LECTURI PARALELE

Andrei Mocuța
poet, prozator, traducător, Arad

Insectarul cu emoții

Monica Rodica Iacob este poate cea mai discretă poetă din cercul restrâns al scriitorilor arădeni, o apariție mereu timidă în spațiul public, dar nelipsită la evenimentele literare locale. A avut parte de o critică de întâmpinare generoasă din partea unor nume serioase precum Mircea Mihăieș, Petru M. Haș sau Gheorghe Mocuța. Încă de la debut, formula sa poetică a fost una a emoției, a trăirii puternice, a vibrației intense, a limitei existenței. Vocea interioară care îi străbate toate volumele publicate până în prezent este una a crizei și a supraviețuirii. De la această regulă nu face excepție nici noul ei volum de versuri, Cutia cu fluturi.[1] În acest insectar cu emoții, poeta se strânge în sine și se adăpostește precum melcul în propria cochilie. Nu face paradă, nu se lamentează, își trăiește tumultuoasa viață interioară cu demnitatea poetului în fața plutonului de execuție:

„Chiar și melcul
iasă de mai multe ori din cochilie
decât mine din casă.”

Discursul liric e expresia firii sale introvertite, frust şi crud, într-un balans extrem de fragil între cădere şi înălţare, între depresie şi iluminare. Lirica Monicăi Iacob își trage seva din experiența vieții și acest gen de discurs poetic bate la puncte poezia „căutată”, inestetică, născută din plictis și revoltă. Nu te plictisești niciodată citind cărțile ei, farmecul vocii ei fiind acela că te atrage în suspansul textului aproape la fel de irezistibil precum o proză densă dramatică:

„Umbre chinezești
Ca mâhnirea sufletului adâncă
Nu vom ști niciodată
Câți metri sau câte kilograme are durerea,
Nu există măsură
Precum fumul ce se disipă.”

În ciuda încărcăturii textuale și a greutății cernelii negre pe paginile volumului (cartea este ilustrată chiar de fiul autoarei, Daniel Weichelt, prin câteva schițe în alb-negru, fără culoare, în rezonanță perfectă cu poezia dintre coperte), discursul poetei devine o confesiune în care episoadele tensionate alternează cu cele domolite de o luciditate senină. De cele mai multe ori salvarea vine printr-o terapie a cuvântului, o litanie împotriva fricii sau o mantră repetată până la starea de pace interioară:

„Viața
este o călătorie
spre liniștea proprie.”

Din punct de vedere vizual, poezia Monicăi Iacob seamănă cu vidul/ golul din ochiul uraganului, intervalul calm din centrul furtunii unde toate obiectele măturate de vârtej plutesc lin, ca într-un vals în spațiu care nu se supune legilor gravitației. Multe dintre texte sunt scrise sub forma unui jurnal, un jurnal liric cu nerv și verb viu care cioplesc în banalitatea cotidiană:

„Mă zbat
în silabele cuvintelor
Zi după zi
clipă după clipă
Precum streașina
Care picură
Necontenit.”

Poeta se apropie și de zonele întunecate ale vieţii şi ale trupului, cercetând propriile limite cu o îndrăzneală şi o curiozitate ieşite din comun, cu un cinism ce alunecă de multe ori dinspre crispare spre ironie. Poemul Scrum e un exemplu de text „marcă înregistrată” care reunește aproape toate formulele poetice de exprimare ale autoarei:

„Noua găselniță a noii ere este:
Să arzi mortul drag (adică să-l incinerezi)
și din cenușa lui să îți faci diamant să îl porți într-un inel pe
deget, (…)
Ca într-un tablou învechit acest diamant strălucește
în deznădejdea ce năvălește de pretutindeni
peste amintiri scufundate în memorie,
ce se trezesc la cea mai ușoară adiere.
Poate așa depășim încă o zi și încă o zi
Care ne scotocește cămările inimii roșii
ce încă mai bate
conștientă.”

„Nu închei o zi fără un zâmbet/ Fiecare zi este o sărbătoare!”, echivalentul crezului minimalist al călugărilor budiști „tirer de l´eau et couper du bois”, ar putea fi noua direcție a poeziei Monicăi Rodica Iacob, una scuturată din ce în ce mai mult de melancolie și disperare. Deja se simte în Cutia cu fluturi o degajare a greutăților existențiale și o lejeritate a anumitor trăiri și emoții. Sperăm ca de aici înainte poezia să-i fie precum viața, detașată și ușoară ca un fulg în bătaia vântului. Închei, cum altfel, decât cu un pasaj dintr-unul din poemele de suflet care surprind cu emoție și profunzime relația mamă-fiu. Titlul lui este Cea mai frumoasă poezie:

„Inspir și respir poezie
prin fiul meu, omul
Acesta pare un clișeu
Dar viața mea a devenit cea mai prețioasă poezie
pe care Dumnezeu a scris-o vreodată,
Cea mai vie poezie, făcându-mă mamă.”

Volumul conține pe coperta a patra și o succintă prezentare aparținând criticului Gheorghe Mocuța, care o plasează bine pe poetă pe scara temporală a istoriei literare recente:

„Poezia Monicăi Iacob nu se lasă atrasă de tiparele vreunei generaţii chiar dacă biologic poeta face trecerea de la anii optzeci la anii nouăzeci. Fără a se lăsa contaminată de ironia şi spiritul ludic al congenerilor. Ea devine expresia durerii provocate de destin şi de semeni, de singurătate şi boală, iar căutările ei profunde ating uneori coarda universală a unei muzici stranii.”

[1] Monica Rodica Iacob, Cutia cu fluturi, Editura Mirador, 2021, 118 p.