fel de călugăr urban şi fără Dumnezeu, făcută de Peter Sloterdijk:

„Ultimul mare cinic adevărat al timpului nostru a fost Cioran, care a dus o viaţă monahală informală. Dar să fii călugărul deznădejdii private este costisitor, pentru că în fiecare zi te confrunţi cu respingeri alese de tine, dovadă că fericirea nu este atât de departe, atât de transcendentă. Cinismul este decizia de a nu se dizolva în fericire.”[68]

„Deznădejdea privată” este o formă de „idiotism”, la fel ca şi refuzul de „a se dizolva în fericire”. Aceasta este abordarea lui Cioran la dilema lui Dostoievski, aşa cum este pusă în legenda Marelui Inchizitor, între fericire şi libertate, ca bunuri care se exclud reciproc. Alegând libertatea supremă, Cioran renunţă la confortul şi certitudinea fericirii. Sau poate că nu este o chestiune de liberă alegere, ci mai degrabă de destin: „neajunsul de a te fi născut” pentru a îndura o luciditate la fel de insuportabilă ca lumea însăşi. În Cartea amăgirilor (1936), Cioran exaltă o anumită „etică a sacrificiului”[69] care, dacă nu va mai fi numită în cărţile sale franceze, va rămâne totuşi implicit actuală de‑a lungul vieţii şi a carierei sale literare. Aceeaşi „etică a sacrificiului” se află subînţeleasă în acest aforism din Neajunsul de a te fi născut (1973): „Menirea mea e să sufăr pentru toţi cei care suferă fără s‑o ştie. Trebuia să plătesc pentru ei, să le ispăşesc inconştienţa, norocul pe care‑l au de a nu‑şi da seama cît sînt de nefericiţi.”[70]

Potrivit lui Byung‑Chul Han, „idiotul este ereticul modern”.[71] Nici o erezie mai mare decât demolarea ideii de fericire, decât să cânţi virtuţile filosofice ale bolii. Filozoful sud‑coreean observă că „în zilele noastre, figurile excentricului, nebunului şi idiotului par să fi dispărut din societate. Reţelele şi comunicarea digitală au amplificat masiv coerciţia de a se conforma.”[72] În societatea al cărei slogan este „cunoaşterea este putere” [knowledge is power], nimeni nu mai vrea să fie „idiot”. În opoziţie cu conformitatea societăţii, idiotul ca eretic este un tip idiosincrasic, un excentric. „Idiosincrazia se referă literalmente la un amestec particular de sucuri corporale şi la hipersensibilitatea care derivă din acestea”, explică Byung‑Chul Han.[73] Idiosincrazia – o caracteristică a tipului melancolic – este, la fel ca ironia, ostilă transparenţei şi clarităţii absolute; este un principiu de opacitate şi negativitate.

„Rezistenţa şi rebeliunea alterităţii sau a stranietăţii perturbă şi încetineşte comunicarea plată a Aceluiaşi. [...] Faţă de coerciţia comunicării şi a conformităţii, idiotismul reprezintă o practică a libertăţii. [...] Astfel, ereticul este cineva care are libertatea de alegere. Are curajul să se despartă de ortodoxie. În mod curajos, el se eliberează de obligaţia de a se conforma. Idiotul ca eretic este o figură de rezistenţă la violenţa consensului. El recuperează farmecul străinului. Faţă de obligaţia tot mai mare de conformare, ascuţirea conştiinţei eretice ar fi astăzi mai urgentă ca oricând.”[74]

Byung‑Chul Han pare înclinat să‑l înţeleagă pe Cioran, să recunoască că negaţia cioraniană nu poate fi pur şi simplu redusă la ceea ce Nietzsche ar numi „nihilism pasiv”. Ei sunt de acord nu numai cu privire la critica societăţii contemporane bazată pe logica hiperproductivităţii şi ideologia succesului, ci şi cu privire la recursul strategic la idiotism ca măsură defensivă împotriva coerciţiei la conformitatea. Idiotismul savant preconizat de Han coincide cu modul de operare lui Cioran, Privat Denker: introspecţie, singurătate, deconectare, desubiectivare. Negaţia cioraniană este o formă de idiotism, idiom al neconformităţii şi al nemulţumirii totale. Idiotismul lui Cioran se mişcă în ritmul „dialecticii” dintre melancolie şi ironie. Diferenţa dintre filozoful român şi filozoful sud‑coreean este că, în pesimismul său antropologic, Cioran ridică idiotismul la o chestiune de supravieţuire, ca facultate vitală indispensabilă a animalului conştient de sine. „Nu avem de ales decât între adevăruri irespirabile şi amăgiri salvatoare”, scrie Cioran in Sfîrtecare,[75] în aşa fel încît „idiotul este singurul înzestrat pentru a respira.”[76] Idiotismul lui Cioran este mult mai mult decât o revoltă împotriva societăţii capitaliste sau a decăderii civilizaţiei occidentale; este o erezie existenţială, luciditatea goală a unui „trădător model”,[77] a unui „exilat metafizic”, a unui „om‑desprins‑de‑toate‑cele”.[78] Apropo, când vine vorba de idiotism ca erezie, între melancolie şi ironie, negativitate şi frivolitate, Silogismele amărăciunii sunt exemplare. Aici citim: „Nu mă mai întrebaţi ce program am: să respiri nu e un program?”[79]

„Idiotismul creează spaţii deschise de tăcere, de linişte şi de singurătate în care este posibil să spui ceva ce merită cu adevărat să fie spus”, scrie Byung‑Chul Han.[80] Opera lui Cioran este un astfel de spaţiu care îl invită pe cititor să iasă din curent şi să rumege tăcerea în cuvinte, să contemple liniştea propriului său neant. Câtă vreme reuşim să descoperim idiotul din noi, nu totul este pierdut, nu există motiv de disperare. În mijlocul vitezei lumii de astăzi, idiotismul permite inteligenţei să respire – chiar dacă în „deşertul realului”. Coerciţia uniformităţii te obligă să fii fericit, de succes, sănătos, perfect pe scurt. Te obligă să pari mai mult decât eşti în realitate. „Ceilalţi poartă de obicei o mască pentru a se mări; eu port o mască pentru a mă micşora”, Cioran scrie într‑o scrisoare către Gabriel Liiceanu.[81] Deriziunea de sine este una dintre formele preferate de „idiotism” ale lui Cioran. Poetica eşecului este alta: „Mi‑am căutat un model în mine însumi. Ca să‑l urmez, m‑am bizuit pe dialectica indolenţei. E mult mai plăcut să nu te reuşeşti!”[82]

[1] CIORAN, Emil, „Gama vidului”, Tratat de descompunere, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 67-68.

[2] Byung-Chul Han, Topology of violence, traducere de Amanda DeMarco, Cambridge, MIT Press, 2017.

[3] Byung-Chul Han, Transparency Society, traducere de Erik Butler, Stanford, Stanford University Press, 2015.

[4] Byung-Chul Han, Psychopolitics: Neoliberalism and New Technologies of Power, traducere de Erik Butler, London/New York, Verso, 2017.

[5] „For one, human existence is not transparent, even to itself.” Byung-Chul Han, Transparency Society, op. cit., p. 5 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[6] „It follows that a society that no longer admits the negativity of a gap would be a society without happiness.” Ibid., op. cit., p. 5 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[7] Emil Cioran, „Odiseea ranchiunei”, Istorie şi utopie, traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, 1992, p. 75.

[8] „Whoever connects transparency only with corruption and the freedom of information has failed to recognize its scope. Transparency is a systemic compulsion gripping all social processes and subjecting them to a deep-reaching change.” Byung-Chul Han, Transparency Society, op. cit., p. 2 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[9] „Transparency stabilizes and speeds the system by eliminating the Other and the Alien. This systemic compulsion makes the society of transparency a calibrated society.” Ibid., op. cit., p. 2 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[10] „Aristotel, Toma d' Aquino, Hegel- trei înrobitori ai spiritului . Cea mai vătămătoare formă de despotism e sistemul, în filozofie şi în toate.” Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut, traducere de Florin Sicoie, Bucureşti, Humanitas, 2002, p. 128.

[11] „Dans le système, seul parle le contrôleur, le chef. Le système est toujours la voix du chef : c’est pour cela que tout système est totalitaire, alors que la pensée fragmentaire demeure libre.” Emil Cioran, Interviu cu Fernando Savater, Entretiens, Paris, Gallimard, 1995, p. 23 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[12] „The human soul requires realms where it can be at home without the gaze of the Other. [...] Total illumination would scorch it and cause a particular kind of spiritual burnout.” Byung-Chul Han, Transparency Society, op. cit., p. 3 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[13] Ibid., p. 34 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[14] „The world of the eighteenth century was a theatrum mundi. The public sphere resembled a stage.” Ibid., p. 34 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[15] „Scenic distance hindered immediate contact between bodies and souls.” Ibid., p. 34 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[16] „Teatrul este un loc de expresie. Dar actele de a se exprima aici sunt sentimente obiective și nu manifestări ale interiorității psihice. Prin urmare, ele sunt reprezentate și un expuse. Lumea de astăzi nu este un teatru în care acțiunile și sentimentele sunt reprezentate și interpretate, ci o piață pe care intimitățile sunt expuse, vândute și consumate. Teatrul este un loc de reprezentare, în timp ce piața este un loc de expunere. Astăzi reprezentarea teatrală cedează în fața expunerii pornografice.” [The theater is a site of expression. But acts of expression here are objective feelings and not manifestations of psychic interiority. Therefore they are represented and not exhibited. The world today is no theater where actions and feelings are represented and interpreted, but a market on which intimacies are exhibited, sold, and consumed. The theater is a site of representation, whereas the market is a site of exhibition. Today theatrical representation is yielding to pornographic exhibition]. Ibid., p. 34.

[17] „Parisul, locul cel mai îndepărtat de Paradis, rămine totusi singurul loc unde plăcut să fii dezjnădăjduit.” Emil Cioran, Silogismele amaraciunii, op. cit., p. 117.

[18] „Daca socotim bine, pana acum au fost mai multe afirmații decât negații. Să negăm deci fără remușcare. Credințele vor atârna totdeauna mai mult.” Emil Cioran, Caiete, vol. II, traducere din franceză de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, București, Humanitas, 2005, p. 269.

[19] Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental, Cluj, Editura Biblioteca Apostrof, 2000.

[20] Emil Cioran, „Dualitate”, Tratat de descompunere, op. cit., p. 97.

[21] Nicolas Cavaillès, Le corrupteur corrompu : barbarie et méthode dans l’écriture de Cioran, Paris, Le Manuscrit, 2005.

[22] „De-abia ieşit în stradă, exclam: «Ce perfectă parodie a Infernului!»”, Emil Cioran, Mărturisi și anateme, traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 33.

[23] Emil Cioran, Tratat de descompunere, op. cit., p. 58-59.

[24] Emil Cioran, Antologia portretului, traducere de Petru Creţia, Bucureşti, Humanitas, 2012.

[25] José Thomaz Brum este traducătorul brazilian, de limbă portugheză, al lui Cioran, dar nu este traducătorul acestei cărți, al cărei text pe ultima copertă îl semnează.

[26] Emil Cioran, „Prefácio”, Antologia do retrato: de Saint-Simon a Tocqueville, traducere de José Laurenio de Melo, São Paulo, Rocco, 1998, p. 20 (Traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[27] „Trebuie sa încep lucrul la antologie a portretului, de la Saint-Simon la Tocqueville. Va fi un adio pe care-l spun omului.” Emil Cioran, Caiete, vol. I, traducere de Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 60.

[28] Cioran îi spune lui Gabriel Liiceanu: „Spectacolul premiilor literare de la Paris m-a dezgustat. Faptul că toți scriitorii fac imposibilul pentru a obține unul. A devenit o adevărată industrie. [...] Când trăiești la Paris și vezi spectacolul vieții literare, ești obligat să iei o decizie. Fie te comporți ca ceilalți, fie nu.” Emil CIORAN, “Les continents de l’insomnie”, in Gabriel Liiceanu, Itinéraires d’une vie : E. M. Cioran, Paris, Michalon, 1995, p. 120-121 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[29] Emil Cioran, „Gînditorul de ocazie”, Tratat de descompunere, op. cit., p. 148.

[30] Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi nascut, traducere de Florin Sicoie, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 187.

[31] „În spatele unei fraze armonioase, satisfăcute de echilibrul ei sau îmbătate de propria-i sonoritate, se ascundea, se ascunde prea adesea neliniștea celui incapabil să pătrundă prin mijlocirea senzației într-un univers originar. Ce-i de mirare că stilul e, deopotrivă, mască și mărturisire?” Emil Cioran, „Stilul ca aventură”, Ispita de a exista, traducere de Emanoil Marcu, București Humanitas, 2002, p. 117.

[32] Emil Cioran, „Diavolul liniștit”, Tratat de descompunere, op. cit., p. 36.

[33] „Am dat până adineauri um interviu pentru Time Magazine: vreme de două ceasuri am vorbit despre mine, vreau să spun că am răspuns la întrebările ce mi s-au pus asupra tuturor subiectelor imaginabile. În Franța nu m-aș fi pretat la o asemenea operațiune; cum însă, în cazul de față, e vorba de alt continent... I-am spus ziaristului că pentru mine viața este ‚an intriguing Nothingness’. Voiam să spun că ceea ce face ca viața să mi se pară interesantă este tocmai faptul că e imposibilă și de netrăit. Trebuia să-i fi spus că sunt ‚a religious-minded nihilist’ (un nihilist cu spirit religios).” Emil Cioran, Caiete, vol. II, traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, București, Humanitas, 2005, p. 335-336.

[34] Alberto Dominguez, Cioran: manual de antiayuda, Barcelona, Alrevés, 2014.

[35] Emil Cioran, „Teoria bunătății”, Tratat de descompunere, op. cit., p. 229.

[36] Emil Cioran, „A gîndi împotrivă-ți”, Ispita de a exista, traducere de Emanoil Marcu, Bucureşti, Humanitas, 2002, p. 5.

[37] Emil Cioran, „Copacul vieții”, Căderea în timp, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Humanitas, 2021, p. 13.

[38] Emil Cioran, „Odiseea ranchiunei”, Istorie şi utopie, op. cit., p. 85.

[39] Emil Cioran, Mărturisi și anateme, op. cit., 11.

[40] „Celui à qui tout réussit est nécessairement superficiel. L’échec est la version moderne du néant. Toute ma vie j’ai été fasciné par l’échec. Un minimum de déséquilibre s’impose. À l’être parfaitement sain psychiquement et physiquement manque un savoir essentiel. Une santé parfaite est a-spirituelle.” Emil Cioran, Interviu cu Sylvie Jaudeau, Entretiens, Paris, Gallimard, 1995, p. 220 (traducere din franceza de Rodrigo Menezes).

[41] Peter Sloterdijk, “Cioran ou l’excès de la parole sincère”, in Laurence Tacou ; Vincent Piednoir (eds.), Cahier L’Herne Cioran, Paris, L’Herne, 2009, p. 232 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[42] „Écoutez, je ne suis pas philosophe. J’ai fait des études de philosophie dans ma jeunesse, mais j’ai vite abandonné toute idée de me lancer dans l’enseignement. Je ne suis rien de plus qu’un Privat Denker – un penseur privé –, j’essaie de parler de ce que j’ai vécu, de mes expériences personnelles, et j’ai renoncé à faire une œuvre. Pourquoi une œuvre ? Pourquoi la métaphysique ? Carnap a dit une chose profonde : « Les métaphysiciens sont des musiciens sans don musical. »” Emil Cioran, Interviu cu Luis Jorge Jalfen, Entretiens, op. cit., p. 103 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[43] „J’ai eu la chance de pouvoir tourner le dos à l’Université, et cela d’autant plus facilement que je suis allé à l’étranger et que j’y suis resté, la chance de ne pas devoir écrire une thèse de doctorat, de ne pas faire une carrière universitaire. Après cela je me suis toujours considéré comme un… « penseur privé » serait peut-être trop dire, mais quelque chose de ce genre tout de même. Un peu comme on a dit de Job qu’il avait été un « penseur privé ».” Emil Cioran, Interviu cu Georg Carpat Focke, Entretiens, op. cit., p. 256-257 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[44] Romantismul german a popularizat termenul de Weltschmerz, literalmente „durere a lumii”, sau mai exact „durere de a exista în lume”, ceea ce echivalează cu o suferință universală. Jean-François Duval îl întreabă pe Cioran: „Vorbești despre mărturisiri. Nu există o plângere romantică în tine?” Cioran răspunde: „Da, am făcut-o. M-am simțit foarte aproape de romantism, în special de romantismul german. În tinerețea mea. Și nici acum nu pot spune că m-am detașat complet de el. Sentimentul fundamental în mine, Weltschmerz, plictiseala romantică, nu mi-am revenit din el. Pasiunea mea pentru literatura rusă provine în mare parte de aici.” Emil Cioran, Interviu cu Jean-François Duval, Entretiens, op. cit., p. 52 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[45] Emil Cioran, „Atrofia cuvîntului”, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 13.

[46] „Veninul abstract”, Ibid., op. cit., p. 47.

[47] Emil Cioran, „Gîndirea prin interjecție”, Tratat de descompunere, op. cit., p. 50.

[48] Ibid., op. cit., p. 50.

[49] Ibid., p. 24.

[50] Cf. „Asupra morții”, „Monopolul suferinței”, „Banalitate și transfigurare”, în Pe culmile disperării.

[51] „Realitatea este o creație a exceselor, a nemăsurii şi a nesăbuințelor noastre. Ne înfrînăm palpitaţiile ? Cursul lumii se încetinește ; fără înfierbîntările noastre, spațiul este de gheață. Timpul însuși nu curge decît pentru că dorințele noastre zămislesc acest univers decorativ pe care l-ar despuia pînă și o fărîmă de luciditate.” Emil Cioran, „Dezarticularea timpului”, Tratat de descompunere,  op. cit., p. 24.

[52] „The soul which does not eat consumes itself. The eternal part consumes the mortal part of the soul and transforms it. The hunger of the soul is hard to bear, but there is no other remedy for our disease.” [Sufletul care nu mănâncă se consumă pe el însuși. Partea veșnică consumă partea muritoare a sufletului și o transformă. Foamea sufletului este greu de suportat, dar nu există alt remediu pentru boala noastră.] WEIL, Simone, First and Last Notebooks. Transl. by Richard Rees. London: Oxford University Press, 1970, p. 286 (traducere din engleză de Rodrigo Menezes).

[53] „Ce e sufletul? Tot ce în noi refuză a face parte din lume. O împărtăşire nelimitată din sine. Rostul lui e să se devore pe sine însuşi, neputând fi altceva decât propriul său canibal.” Emil Cioran, Razne, Bucureşi, Humanitas, 2012, p. 29.

[54] Byung-Chul Han, Psicopolítica: o neoliberalismo e as novas técnicas de poder, traducere de Maurício Liesen, Belo Horizonte/Veneția, Âyiné, 2018, p. 84-85 (traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[55] Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut, op. cit., p. 108.

[56] „Le fait de publier, c’est faire entrer l’autre en jeu ?” Jean-François Duval, in Entretiens, op. cit., p. 48 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[57] „Pour moi, l’humanité n’existe pas quand j’écris. Je m’en fous. [...] C’est même incroyable à quel point je suis absolument étonné quand quelqu’un m’a lu. [...] C’est pour ça que je me considère un marginal, en dehors de la littérature.” Emil Cioran, Interviu cu Jean-François Duval, Entretiens, op. cit., p. 49 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[58] „Publier c’est déjà enseigner.” Fritz J. Raddatz, in Entretiens, op. cit., p. 170 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[59] „Écrire et publier ce n’est pas tout à fait la même chose. Votre cure, dites-vous, c’est d’écrire. Mais pourquoi publiez-vous ? C’est bien pour influencer d’autres gens.” Fritz J. Raddatz, in Entretiens, op. cit., p. 172 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[60] „Non, publier est extrêmement salutaire. C’est une libération, comme de donner une gifle à quelqu’un. Quand vous publiez quelque chose que vous avez écrit, c’est hors de vous, ça ne vous appartient plus. Quand on hait quelqu’un, il suffit d’écrire cent fois : « Je hais ce type » et au bout d’une demi-heure on est délivré. Par conséquent, quand je m’en prends à la vie, l’humanité, l’histoire…” Emil Cioran, Interviu cu Fritz J. Raddatz, Entretiens, op. cit., p. 172 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[61] „Par souci thérapeutique, il avait mis dans ses livres tout ce qu’il pouvait y avoir d’impur en lui, le résidu de sa pensée, la lie de son esprit.” Emil Cioran, Écartèlement, Œuvres, Paris, Gallimard, 1995, p. 1454 (traducere din franceză de Vlad Russo).

[62] Adjectiv, din termenul grecesc parrhesia: conceptul a fost preluat în secolul XX de către Michel Foucault și dezvoltat ca modalitate de discurs, cu sensul deja consacrat din lumea antică, acela de a vorbi deschis, adăugând totodată și o nuanță, aceea de a grăi adevărul. Foucault vede parrhesia ca o manifestare sinceră, directă, abordare care reiese cu claritate și din sensul etimologic al termenului și semnifică „a spune tot ce ai în minte”, fără demersuri retorice și fără intenții de manipulare. Foucault descrie, de asemenea, figura „parrhesiastului”: persoana al cărei discurs se dorește a fi parrhesiastic și care își asumă riscul de a spune adevărul. FOUCAULT, Michel, “Aula de 1o de fevereiro de 1984 (primeira hora)”, A Coragem da Verdade. O Governo de Şi e dos Outros, vol. II. Trad. de Eduardo Brandão. São Paulo: Martins Fontes, 2011.

[63] „Tot ce am scris […], tot ce am publicat – chiar am gândit cu-adevărat în momentul în care am scris. E ciudat acest respect pentru scris, având în vedere inclinațiile mele sceptice. […] Dacă pot să mint în conversație, nu pot s-o fac î fata foii albe: când scriu, îmi e cu neputința sa fiu politicos. Se vede că am un fond de onestitate, de naivitate în orice caz. Scrupulele unui cinic – ar fi mai mult decât un titlu de carte, ar fi deviza carierei mele. Sfâșiere in echivoc.” Emil Cioran, Caiete, vol. II, op. cit., 95 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[64] „Idiotismus”, în originalul german, al cărui echivalent literal în limba română ar fi idiotism (s. n. din fr. idiotisme). Dicționarul Dex definește astfel acest cuvânt: Expresie sau construcție caracteristică unei limbi, care nu poate fi tradusă în altă limbă cuvânt cu cuvânt. Am putea sugera o corelație ipotetică între idiotismul, ca fenomen lingvistic, și idioțenie ca dispoziție psihologică caracterizată de lipsa de inteligență (reală sau simulată). Imposibilitatea traducerii ipsis litteris este o figură a opacității, spre deosebire de cererea de transparență a sistemului. https://www.dex.ro/idiotism

[65] „Desde o início, a filosofia está intimamente ligada ao idiotismo. Todo filósofo que produz um novo idioma, uma nova linguagem, um novo pensamento, terá sido necessariamente um idiota. [...] A filosofia é uma história de idiotismos. Sócrates, que só sabe que nada sabe, é um idiota. Descartes também é um idiota, que põe tudo em dúvida.” [Încă de la început, filosofia a fost strâns legată de idiotism. Orice filozof care produce un nou limbaj, o nouă limbă, o nouă gândire, este în mod necesar un idiot. [...] Istoria filozofiei este o istorie a idiotismelor. Socrate știe doar că nu știe; este un idiot. La fel, Descartes – care pune la îndoială totul – este un idiot.] Byung-Chul Han, Psicopolítica: o neoliberalismo e as novas técnicas de poder, op. cit., p. 109-110 (traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[66] Cf. „Obsesia esențialului”, în Tratatul de descompunere.

[67] „O idiotismo inaugura um espaço virginal, a distância que o pensamento necessita para se preparar para uma fala inteiramente distinta. O idiot savant vive da distância, como o estilita.” Ibid., p. 113 (traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[68] „Le dernier grand cynique véritable de notre époque a été Cioran, qui menait une vie monastique informelle. Mais être le moine d’un désespoir privé coûte cher, parce que vous êtes tous les jours confronté à des réfutations de votre choix, à la preuve que le bonheur n’est pas aussi éloigné, aussi transcendant. Le cynisme, c’est la décision de ne pas se dissoudre dans le bonheur.” Peter Sloterdijk, „Le scandaleux”: entretien de Peter Sloterdijk avec Elisabeth Lévy, Le Point, n°1587, 14/02/2003 (traducere din franceză de Rodrigo Menezes).

[69] „Este o prostie să se afirme că viața ne este dată ca să o trăim ; ea ne e dată ca să o sacrificăm, adică să scoatem din ea mai mult decît permit condițiile ei firești. Nu există altă etică în afară de etica sacrificiului.” Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 63.

[70] Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut, op. cit., p. 122.

[71] „O idiota é o moderno herético.” Byung-Chul Han, Psicopolítica, op. cit., 112 (traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[72] „Hoje, os tipos do excêntrico, do louco e do idiota parecem ter desaparecido da sociedade. A conexão digital e a comunicação totais aumentam significativamente a coerção por conformidade.” Ibid., p. 110 (traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[73] „Idiossincrasia significa literalmente uma mistura peculiar dos sucos corporais e a hipersensibilidade resultante daí.” Ibid., p. 111 (traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[74] „A resistência e a rebeldia da alteridade ou do estranhamento perturbam e retardam a comunicação plana do Mesmo. [...] Diante da coerção da comunicação e da conformidade, o idiotismo representa uma prática da liberdade. [...] Assim, o herético é alguém que dispõe de livre escolha. Ele tem a coragem de se desviar da ortodoxia. Corajosamente, livra-se da obrigação de conformidade. O idiota como herege é urna figura de resistência à violência do consenso. Ele resgata o encanto do forasteiro. Em vista da crescente obrigação de conformidade, aguçar a consciência herética seria hoje mais urgente do que nunca.” Ibid., p. 111-112 (traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[75] „Nous n’avons le choix qu’entre des vérités irrespirables et des supercheries salutaires.” Emil Cioran, Écartèlement, op. cit. p. 1415 (traducere din franceză de Vlad Russo).

[76] Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 70.

[77] Emil Cioran, „Trădătorul-model”, Tratat de descompunere, op. cit., p. 89.

[78] „Toată viața voi fi trăit cu sentîmentul de a fi fost izgonit din adevăratul meu fief. Dacă expresia ‚exil metafizic’ n-ar avea nicî un sens, simpla mea existență i-ar da unul.” Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut, op. cit., p. 89.

[79] Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 64.

[80] „O idiotismo erige espaços abertos de silêncio, quietude e solidão nos quais é possível dizer algo que realmente merece ser dito” Byung-Chul Han, Psicopolítica, op. cit., p. 112 (traducere din portugheză de Rodrigo Menezes).

[81] Emil Cioran către Gabriel Liiceanu, 28 iunie 1983, in Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți: E.M. Cioran; Apocalipsa după Cioran, Bucuresti, Humanitas, 2021, p. 7.

[82] Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, op. cit., p. 41.