LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Dosarul Ovidiu redeschis la sediul prozodiei computaţionale

Un foarte interesant volum de traduceri computaţionale şi de poezie algoritmizată prozodic ne oferă Margento (Chris Tănăsescu), Steve Rushton, Taner Murat, Various Wanted/ Se caută diversuri. Un original (aproape) lipsă/ şi cinci traduceri literare /computaţionale/ vizuale, Iaşi, Timpul, 2021. Invocând joaca pe seama cititorului practicată atât de Ovidiu, cât şi de Marlowe, autorii îşi asumă aceeaşi abordare şi oferă cinci „traduceri năucitoare”. Mai întâi, ei omit poemul original Thanks (to Ovid). Un soi de matricid, sau paricid făcut manu propria, precum în cazul regelui Lear.

Steve Rushton aseamănă cartea cu o cântare cu trei trupe în program. Piesa pe care o propune în deschiderea concertului este Cinstire (lui Ovidiu),

„un elegant aranjament acustic hipnotic în ecourile lui istorice subtil împletite în urzeala piesei ca într‑un bogat covor oriental/ ‑ nu nou, ci, tocmai, bine‑mbătrânit în contraste scânteietoare de culori”.

Și pentru că suntem aici în interstiţiile artei, poemul amalgamat Se caută diversuri este asemănat Boleró‑ului ravelian, cu progresia ritmului spre apogeul dramatic bine ştiut.

Intenţia este una de traducere intersemiotică: ilustraţiile din volum au fost preluate dintr‑un bloc de desen format A5 cu foi pătate, coapte un sfert de ceas la cuptor, apoi „traduse” ca ilustraţii de carte alb‑negru prin fotografiere şi editare foto. Uneori, contururile au fost şterse pentru a iniţia plutirea formelor peste pagini, asemenea unor poeme.

Cinstire (lui Ovidiu) este un poem de Steve Rushton tradus de Taner Murat şi dotat cu un Prolog în care se arată că „naratorul este alter ego‑ul artistic al unui poet aflat în pană de inspiraţie”. Suntem, aşadar, într‑un ambulatoriu modernisto‑postmodern cu structuri narative. Propriu‑zis, poemul ar fi „un lung cuplet pentru o conferinţă” care studiază traducerile lui Christopher Marlowe şi John Dryden din Iubirile lui Ovidiu din punct de vedere al dizlocării celor trei poeţi.

„Nestinsul alter ego, «maestrul poeziei»,/ La vechiul ritm al tobei din nou a revenit”. Asimetria prozodică este dublată de motivul manuscrisului găsit:

„În poezia asta, pe lângă strofa clară,/ Veţi întâlni cuplete cu stilul şchiopătat/ Aceasta‑i consecinţa poziţiei în care/ Din pură întâmplare am regăsit în coş/ Cocoloşită slova cu porţiuni, fragmente care păreau intacte, cu scrisul desluşit,/ Dar cu crâmpeie lipsă, ferfeniţite tare”. Dincolo de parafraza la versurile lui Ovidiu, reiese legătura ascunsă „Între antichitate şi veacul renăscut ‑/ În scrisul lui Ovidiu tradus apoi de alţii/ Ce‑n arta tălmăcirii descoperă plăceri,/ Şi care prin traduceri au netezit cărarea/ Spre opere măreţe, spre grandiosul vers/ Pe Shakespeare inspirându‑l, poetul fără seamăn/ În arta englezească de stih renascentist”.

Opera ovidiană este translatată prin două poetici: Marlowe (cel care „era un flăcăiandru/ Pe când scria cu vervă poem după poem,/ Elaborând cupletul cu vers epigramatic,/ Cu metrică distinctă şi stil ovidian” şi Dryden).

Steve Rushton, este şi toboşar, aşa că e maestru în ritmuri şi măsuri. Construcţia cu iambi şi trohei nu îl sperie, versurile sunt scrise în tetrametru, de regulă, aşa cum este ritmul împătrit al unor cântece blues, dar şi ritmul în cinci picioare, sincopat, al lui Bo Diddley, sau ritmuri sub‑sahariene tradiţionale. Acestea ajută şi la trecerea de la pentametrul lui Marlowe şi Dryden la tetrametrul din Alter Ego, unde se adaugă un picior (pentametru deghizat).

Algoritmul de creaţie presupune şi hibridizări cu versiunea Rolling Stones a cântecului celor lui Buddy Holly, Not Fade Away. Uneori, versurile sunt comprimate sau extinse. Toţi trei poeţii sunt scrupuloşi când vine vorba de acurateţe ritmică şi de dialectica ritmurilor. Astfel, versurile devin o sinteză a tezei ritmului regulat, dar şi antiteza sincopării lui.

Volumul este şi un proiect care vizează o implementare a unei poetici fluide ce ţinteşte fluctuaţia, contaminarea şi procesualitatea. A fost folosită metoda computaţională care poate urmări probabilitatea de ocurenţă a unor cuvinte în diverse contexte. În paralel, fluxul poemului determină gravitarea cuvintelor aparţinând anumitor teme unul către celălalt şi contaminarea reciprocă.

Dislocarea fizică a celor trei poeţi a fost dublată de o dislocare a palierelor în traducere. Astfel, traducerea primelor două secţiuni din Thanks (to Ovid) a fost acompaniată de dublarea textului cu un extras format din acelaşi număr de cuvinte (circa 7000) dintr‑o nouă ediţie adăugată şi revizuită a Athanor and other Pohems by Gellu Naum (traducere de Margento şi Martin Woodside, Calypso Editions, 2013). În felul acesta, s‑a obţinut o versiune hibridizată a secţiunilor I şi II din poemul lui Rushton în care dicţia acestuia s‑a revărsat în şi a fost contaminată de cea a lui Naum. S‑a lucrat de‑a lungul unor rute ce se comportă ca sateliţi rotindu‑se în jurul cuvintelor poetului, conform unui cod ce s‑a folosit de corpus‑uri şi de cuvinte cu rată crescută de emergenţă.

Există o a patra secţiune dedicată scriitoarelor – ca să fie bine ‑, unde „Originalul” a fost hibridizat cu procesoare textuale. Sunt texte de Johanna Drucker, Lyn Hejinian, Alice Notley, Harryette Mullen, Rita Dove, Maria Mencia, Jennifer Scappettone, Page Hill Starzinger şi Rachel Galvin. Carevasăzică, „Originalul” va fi „mixat cu (sau mai degrabă inundat), apoi efasat de, şi în final îngropat concret în extrase din textele tuturor acestor autoare selectate din output‑ul modelării de subiecte”.

Se continuă, astfel, mai vechiul şi neclasatul proiect Margento de graph poem şi de aceea şi aici se înnoadă firul cu metrica silabică din România cu amănuntul (Vinea, 2008) şi cu „metrii accentuali‑silabici neregulaţi” adoptaţi în Nomadosofia/Nomadosophy (Max Blecher 2012), trecându‑se aici la vers accentual: 4 accente dominante pe vers.

În timp ce Rushton optează pentru prozodia gen „rock” a victorianului Hopkins, inspirată de Bo Diddley, Margento optează pentru Zep şi Zappa. De la Jimmy Page a împrumutat conceptul de „alchimie a trupei”, cu multiple ritmuri şi energii în ciocnire. De la Frank Zappa a preluat ideea de „orice, oricând, oriunde” şi „modurile multinivelate dar aţintite politic de a se rebranşa la avantgardele tradiţionale şi la teatrul absurdului”. Pasul următor a fost adoptarea stilului lui Gretchen Menn aplicat la cover‑uri (traduse) din clasici (rock), „fidel şi transgresiv în acelaşi timp”, iar „limba/jele” au fost abordate „ca având în şi de la sine o factură translaţională şi multilingvă”. Lucrând cu terminologia traductologică, preluată din teoria haosului şi aplicată în acest sens de Raluca Tănăsescu, Margento a montat rânduri multietajate şi strofe reticulare care să contureze un sistem inter‑lingv complex, „deci «precar» şi «pe muchia haosului»”.

Traducerile computaţionale îmbină creativitatea umană cu cea tehnologică. În această prozodie computaţională s‑a urcat de la un algoritm de modelare de subiecte pe cuvinte, la unul pe expresii şi, în final, la unul centrat pe versuri şi perechi de strofe. O desfăşurare de forţe impresionantă în domeniul digital humanities, domeniu experimentat, fie şi în forme primitive, încă din anii ‘70.

Oare când vom realiza că nu mai putem scrie ca în anii ‘60‑’70‑’80?

„Dar           adolescentul         Ovidiu a scris
      generator            hipermedia
                        bas
şi publicat versuri pline de chestii
periculoase, riscante. (Îşi dădea oare seama
ce face, când le scria, la Roma?)
poezia din exil pare să spună
nu...
[...]
       mega fiasco          ilicit televiziune        imersivă
           imagine persoană şi loc              poezie electronică
                  poate fi chiar aşa tratat cu curul.)”