POEZIE

Traian Ştef
poet, eseist, Oradea

Traian Ștef

 

Întoarceri


Casa e singură
Doar o pisică îi dă tîrcoale
Să caute un rest de mîncare în blidul din colţ
Și de cele mai multe ori
Nu găseşte decît furnici
Sau cel mult un dulce şoarece
În vreun cotlon
Eu găsesc că umbra are aceeaşi putere
Cu corpul care se interpune între ea şi
Lumina soarelui

Și amintirea are aceeaşi putere
Cu dezordinea din cămara de lemne

Peretele acesta trebuie spart
Nimeni nu mai iese din el
Într-un colţ
Un bulgăre auriu poate chiar minereu
De aur
Îmi spune că umbrele de aici au aură
Lîngă stîlp
A rămas imaginea fără stricăciuni dintr-o poză
Pe care am făcut-o cu mult timp în urmă

Dacă bat în uşă
Se aude
Înseamnă că mai e cineva
Numai el ştie



O chestiune metafizică


O pastă de dinţi cu peria aferentă
Sunt pentru mine o chestiune metafizică
Dar oricîte explicaţii aş da
În acest sens
Lumea n-ar putea înţelege 

A face un lucru pentru că trebuie
Sau a nu-l face pentru că e inutil efortul

O alegere pe care nu mi-o pot ierta
Și asta iar nu va înţelege niciunul
Dintre cei obişnuiţi cu ochiadele
Că e o problemă de viaţă şi de moarte

Pînă la urmă tot ai plecat
Am vegheat stînd pe prag
Pînă mi-au spus că e camera goală
Și am rămas cu o strîngere de inimă
Pînă am uitat

Dar încă n-am uitat tot



Întîlnirea din vis


Mai sigur ar fi să ne-ntîlnim în vis
Nu-mi place lumea asta
Și cu atît mai puţin lumea cealaltă
Dar în vis avem toate şansele
Să fim şi noi fericiţi
Și ne putem trezi de asemenea fericiţi
Printre coincidenţele acestei lumi laborioase

Stau şi mă-ntreb totuşi
Unde ar fi cel mai bine 

Ar putea exista şi un spaţiu mai strîmt
Cît o aşezare tăcută
Cît o atingere pe umăr după primul somn
Cît să nu lase loc nici pentru nostalgii
Nici pentru viitorul prea luminos
Un spaţiu cît se poate de potrivit
Pentru simţurile şi aşteptările mele
Amestecate aici între nişte hîrtii
Neconvingătoare scrise şi mototolite



Crudă, soarta


Atîta a mai rămas
Între nări şi folia trasă pe obraz
Loc de expirat

Pe Crişul Repede Curgător urcă raţe şi gîşte sălbatice
Și vălurelele din urma lor parcă merg spre amonte
Te poate înşela privirea
Și poate ai fi mai fericit să crezi
Ce-ţi spunea privirea
Decît ce ai ţinut minte de la lecţia de geografie
Ca să nu mai vorbesc de vibraţiile din urechi
Care-ţi dau de cele mai multe ori
Dureri de coardă dezacordată pînă în buricul degetelor
Dacă nu închizi ochii la timp orbeşti
Dacă nu-ţi bagi degetele la timp în urechi asurzeşti
De-a dreptul şi de-a binelea

Nu vreau să tulbur clipa
Nici liniştea celui
Din cochilia de scoică preţioasă



Cum nu mai ştim unde se pun cuvintele de legătură


Dacă eu nu mai înţeleg nimic
Nu pot şti că nu ştiu nimic
Nu mai pot fi înţelept
Nu-mi pot face o imagine clară
Cum eram obişnuit
Stînd cu privirea spre cer
În poiana din mijlocul pădurii
În amiaza mare
Noaptea
În grădina cu stelele clipocind printre sateliţi

În capul meu e o mare harababură
Nu pot face ordine între lucrurile care mi se lovesc
De piele şi de creier

Adevărul e altfel
Elementele au alte combinaţii
Artele alte denumiri
Poezia se face din cartuşe de manevră
Și eu aş vrea să adaug ceva
Dacă nu pot pune nimic în loc
Un cuvînt de legătură
Dar unde
În această sintaxă prăduită de braconieri

Afară a început să fulgere
Dacă urmează tunetul şi ploaia înseamnă
Că totul nu e pierdut