logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

ESEU

 


Igor Isac
prozator, eseist, Oraviţa

 

 

Fascinantele sensuri ale nostalgiei

 

logoE uimitor să constatăm că George Steiner în excelenta sa carte Nostalgia după absolut (editura Humanitas, 2021 ), încearcă să ne demonstreze că cele trei teorii care au dominat secolul XX şi anume materialismul dialectic a lui Marx, psihanaliza lui Freud şi antropologia structurală a lui Levi-Strauss, au eşuat ca adevăruri ştiinţifice pe care ei au dorit să le impună . Astfel în mod paradoxal, au oferit involuntar sensuri originale nostalgiei. În ultimă instanţă chiar nostalgiei după absolut. Deşi pare întâmplător, până la urmă înţelegem că această stare de fapt are totuşi o explicaţie plauzibilă. Cei trei teoreticieni ai gândirii moderne au ceva în comun şi anume o legătură adâncă cu mitologia antică. Spre exemplu, în tinereţe Marx se identifica cu Prometeu şi chiar a scris un poem epic despre legendarul erou antic. Și nu întâmplător ulterior a înţeles că „purtând focul distrugător, dar şi purificator al adevărului, adică înţelegerea materialist-dialectică a forţei economice şi sociale a istoriei, Prometeu & Marx va conduce omenirea înrobită către noii zori ai libertăţii.”

Mai târziu Marx a elaborat opera sa capitală, numită chiar Capitalul, şi Steiner observă că marxismul are „emblemele şi gesturile sale simbolice, la fel ca orice credinţă religioasă”. Și aici e punctul vulnerabil al marxismului, când ştiinţa a fost confundată cu credinţa. Consecinţa acestei greşeli fatale s-a văzut atunci când teoria a început să fie implementată în viaţă. Visul unei societăţi fără clase, fără sărăcie şi fără războaie a fost înecat în revoluţia sângeroasă a lui Lenin şi în cea mai brutală dictatură din istorie, cea stalinistă, care s-a soldat cu milioane de morţi. În mod ciudat pentru speranţa într-un viitor luminos, care încă ne exaltă imaginaţia, suficient de multă lume a acceptat să slujească benevol totalitarismul, acesta fiind înţeles ca o „etapă necesară de tranziţie de la lupta de clasă la utopie” Astfel, cu atât mai grandios a fost eşecul, după ce au început să se limpezească apele devenind clar că ştiinţa nu are nimic în comun cu credinţa; mai mult decât atât, în interiorul ştiinţei credinţa devine un surogat, dar şi invers, astfel ambele fiind compromise deopotrivă. Și în imensul hău al eşecului produs, s-a instalat comod şi temeinic nostalgia cu fascinantele ei sensuri mai mult sau mai puţin recognoscibile.

Toate experienţele lui Freud legate de vise, arhetipuri, inconştientul colectiv, nu sunt doar profund legate de mitologie, ci la rândul lor creează o inedită realitate mitologică. Prima fiinţă care l-a impresionat a fost Moise şi astfel scrie cartea Moise şi monoteismul. În această operă are idei îndrăzneţe cum ar fi memoria arhetipală, însă nu există nici o justificare neurochimică sau neurofiziologică, din păcate nu poate depăşi caracterul ei metaforic. Dar asta nu-l împiedică să exploreze în continuare mitologia, fiind din ce în ce mai inspirat şi „ajungând să asocieze opera propriei sale vieţi şi istoria dificilă a mişcării psihanalitice, cu un model mitic.” Iar de aici până la a descoperi complexul lui Oedip, nu a fost decât un pas, pe care l-a făcut uşor. Are o viziune amplă asupra acestui concept teoretic, demonstrând că patricidul a avut loc încă de la începutul lumii. Umanitatea poartă amprentele acestei crime primordiale. În confirmarea teoriei sale stă de exemplu romanul lui Diderot, Nepotul lui Rameau sau chiar Hamlet de Shakespeare . Freud bănuieşte că răzbunarea tatălui de către Hamlet (care şi-a omorât rapid unchiul) ar fi fost determinată „de amintirea nebuloasă că el însuşi se gândise la aceeaşi faptă împotriva tatălui său din cauza dorinţei pătimaşe pentru mama sa”. Ca să numai amintim de ipoteza cu totul eronată că Leonardo da Vinci ar fi fost inspirat în crearea Giocondei de complexul lui Oedip. Desigur aceste teorii îndrăzneţe şi ciudate au provocat spiritele care i-au adus acuzaţia că este un şarlatan erotoman.

Apoi Freud se adânceşte tot mai mult în mitologie, încercând cumva să depăşească problemele instinctive ale omenirii şi scrie o carte splendidă Dincolo de principiile plăcerii, meritul ei incontestabil fiind acela că reflectă spiritul tragic din Occident. Două zeităţi, două forţe covârşitoare guvernează şi divizează fiinţa noastră, spune Freud; iubirea şi moartea, Eros şi Thantos. Conflictul dintre ele oferă un sens profund existenţei noastre. Dar în final, contrar aşteptării disperate „nu Eros, nu iubirea, ci Tanatos este mai puternic, mai aproape de rădăcinile omului. Până la urmă specia nu râvneşte la supravieţuire, ci la repaus, la o imobilitate perfectă.” Pe scurt, libidoul este în moarte. Nu întâmplător Poetul nostru naţional afirmă într-un vers celebru „nu credeam să învăţ a muri vreo dată”, înţelegând că forma cea mai sublimă de iubire e moartea. Toate aceste adevăruri ce i s-au relevat lui Freud sunt frumoase şi valabile dintr-o perspectivă mitologică şi poetică. De îndată ce el a încercat să experimenteze şi să le aplice în practică, adică generic vorbind „să alunge umbrele arhaice ale iraţionalismului şi ale credinţei în supranatural”, atunci ca şi în cazul lui Marx, care a dorit să stabilească Edenul pe pământ, a suferit un eşec răsunător. Oferind astfel încă odată nostalgiei motive de a se manifesta din plin.

Claude Levi-Strauss este al treilea faimos gânditor al secolului XX, poate cel mai sensibil şi mai profund; de altfel el recunoaşte influenţa decisivă a primilor doi, Marx şi Freud, asupra propriei vocaţii şi metode. El nu are succesul pe care l-au avut cei doi, dar asta contează mai puţin. Originalitatea lui se explică prin faptul că dacă Marx şi Freud au pornit de la mituri, creându-şi propriile teorii, Levi-Strauss este însuşi el „un creator de mituri, un mitograf, un inventator de legende. Pentru el miturile sunt instrumente ale supravieţuirii omului ca specie gânditoare şi socială. Prin ele conferă omul un sens lumii.” Asta vine să confirme o parabolă hasidică care afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca acesta să poată spune poveşti. Și asta este un lucru esenţial; după cum afirmă Levi-Strauss e însăşi condiţia existenţei noastre. Și totul porneşte de la cuvânt, grecescul logos care are mai multe înţelesuri; poate însemna deopotrivă „spirit”, „cunoaştere”, „Dumnezeu întrupat” (după credinţa creştină). Deci chiar sensul cuvântului e multiplu sau după cum afirmă antropologul, e codificat. Biblia e plină de parabole, aşa precum toate miturile se ascund după un simbol. În viziunea lui Levi- Strauss omul e o primată mitopoetică „capabilă să creeze mituri şi prin ele să facă faţă mersului contradictoriu şi insolubil al sorţii sale.” Aceste mituri sunt alcătuite dintr-o structură lingvistică, care reflectă direct sau mai ales indirect structura noastră interioară. Și adâncindu-ne tot mai mult în noi, structurile sunt din ce în ce mai complexe şi mai ambigui şi în acelaşi timp mai pătrunse de o stare integră. Din această structură lingvistică, care constituie literalmente „semantica existenţei umane” putem afla adevăruri relevante despre trecutul nostru sau putem defini cu o precizie maximă viitorul. (sic!) Codul încifrat în această structură asigură vitalitate şi coerenţă întregului organism uman, fie că e vorba de o persoană sau de lumea întreagă. Este asemenea codului genetic, o „gramatică ca o condiţie de bază a legii morale fundamentale”.

Dar la un moment dat are loc ruptura de Natură şi apare o înstrăinare tot mai gravă de „animalul (sublim) dinăuntrul nostru”. Astfel autorul are o viziune pseudoteologică, o nouă Apocalipsă (să ne amintim de celebrul film cu aceeaşi denumire al lui Coppola), la fel de revelatoare ca Apocalipsa lui Ioan. El porneşte de la ideea că rămăşiţele Edenului din care am fost alungaţi şi care s-au mai păstrat în unele părţi ale globului, au fost distruse de omul occidental (o seamă de popoare nevinovate, ce deţineau limbi originale au fost împinse cu forţa în uitare, egreta şi balena au fost vânate până aproape de anihilare, etc.) „posedaţi de o furie arhetipală” şi frustraţi de căderea în dizgraţie faţă de Dumnezeu. „După ce a distrus puţinele urme rămase ale Edenului, prădătorul occidental se aruncă asupra lui însuşi. Obsesia occidentală de a cerceta, a analiza, a clasifica toate formele de viaţă este un mod psihologic şi tehnic de dominaţie.” De aici destructurarea acelei unităţi sacre dintre limbaj şi tradiţie, pierderea codului genetic, adică risipirea misterului creaţiei.

Cele trei mitologii au fost create pentru a explica istoria şi natura omului, dar şi viitorul lui. Toate au un numitor comun – Edenul. Marx a creat teoria restabilirii acestuia din nou pe pământ, Freud a susţinut că adevăratul paradis este în moarte, iar Levi- Strauss a demonstrat că toate rămăşiţele Edenului au fost distruse de civilizaţia noastră din ce în ce mai hrăpăreaţă . Suntem în plină Apocalipsă, pe care trebuie să ne-o asumăm cu demnitate, fiindcă o merităm. După tot dezastrul provocat pe pământ pedeapsa e inevitabilă. În consecinţă cele trei mitologii ce pretind un statut ştiinţific sunt nişte eşecuri, însă nişte eşecuri grandioase având la bază păcatul originar. De aici imensul sentiment al nostalgiei, care nu e altceva decât un dor nebun după paradisul pierdut. Pe care încercăm cumva, măcar parţial să-l recuperăm. Uneori când strădaniile noastre sunt zadarnice, nostalgia ar putea deveni fatală. Aş încheia cu o întrebare, deloc retorică, pusă de autorul acestei minunate cărţi, Geoge Steiner: „Poate fi oare complet accidental că aceste trei constructe vizionare provin dintr-un sol evreiesc? Nu există oare o logică reală că aceste încercări de a înlocui un creştinism pe moarte au venit de la cei a căror moştenire creştinismul încercase atît de mult s-o substituie?”