logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

RESTITUIRI

 


Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

 

Nicolae Rădulescu‑Niger
(1861‑1944)

 

Numele său la naştere a fost Nicolae Gheorghiu. S‑a născut la Bârlad în 1861, fiind un însemnat prozator, poet, dramaturg. A fost fiul negustorului Radu Gheorghiu. Studiile liceale le‑a făcut la Bacău şi Bârlad. A fost funcţionar în Ministerul Cultelor şi Artelor. Intră în presă în 1883, când îl găsim redactor la Opinia, Revista nouă, Revista literară, Revista copiilor etc.

Publică versuri la Literatorul şi debutează cu romanul Fiii ucigaşului (1879). Publică volumele de versuri: Rustice (1893) şi Glasul apelor (1815) şi piesele de teatru: De pe urma beţiei (1906), Poştaşul dragostei (1913), Unirea Mare (1919) etc.

Opera lui N. Rădulescu-Niger se preocupă de idealuri înalte, pasiuni furtunoase, confruntări declarative etc. Din bogata sa creaţie amintim: Fiii ucigaşului, roman, 1879, Din valurile vieţii, nuvele, 1901, Deziluzii, nuvele, 1921, Rusticea, poezii, 1893, Magistraţii noştri, roman, Bucureşti, 1908, Glasul apelor, versuri, 1915.

N. Rădulescu-Niger a fost un veritabil om de litere, apreciat mai ales pentru dibăcia cum folosea limba română. În acest sens, Constantin Stamati-Ciurea (1828-1898), fiul lui Constantin Stamati, care a fost şi el un scriitor adevărat, îi scrie o scrisoare pe care a va publica în Gazeta Bucovinei şi pe care o reproducem aici:

„Domnule Rădulescu‑Niger,

Neavând onoarea de a vă cunoaşte în persoană şi neştiindu‑vă adresa, îmi iau permisiunea de a vă spune prin „Gazeta Bucovinei” părerea asupra lucrărilor literare ale D-voastră, cele trei volume Rustice, pe care le‑am citit cu mare plăcere. am rămas uimit de însemnatul talent ce aveţi a păstra limba în toată naivitatea şi neprihănirea ei. Deci, altă comparaţie nu‑mi vine a vă face, decât să vă numesc un Bergangest român.

Admirabilă este dibăcia cu care puteţi în ritmuri gusturilor, ospetele, şăgile şi toate naivităţile însuşirilor ţăranului român, fiind scrierile caracteristice şi filologice.

Dară chestia este a limbii, chestie foarte însemnată în privinţa reformei filologilor români moderni, care ţintesc să cureţe idiomul de vechile cuvinte ca de o rugină, dându‑i lustrul unei limbi civilizate. Vă întreb însă: o veche monedă nu va pierde valoarea sa nepreţuită, atunci când ea va fi curăţită şi din nou poleită ? Să nu uităm că naţiunea noastră tocmai în antichitatea sa are preponderenţă asupra altor naţiuni moderne. Naţiunea noastră cu mândrie îşi ridică fruntea din noianul veacurilor şi priveşte în jur cu dispreţ spre foştii ei duşmani ce au frământat‑o sub picioare şi la urmă singuri s‑au desfiinţat, neputând‑o răsturna de pe temeliile aşezate de uriaşul Român. Pe aşa temelii se înalţă piramidele în mijlocul pustiurilor, măcar că peste ele trecură generaţii multe cu semeţe cuceriri, care la urmă se prefăcură în nisip, atunci când acele zidiri stau şi vor sta neclintite sub arşiţă şi vijelii, în preajma urgiilor elementelor tulburate. Și ce ar fi dacă sculptorii moderni ar începe ar începe a le împodobi cu ornamente şi statuete, fantezii de scurt timp, ce lasă numai amintiri, iară nu nemurirea ce se câştigă numai prin şiruri de veacuri ?

Nu este îndoială că pe suprafaţa globului pământesc fieşte care colţ de pământ a avut istoria trecutului său în privinţa geologică, etnografică, etnologică etc. Pentru că totul ce există, se preface, se dărâmă, apoi iarăşi se reînnoieşte, trece şi iarăşi se întoarce de unde s‑a pornit, sub neobosita şi neadormita activitate a naturii. Asemenea au fost, sunt şi vor fi şi în prefacerile politice între oameni, cu ale lor cataclisme, reînnoiri, glorii şi decadenţe. Dar, mai ales unele din părţile pământului pare că sunt predestinate a fi aren de luptă între felurite generaţii, poate că acele locuri au slujit ca o ţintă sângeroasă, atrăgând spre sine aviditatea de cuceriri a naţiunilor megieşe. Provinciile daco‑române au şi fost acel colţ de pământ nefericit, peste care trecură, ca peste un pod de oase omeneşti, felurite generaţii de naţiuni în oarde sălbatice, ce nu lăsară în urma lor aici monumente, nici ieroglife, căci erau copiii geniului întunericului şi al stârpirii; dar lăsară un şir de cuvinte, ce, cum zic, se păstrează până şi astăzi în numismatica limbajului român. Ele sunt unicul document al antichităţii de care noi trebuie să ne mândrim, preţios păstrându‑le. Iară barzii noştri moderni ar trebui să vă limiteze ici‑colea, printre mărgăritarelor retorice şi literare să aşeze şi câte o monedă antică a trecutului naţiunii noastre.

Deci, vă gratulez, scumpe Român, la ideea strălucită de a cultiva literatura pentru poporul rural, pentru că românul cult, se înţelege, va prefera literaturile străine, bogate, strălucite şi cioplite în tot felul de gusturi, îndestulând tot felul de simţuri, de pasiuni şi tendinţe. Volumele ce ies din maşinile lor de tipar au inundat toată lumea. Ele izbucnesc ca o lavă din fapta unui creator aruncând foc şi pălălaie, aprinzând dorinţele, aţâţând puterile distrase de abuzuri, detunând opiniile ce nu le plac, desfiinţând, nimicind şi iarăşi zămislind din nou. Apoi, unde putem noi, pigmeii literari români, să luptăm în concurenţă cu aşa Jupiteri, ce ţin în mână o pană de gâscă şi paratoner de oţel ? Dar, în rezumat, eu sunt gata a crede că autorul, poporul rustic, stă mai presus de poetul şi scriitorul clasic şi estetic. Pentru că el întâi deşteaptă şi civilizează prostimea, iar cel de‑al doilea, delectează pe cei civilizaţi. Unul este profesorul, altul muzicantul”

Proza lui N. Rădulescu‑Niger se ocupă de sinucideri, adultere, dueluri, remuşcări etc. Romanul său Străin în ţara lui (1900) i‑a adus faima de scriitor social. Eroul principal, Victor Cosmin este un luminător al neamului, asemănător cu eroul din Apostolul de Cezar Petrescu. El a ajuns învăţător în satul Moineşti şi dă sfaturi agricole ţăranilor, apoi înfiinţează o bancă sătească. În felul acesta îşi atrage duşmănia oamenilor politici şi a unui grup de arendaşi evrei.

Romanul acesta, împreună cu Tribunul poporului (1903) şi Măria‑sa ogorul (1907), fac parte din ciclul scrierilor patriotice. Nicu, din Măria‑sa ogorul, continuă activitatea tatălui în aceeaşi atmosferă, intrigă amoroasă predominând.

În Inimi de femei (1928) apare o întreagă gamă de sacrificii. Bătrânul scriitor Emil Avereanu o iubeşte pe Liliana, însă, va renunţa în favoarea unui pretendent mai tânăr. Liliana va răspunde dragostei scriitorului care era iubit şi de Sibila. Aceasta va renunţa însă în favoarea Lilianei.

Pe lângă aceste romane şi o serie de nuvele, Rădulescu‑Niger a tradus din M. Gorki, Maupassant, Rostand, Sinkievicz etc.

În ceea ce priveşte poezia, amintim volumele Rustice I‑IV (1893-1900) şi Glasul apelor (1915). Majoritatea poeziilor se referă la război şi avertizează că sunt spioni peste tot:

„În ţară mişună vulpoi
Și lupi în piei de oi
C‑o pajură în frunte,
Și caută, încearcă, vor
Să‑ntindă până‑n ţara lor
Diavolească punte."
       (Spionii).

Poeziile sunt susţinute de un important sentiment patriotic. Apele din Ardeal i‑au parte la frământările vremii, vrând să rezolve problemele vieţii:

„Tisa zice: mult aş vrea
Să despart cu apa mea,
Până unde mă cobor,
Un popor de alt popor.”
          (Glasul apelor)

Oamenii timpului devin umbre, cărora poetul le grăieşte din cartea istoriei:

„Mă‑ntâmpin în viaţă, pe căi încrucişate,
Cu oameni părând umbre, la fapte făr‑de avânt
Cu umbre părând oameni, în rost şi în cuvânt,
E‑n jurul lor lumină, ia ele‑s proiectate,
          Ca pete pe pământ.

Și le grăiesc din cartea istoriei, bogată,
Cuvinte cu‑nţelesul înalt pilduitor
În care experienţa e cel mai vast ogor
Și dreapta judecată, răsfrângere curată
          Din luminos isvor.”
                         (Umbrei)

Poeme lungi, pline de semnificaţii, prezintă tragedia de pe Prut şi Nistru:

„De‑a lungul Prutului se lasă
Și pân‑la Nistru se întinde
O ceaţă neagră, ceaţă deasă,
Un veac sub dânsa se cuprinde !
(...)
Tu, Basarabie, îţi toarce
În lacrimi şi‑n credinţă firul
Căci numai apa nu se‑ntoarce
Căci reînfloreşte trandafirul.”

Poezia se încheie cu gândul izbânzii, când România se va afla între graniţele sale fireşti:

„De‑a lungul Nistrului odată
Și pân‑la Tisa se va‑ntinde
Lumina cea predestinată
Tot românismul a‑l cuprinde!”
                 (Sărbătoarea viitorului)

Dar, pentru realizarea acestui ideal, trebuie luptat, trebuie jertfe, pentru a se realiza Marea Unire: 

„Și‑atunci l‑al libertăţii soare
În Dacia reînviată
Va fi a noastră sărbătoare
O sărbătoare‑adevărată!”
             (Idem)