Eseu
Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste
Ani de război şi atentate la Sarajevo
Tragedia unui oraş asediat prin ochii unui comandant al FORPRONU
„…Pentru că acesta nu este poate oraşul în care voi muri.../ ...Întotdeauna pot găsi pe unul din voi cei ce‑mi sunteţi dragi/ Pentru a vă spune cât sunt de singur şi fără speranţă.../ Pentru că acesta nu este poate oraşul în care am fost cel mai fericit/ Dar ploaia ce se aude căzând este mai mult decât o simplă ploaie”
Izzet Sarajlic
A scrie despre anii războiului din fosta Iugoslavie a ultimului deceniu de secol XX comportă necesitatea unor lecturi prealabile amănunţite. Interesul propriu a plecat de la lucrarea A crede şi a îndrăzni/ Croire et Oser, semnată Philippe Morillon, fostul comandant adjunct al „Căştilor Albastre” ale ONU/FORPRONU din Bosnia şi Herţegovina din timpul conflictului ce a însângerat Iugoslavia şi, poate în primul rând (deşi a încerca să ierarhizez un război sau mai multe reprezintă o eroare) Bosnia şi Herţegovina. Autorul parafrazează o formulă a generalului Jean de Lattre de Tassigny (erou al celui de al Doilea Război Mondial) intitulată „a crede şi a îndrăzni, pentru a nu suferi.” Am meditat asupra acestor cuvinte şi le‑am alăturat versurilor din motto ale poetului bosniac Izzet Sarajlic. Prin aceste rânduri am alăturat două feţe ale aceleiaşi monede, una în care se întrepătrund stări de spirit, realităţi diferite şi un singur oraş: Sarajevo. Capitala Bosniei şi Herţegovinei, locul în care nume precum piaţa Markale sau strada Vasa Miskina au conotaţii tragice. Fostă capitală olimpică (locaţie a Jocurilor Olimpice de Iarnă din 1984), oraş ce a cunoscut cel mai lung asediu din epoca modernă (1425 zile, din aprilie 1992 până în februarie 1996) dar şi un al doilea asasinat, la fel de zguduitor, la distanţă de 79 de ani de la primul. Mă refer atât la pretextul declanşării primului război mondial (atentatul asupra arhiducelui Franz Ferdinand, 28 iunie 1914) cât şi la incidentul din 8 ianuarie 1993 în care a fost ucis vice‑premierul bosniac Hakija Turajlic. De ce toate acestea într‑un singur loc: Sarajevo?
În rândurile următoare voi încerca să răspund acestor întrebări prin structurarea unui parcurs istoric cât se poate de schematic, a reliefării celor scrise de generalul francez Philippe Morillon precum şi a rapoartelor (astăzi publice, din surse deschise) ajunse la dată respectivă la Naţiunile Unite. Obiectivul propus nu este de a elucida sau a explica anumite circumstanţe ci de a aduce poate o nuanţă în plus sau o valoare adăugată, oricât de moderată, unor evenimente de care ne despart aproape 30 de ani, subsumate dramaticului moment din 8 ianuarie 1993. Finalul războiului şi acordurile de la Dayton (1995) vor creiona un nou stat, cu o conducere unificată dar cu două entităţi teritoriale: Republica Srpska şi Federaţia Croato‑Musulmană.
Consultarea fie şi sumară a istoriei acestui teritoriu aduce cu sine o concluzie imediată: Suntem la confluenţa marilor imperii şi religii monoteiste, cu inevitabilele coabitări dar, în acelaşi timp, cu inerentele clivaje şi conflicte etnice, religioase, culturale şi politice. Iniţial parte a provinciei romane denumită Illyricum, acest spaţiu (numele de Bosnia vine de la râul cu acelaşi nume, denumit Bosante în latină, afluent al Savei, conform larousse.fr) intră sub dominaţia sud‑slavă (odată cu sosirea masivă a acestora în Peninsula Balcanică la începutul secolului VII d.Hr.) respectiv ungară (din secolul XII). Figura principală a acestor timpuri este Stefan Tvrtko (1353‑1391), la 1376 „rege al Serbiei şi Bosniei.” Secolul XV se traduce prin începutul cuceririi otomane iar ultima formaţiune statală (ducatul autonom al Herţegovinei, condus de nobilul local Stefan Vukcic) a dispărut în 1482. Următoarele patru secole vor sta sub semnul dominaţiei otomane (au existat inclusiv mari viziri originari din acest spaţiu, cum ar fi Mehmet Sokolovic/ Sokollu Mehmed Pasa, cel ce a ordonat construcţia podului peste Drina în oraşul bosniac Vişegrad; sokol în limba sârbo-croată înseamnă vultur) iar în tot acest interval de timp a avut loc şi un proces de convertire religioasă a unor băştinaşi datorat şi faptului că numai cei de religie islamică puteau fi proprietari de pământuri. Aceştia sunt de fapt bosniacii de credinţă islamică din Bosnia şi Herţegovina, ce mult mai târziu vor fi individualizaţi de regimul federal iugoslav (1971) sub denumirea de „Musulmani” (cu M mare). Până la începutul secolului XX ţara a rămas o provincie otomană cu capitala la Sarajevo. Cum am menţionat mai sus, Bosnia şi Herţegovina a fost un teritoriu al întâlnirii marilor imperii şi acest fapt este redat poate cel mai fidel de marele romancier Ivo Andric, în cărţile sale anume Cronică din Travnik respectiv E un pod pe Drina. În ambele lucrări este prezentat fenomenul penetrării habsburgice versus rezistenţei otomane iar în final, în anul 1908, după mai multe etape, Bosnia şi Herţegovina a fost anexată de regimul dualist austro‑ungar. (în anul 1867 are loc dualismul austro‑ungar) Firesc, noua administraţie s‑a lovit de afirmarea naţională sârbă în creştere iar una din urmări a fost atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914). După primul război mondial Bosnia şi Herţegovina a fost integrată în Regatul sârbo‑croato‑sloven (devenit din 1929 Regatul Iugoslaviei), una din marile probleme cu reverberaţii şi urmări profunde fiind faptul că nu a existat o individualizare bosniacă, locuitorii având opţiunea de a se declara fie sârbi fie croaţi. Pe firul narativ istoric, unul sumar desigur, mai trebuie subliniate două aspecte: Pe de o parte faptul că, în cursul celui de al doilea război mondial Bosnia şi Herţegovina au fost integrate Statului Independent al Croaţiei (NDH) condus de Ante Pavelic (aşa numitul regim „ustaşa”) iar în acest context persecutarea sârbilor a fost o realitate tragică (lagărul de la Jasenovac); pe de altă parte acest teritoriu a fost nucleul regimului lui Iosip Broz Tito. Mă refer la nucleul legitimităţii politic‑statale iugoslave (cele două întruniri ale AVNOJ [„Antifasisticko Vece Narodnog Oslobodenja Jugoslavije”] [„Consiliile Antifasciste de Eliberare Naţională ale Iugoslaviei”] s‑au desfăşurat în Bosnia şi Herţegovina, în 1942 la Bihac şi în 1943 la Jajce) dar şi la unul emoţional de tip „sacrificiu fondator,” în acelaşi areal având loc luptele de la Neretva (1943) şi Drvar. (1944). De altfel, revenind la Jajce, data consiliului AVNOJ din 29 noiembrie 1943 a devenit zi naţională a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia sărbătorită până în 1992. În anii postbelici Bosnia şi Herţegovina a fost republică federativă în cadrul noului stat iugoslav. Relativa toleranţă faţă de particularitatea musulmană a acesteia trebuie punctată, explicabilă datorită faptului că Iugoslavia, ca lider al „mişcării de nealiniere” (alături de Indonezia şi India), nu putea să persecute un cult religios sau altul, o parte însemnată a membrilor organizaţiei politice respective fiind musulmani. Astfel, în anul 1971, „Musulmanii” au fost recunoscuţi ca naţionalitate însă, cu doar un an înainte (1970), profesorul Alija Izetbegovic (viitor şef de stat) a publicat Declaraţia Islamică. Atât atunci cât şi la începutul anilor 1990, legătura acestuia cu anumite regimuri islamice a fost una ce a generat controverse. Mai departe, alegerile din anul 1990 au creat un prim tablou al structurării pe baze etnice şi religioase a acestei republici încă parte componentă a Iugoslaviei. „Partidul Acţiunii Democratice” (SDA) a lui Alija Izetbegovic a obţinut 86 de mandate faţă de cele 70 de locuri ale „Partidului Democratic Sârb” (SDS) condus de Radovan Karadzic sau cele 54 ale „Uniunii Democratice Croate” (HDZ) conduse de Stjepan Kljuic. La conducerea statului a fost respectat iniţial un algoritm: Preşedinte Alija Izetbegovic (musulman), şef al Parlamentului (unicameral) Momcilo Krasjnik (sârb ortodox) iar prim ministru Jure Pelivan. (croat catolic)
Destrămarea Iugoslaviei a cunoscut primele sale etape odată cu evenimentele din Slovenia şi Croaţia şi, inevitabil, tensiunile s‑au acutizat şi în Bosnia. Nu voi insista mai mult asupra aspectelor cronologice şi voi menţiona doar discuţiile tensionate din Parlament în contextul iminent al declarării independenţei Bosniei şi Herţegovinei (şi ameninţarea directă a lui Radovan Karadzic rostită de la tribună, la 5 octombrie 1991 – „Calea pe care o alegeţi pentru Bosnia şi Herţegovina este aceeaşi cu drumul spre infern şi suferinţă pe care deja merg Slovenia şi Croaţia. Să nu vă gândiţi că nu conduceţi Bosnia şi Herţegovina către infern şi poporul musulman către exterminare pentru că dacă va fi un război, poporul musulman nu va fi în stare să se apere pe sine”, conform https://www.youtube.com/watch?v=ACHkmW8NGJU), declararea independenţei statului (15 octombrie 1991), referendumul la care 62,8% din votanţi s‑au pronunţat pentru independenţă, recunoaşterea acesteia de către statele membre ale Comunităţii Europene (6 aprilie 1992), Rezoluţia 752 a Consiliului de Securitate al ONU prin care contingente ale FORPRONU (Forţa de Protecţie a Naţiunilor Unite) au fost desfăşurate în Bosnia şi Herţegovina, planul Vance-Owen privind „demilitarizarea oraşului Sarajevo şi decuparea ţării în 10 provincii” (ianuarie 1993, conform https://www.monde‑diplomatique.fr/mav/55/A/55637), context însă în care se produce asasinarea vice‑prim ministrului Hakija Turajlic. (8 ianuarie 1993)
Volumul lui Philippe Morillon (A crede şi a îndrăzni/ Cronica de la Sarajevo, publicat de editura Grasset, Paris, 1993) este o mărturie directă a trăirilor unui general (comandant adjunct al FORPRONU din Bosnia şi Herţegovina) ce surprinde tragedia acestui stat respectiv a capitalei sale asediate. Philippe Morillon distinge între speranţa (de altfel afirmă că volumul este „o lecţie a speranţei”) văzută în ochii şi vocea cetăţenilor („Mir, mir, samo mir”/ „Pace, pace şi doar pace”) şi agonie, între luptă şi armistiţiu, între eroare şi premeditare, într‑un tablou regional dominat de „teama de celălalt, teama de ceilalţi.” Documentul este important pentru că (şi acelaşi sentiment l‑am încercat la momentul lecturii cărţii Clarei Uson, Fiica Estului) în Bosnia şi Herţegovina impresia iniţială a fost că un război intra muros este de neconceput. Generalul Morillon mărturiseşte că „după politeţea glacială de la Belgrad sau Zagreb am fost primiţi cu foarte multă căldură.” (la Sarajevo) Unul din membrii preşedinţiei a şi punctat, în cursul acestei prime întrevederi, că “sunt musulman iar vecinul meu este sârb; niciodată nu vom putea să ne considerăm duşmani”… Trecerea însă spre confruntare va fi una dramatică. În context, iar acest aspect cred că este elocvent în ceea ce înseamnă procesul de pregătire la nivel diplomatic, este redată convorbirea generalului Philippe Morillon cu ambasadorul francez la Belgrad, Michel Chatelais, în care acesta, cu referire la întreg spaţiul iugoslav dar îndeosebi cel bosniac, îi recomandă lectura volumelor lui Ivo Andric (Cronică din Travnik şi E un pod pe Drina) sau a lui Mesa Selimovic (Dervişul şi moartea), una indispensabilă pentru “cine îşi propune să înţeleagă sufletul şi istoria popoarelor din Balcani.” Acesta este teritoriul în care a fost instalată în perioada postbelică o mare parte a industriei iugoslave de armament şi în care coabitarea a fost marcată dintotdeauna de „episoade de eroism, violenţă şi distrugere.” Cred că din toate volumele citate mai sus, destinul lui Ahmed Nurudin (dervişul din confreria/ tekkia din Sarajevo, erou al romanului lui Mesa Selimovic) ilustrează poate cel mai fidel ruptura, apartenenţa incompletă sufletească la un univers sau altul atât a acestuia cât şi a unei comunităţi sau a unui stat. Bosnia şi Herţegovina se individualizează oare ca a treia cale, ca un al treilea spaţiu, între Orient şi Occident? Cert este că Philippe Morillon a surprins în câteva cuvinte mentalitatea şi percepţia în epocă a dramei ce începuse deja să se deruleze, iar trimiterea este la sinistra formulă de purificare etnică: „Dacă fraţii se bat trebuie să se despartă şi să fie despărţiţi…”. În acelaşi sens reliefez descrierile principalilor actori ai conflictului bosniac din anii ‘90 ai secolului XX: Despre Radovan Karadzic, preşedintele Republicii Srpska 1992‑1995 („Mă ascultă. Pleoapele sale grele şi coborâte îl fac să semene cu un urs adormit. Jocul nervos al degetelor sale pe tăblia mesei, faptul că acceptă să‑i ofer o ţigară deşi ştiu că nu mai fumează, toate aceste atestă că este conectat la tensiunea momentului”); Nikola Koljevic, vice‑preşedinte al Republicii Srpska („mic de statură, cenuşiu, cu ochelari subţiri, profesor de literatură engleză la Universitatea din Sarajevo, teoretician local al purificării etnice…are un timbru blând al vocii şi o excelentă limbă engleză. Contrastul cu Radovan Karadzic este sesizabil. Pe măsură ce unul pare redutabil, ameninţător în mod voit şi înverşunat împotriva întregii lumi, celălalt este de o blândeţe aparentă, plin de bunăvoinţă, dornic să placă şi să convingă”); Bljana Plavsic, preşedintele Republicii Srpska 1996‑1998 („foarte respectată de populaţia sârbă…agresivă în abordare, totuşi campioană a unor mari şi generoase idei, nu pare în largul său şi cu siguranţă va face rapid un pas înapoi”); Momcilo Krasjnik preşedinte al Parlamentului Republicii Srpska şi membru al preşedinţiei Bosniei şi Herţegovinei („fost preşedinte al Parlamentului bosniac. Smead, privirea pătrunzătoare sub sprâncene dense, nu surâde niciodată, vorbeşte puţin şi doar pentru a reaminti promisiuni neonorate ale FORPRONU. Atitudinea sa, cel puţin la prima întâlnire, este aproape ostilă… Totuşi îl cred mai rezonabil poate pentru că este cel mai conştient, mai mult decât ceilalţi, asupra responsabilităţilor şi asumării acestora. Pare singurul din cei patru stăpân în permamenţă pe nervii săi”); Ratko Mladic, comandant al armatei Republicii Srpska („Șeful incontestabil al sârbilor din Bosnia, charismatic, minte puternică şi întortocheată, se proiectează ca fiind în serviciul propriului său popor. Născut actor, ştie să utilizeze cartea ameninţării şi a şarmului, să treacă pe loc de la furia aproape de limitele apoplexiei la un calm distant şi aparent. Crede oare cu adevărat ce spune când denunţă complotul întregii lumi împotriva poporului sârb vinovat doar pentru că‑şi asumă rolul istoric de barieră între Occidentul creştin şi Islamul invadator? Îl cred prea inteligent pentru asta. Sunt de părere că îşi însuşeşte aceste teze oficiale numai pentru asigurarea triumfului propriei sale ambiţii ce consistă în a repoziţiona sârbii pe un loc dominant în lupta dintotdeauna cu fraţii musulmani şi croaţi… Este un adept şi un patriot al Serbiei Mari. Lucrează la realizarea acestui vechi vis dar nu doreşte şi nici nu poate să‑l mărturisească”); Safer Haliljovic (“fost ofiţer al Armatei Populare Iugoslave/ JNA, nu a urmat cursuri de învăţământ superior. Este musulman precum majoritatea ofiţerilor armatei bosniace… Un cap proeminent pe un trup de jucător de baschet, privirea lipsită de conţinut, dă poate chiar impresia stupidităţii. Nici pe departe însă! La o cunoaştere îndeaproape, sub o aparentă impasibilitate descoperi un ataşament profund faţă de propria cauză; ostil oricărei soluţii negociate atâta vreme cât nu‑l ajută să inverseze balanţa de forţă.”)
Portretele de mai sus trebuie completate cu anumite observaţii: În termeni militari factorul numeric a fost favorabil armatei Bosniei şi Herţegovinei însă în termeni de logistică, organizare şi armament greu (în special artilerie) avantajul a fost net de partea VRS („Vojka Republike Srpske”/ „Armata Republicii Srpska”) al cărei comandant a fost generalul Ratko Mladic, nume asociat cu soarta celor „şase zone de securitate ale FORPRONU” (Srebrenica, Gorazde, Zepa, Tuzla, Bihac, Sarajevo) sau cel puţin cu o parte a acestora, consecinţele fiind incalculabile. O a doua observaţie este legată de importanţa media. Generalul Philippe Morillon a remarcat în mod corect că, în timp ce liderii sârbilor din Bosnia au fost convinşi de sabotajul presei internaţionale, cei bosniaci au avut inteligenţa de a păstra mereu canale de comunicare deschise, fiind poate şi aceasta din urmă un atu în plus.
Pe acest fond al luptelor fără sfârşit, al asediului interminabil dar şi al unui licăr de speranţă (planul Vance-Owen din ianuarie 1993) s‑a produs ireparabilul. Suntem pe 8 ianuarie 1993 şi sârbii sărbătoresc Crăciunul. (pe stil vechi) În aceeaşi zi un avion turc a aterizat pe aeroportul din Sarajevo (survol aprobat şi aterizare prevăzută pentru orele 15.00) iar la faţa locului s‑au deplasat pentru întâmpinarea delegaţiei respectiv discuţii oficiali bosniaci conduşi de vice‑prim ministrul Hakija Turajlic. Înainte de toate însă este importantă descrierea acestuia realizată de generalul Morillon: „Unul din cei mai moderaţi apropiaţi ai preşedintelui Izetbegovic, apreciat şi preţuit de toţi. Formarea noastră comună de ingineri electronişti ne‑a apropiat şi l‑am considerat un prieten.” Revenind la scena zilei de 8 ianuarie 1993, urmare solicitării trimise de preşedinţia bosniacă la orele 12.30, un convoi al FORPRONU (“sector Sarajevo”) a transportat delegaţia bosniacă la aeroport într‑un “vehicul blindat de transport de trupe” denumit VBTT. După discuţii toţi oficialii bosniaci (în afara lui Hakija Turajlic) s‑au urcat la bordul aeronavei şi au părăsit Sarajevo. (!) Drumul înapoi către sediul Preşedinţiei a fost efectuat în acelaşi vehicul VBTT al FORPRONU, unicul pasager fiind vice‑prim‑ministrul Hakija Turajlic. Pe drumul de întoarcere însă, probabil şi datorită climatului de extremă suspiciune al părţii sârbe (s‑a crezut că avionul turc a adus la Sarajevo combatanţi de partea forţelor musulmane bosniace), vehiculul a fost blocat la aproximativ 400 metri de aeroport, la orele 16.30. Au urmat două ore de discuţii tensionate la care a participat şi ofiţerul FORPRONU de legătură pe lângă cartierul general al armatei sârbilor bosniaci, colonelul Sartre. După mai multe schimburi de replici şi o aparentă aplanare a întregii situaţii, prin trapa deschisă a vehiculului VBTT, de lângă colonelul sus‑menţionat şi cu toată opoziţia colegilor săi, un soldat sârb „aflat într‑o stare de extremă surescitare” a tras asupra vice‑prim ministrului. Imediat după acest moment drumul a fost degajat iar demnitarul bosniac transportat la spital unde medicii au constatat decesul. O descriere amănunţită a evenimentului, punctată evident, precum în orice atentat din istorie, de un lanţ nefericit de coincidenţe şi erori ( solicitarea de transport la aeroport nu a fost conformă cu procedurile FORPRONU; membrii echipajului nu au fost informaţi asupra rangului demnitarului pe care urmau să‑l escorteze etc.) poate fi lecturată pe site‑ul https://digitallibrary.un.org/record/159728/files/S_25130‑EN.pdf, sursă bibliografică) Poate şi mai dramatice sunt însă sentimentele încercate de generalul Philippe Morillon, împletite cu o luciditate şi o convingere necruţătoare în ceea ce înseamnă stoparea agravării unei situaţii şi aşa aproape de necontrolat: „A fost unul din cele mai dure momente ale carierei mele. În clipe precum acestea simţi cu adevărat singurătatea puterii şi datoria misiunii. Primul meu gând iar alţii îl vor împărtăşi la rândul lor: Prevenirea ca acest nou asasinat comis la Sarajevo, 79 de ani după moartea arhiducelui Franz Ferdinand, să nu aibă aceleaşi consecinţe şi să nu constituie semnalul declanşării unui conflict generalizat.” Conduita generalului Morillon reţine atenţia, cititorul având posibilitatea de a medita asupra modalităţii de exercitare a conducerii: „A fi responsabil înseamnă a şti să te impui în faţa subordonaţilor dar totodată a şti să răspunzi de ei şi pentru ei…În momentul în care un om aflat sub ordinele tale este judecat asupra îndeplinirii misiunii sale, trebuie să ştii să‑l protejezi. Aceasta este condiţia încrederii fără de care nu poate exista eficacitate în acţiunea colectivă.” Acelaşi general dovedeşte cumpătare şi echilibru atunci când menţionează că astfel de acte, fie ele individuale, au cauzele lor şi declanşarea în ziua de Crăciun a unei ofensive bosniace în regiunea Bratunac nu poate decât să contribuie la o inflamare emoţională la nivel personal şi comunitar. Până la urmă nimic altceva decât o spirală tragică a violenţei.
Asasinarea lui Hakija Turajlic a fost o premieră în tot ceea ce a însemnat dispariţia în astfel de condiţii a unei figuri politice din Iugoslavia anilor ‘90 ai secolului trecut. Condamnarea acestui act a fost unanimă în toate cancelariile dar cuvintele generalului Morillon din comunicatul său din 9 ianuarie 1993 merită citate: „Săptămâna trecută, formulând urările tradiţionale, nu a existat niciunul dintre voi care să nu invoce pacea şi să se roage pentru ea. Pacea pentru această ţară ce a plătit deja prea mult pentru nebunia unor oameni, pacea pentru locuitorii Bosniei ce nu mai pot suporta suferinţa şi lipsa de speranţă… Știu că domnul Hakija Turajlic, căruia i‑am preţuit caracterul şi inteligenţa, era gata, precum mulţi dintre cei de aici, precum mine însumi şi oamenii mei, să‑şi dea viaţa pentru o soluţie ce ar permite revenirea la o viaţă în libertate, demnitate, exerciţiu al celor mai elementare şi sacre drepturi… Moartea lui Hakija Turajlic nu trebuie să fie debutul unei noi serii a doliului şi deziluziei ci finalul acesteia. Fac apel la compatrioţii săi de toate religiile, opuşi în enorma lor majoritate exerciţiului de violenţă oarbă, să‑şi înfrâneze mânia, să‑l onoreze pe măsura sacrificiului şi meritelor sale, să continue opera pe care a întreprins‑o de a reda acestei ţări o pace demnă. Fac apel la adversarii săi să înţeleagă prin această nouă tragedie şi înainte de a fi prea târziu‑încă nu este prea târziu‑la ce acte extreme poate recurge un combatant atunci când îşi însuşeşte în mod nefericit o lecţie a istoriei. Sper ca în profunzimea lor sufletească să nu dorească altceva decât Pacea. Dacă aceasta este adevărat şi vreau să cred că este adevărat, solicit ca responsabilii la cel mai înalt nivel ai crimei ce tocmai ne‑a lovit în toată oroarea sa să fie denunţaţi public la Belgrad şi Pale şi să fie condamnaţi aşa cum o merită.”
Asasinarea vicepremierului Hakija Turajlic a fost o pagină de istorie recentă marcată de asediul cel mai lung din epoca modernă (Sarajevo), de un conflict bosniac punctat de crime în masă, de destrămarea traumatică şi conflictuală a unui stat federal. Peste toate însă o singură întrebare: Cum s‑a ajuns aici? Este poate momentul să închei acest articol şi să caut un răspuns prin întoarcerea la literatură, la poezie, la versurile aceluiaşi poet bosniac Izzet Sarajlic, la fel de sensibile şi cutremurătoare precum cele din motto, mergând, dacă vreţi (cu referire strictă la titlu) pe linia Adrianei Georgescu şi a cărţii sale La început a fost sfârşitul şi reflectând asupra unei alte întrebări: Mai există speranţă?
“Foştilor mei prieteni iugoslavi// Ce s‑a întâmplat cu noi în doar o noapte, prieteni?/ Nu ştiu ce mai faceţi acum, ce scrieţi acum./ Alături de cine beţi un pahar/ În care cărţi v‑aţi îngropat pe voi înşivă./ Nu mai ştiu nici măcar dacă încă mai suntem prieteni.”