logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Maria Niţu
eseistă, Timişoara

 

 

Pulsul vieţii din bobina de hârtie[1]

 

logoÎn Timişoara culturală, Robert Șerban, poet, jurnalist, promotor cultural, allegro vivace în presa scrisă şi cea audiovizuală, este argintul viu al momentului, aderând la tot ce e nou (sau îmbrăcat în formă nouă), ieşit din tipare clasice repetitive, mobilizator, în stare continuă de update, animă tot ce‑i pică sub mână, cu îndrăzneală, fără reticenţe, e sarea şi piperul urbei.

Ca temerar prin excelenţă, era in firescul lucrurilor să‑l atragă ideea de experiment. A acceptat astfel provocarea unui „eveniment” de performance art, un happening poetic, dintr‑un program, Work în Process, în cadrul festivalului Baroque II Urban, un proiect de artă contemporană. De fapt el însuşi te‑ndeamnă cu zâmbetul pe buze să‑l provoci, în stilul său amical, discret, fără bruscări, „ cu mănuşi" delicate, impuse de însăşi convivialitatea sa.

Acest „eveniment în desfăşurare” a presupus contactul direct dintre consumatorii de cultură şi actul direct al scrisului, o altă formă de transgresare a frontierelor. Experiment pentru poetul‑performer şi deopotrivă pentru spectatorul martor la scrierea pe viu, live a unui poem, o experienţă inedită prin care a pătruns în acea intimitate cândva sacră a „laboratorului de creaţie” şi insolită prin decor şi desfăşurare.

În fapt, nu era ceva nou, Robert mai experimentase ideea de ...„experiment”, chiar de anvergură, începând cu o „întâmplare” de grup, într‑o atmosferă occidentală, în 2002, într‑o rezidenţă în Elveţia, într‑un experiment literar cu Nora Iuga şi Ioan Es. Pop şi alţi doi poeţi elveţieni. Timp de trei zile au scris un renshi – poem în lanţ, fiecare inspirându‑se din poemul celuilalt.

Acum, experimentul a fost de unul singur, timp de opt ore, cât e „ziua de lucru ” la pontajul de la o întreprindere. Doar că Ziua de lucru a poetului (numele proiectului) a fost într‑o sâmbătă, pentru că atunci, constatase autorul, are timp poetul de sine, să scrie, în rest fiind argat la vreun job strict necesar pentru traiul zilnic.

Dacă la început credea şi simţea că poezia se scrie în singurătatea camerei intime, cu masa proprie de scris, de la acele rezidenţe, mărturisea într‑un interviu (acordat Andrei Rotaru, în 2018), a învăţat să iasă din intimitatea camerei şi să exerseze scrisul în medii diferite, reuşind să se focalizeze spre sine, să provoace bucuria scrisului şi în diverse spaţii publice, cu contexte chiar abrazive, opuse singurătăţii liniştite a camerei (cafenele, avioane, trenuri, redacţii de ziare, servicii, grădiniţă etc.)

De data aceasta a fost într‑un spaţiu public deschis vizitatorilor, la Galeria Pygmalion din Timişoara. Era în 12 octombrie 2019, între orele 10‑18, într‑o zi de sâmbătă care a animat consumatorii de cultură şi bineînţeles presa. Robert Șerban a început să scrie pe o bobină de hârtie de tipărit ziarele (doar e un jurnalist de maraton!) primită de la redacţia Renaşterea bănăţeană. Bobina respectivă se tot derula, centimetru cu centimetru în sală, până a ajuns la final la 13‑15 metri (că tot se glumea pe seama inflaţiei de cărţi de poezie, „poezie la metru”, ca „pizza la metru” cu ingrediente de orice fel).

Fiecare vers era scris cu carioca de altă culoare (în ideea că sentimentele – doar poezia e in primul rând sentiment, o stare afectivă poetică ‑ sunt de toate tonalităţile coloristice, senine sau întunecate, calde sau reci, ca o sinestezie simbolistă a stărilor sufleteşti).

Unitatea minimală colorată era de un vers, extinzând unitatea minimală a lui Rimbaud, a vocalelor colorate, cu întreaga lor germinare simbolică latentă (din sonetul vocalelor ‑„A noir, E blanc, I rouge, U verte, O bleu: voyelles/ Je dirai quelque jour vos naissances latentes”)

Astfel s‑a născut Poemul curcubeu ‑ un experiment, palpabil peste doi ani pentru cititori, în 2021, prin trecerea de la bobină, la format de carte, la editura Casa de pariuri literare (doar fusese chiar un pariu ‑ cu el însuşi şi cu alţi posibili cârcotaşi, intrase atunci în al 50‑lea an al vieţii, un pariu dovedit acum câştigător! Q.E.D.). Acea bobină colorată va constitui cel mai insolit manuscris al unui poet, piesă de rezistenţă într‑un viitor muzeu de istorie literară, cu un plus de informaţii privind personalitatea sa, material pentru un posibil studiu grafologic, oferind în acest context un scris clar, fără ştersături ori reveniri şi adnotări ulterioare (un scris mărunt, cu litere nelegate, cu esenţializarea literelor mici de tipar, fără înfloriturile caligrafice ale liniilor rotunjite de legătură...)

În primii ani de şcoală, când te joci cu penarul plin de creioane colorate, parcă toată lumea e a ta! Astfel, ca punct de pornire, apasă vârful cariocii pe primele amintiri din copilărie, sigur că timpul ce se va derula îi va asigura suficient material pentru cele opt ore, nu va fi nicicând în pană de inspiraţie, totul era să‑l ţină condiţia fizică de concentrare şi starea poetică. În fapt, chiar şi asta a mai vrut să demonstreze: „că scrisul implică rezistenţă, concentrare de durată, acuitate, energie”.

Un performance pe nerăsuflate, în care a pătruns total şi din care parcă n‑ar mai fi ieşit: „Cu cât poemul înainta, cu atât intram mai adânc în inima lui şi eram furat de mişcările ei”, iar după cele opt ore, mărturiseşte poetul, „aş mai fi stat şi aş mai fi scris”.

Poemul ca un organism viu, care în final va deveni independent, cu inima, sufletul şi viaţa proprie, clonă a autorului care i se dăruie complet.

Nouă este factura de poem fluviu ‑ cum nu e in obişnuinţa scrisului său concentrat, în pastile de poeme (faţă de atâţia poeţi formaţi pe un întins desfăşurător narativ).

În poem, explicit autoreferenţial, îşi esenţializează perioada formativă a vieţii, ca un „joc cu mărgele de sticlă” colorate înşirate pe firul rememorării unui timp (total în epoca ceauşistă), de la momentul copilăriei în Severin, când se lua lumina (şi nu mai trebuia să‑şi facă temele, dar putea să citească la lumina felinarului adus de la bunici), până la momentul stagiului militar, care coincide cu Revoluţia din ’89 şi moartea lui Ceauşescu, între primul vers: „eram fericit când se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu”, prima mărgică şi ultimul vers, mărgeaua finală, dorinţa testamentară, „micuţă/ cât o propoziţie/ să‑mi fie publicate într‑o carte poeziile” scrisă pe un petec de hârtie pus în buzunarul de sus al vestonului, din gândul morţii cu inocenţă juvenilă, în acea atmosferă virusată de teama de terorişti. Este ca un final dramatic de proză poematică, tensionată, care se lasă cu o moarte şi cu un testament. „eu am supravieţuit/ Ceauşescu a murit împuşcat în timp ce/ eram soldat.” .

Arhitectura unui poem mustind de conotaţii complexe, o concentrată frescă a formării în epoca de aur este performantă prin eul poetic performer prin psihologia copilului, flancară discret din umbră de adultul de acum, ca un rezoneur ce tutelează amintirile.

Toate tarele din „epoca de aur” sunt redate prin gândirea şi simţirea copilului, care surprinde totul în nuditatea sa, prin prisma proprie, nu a adultului de mai târziu conştient de acele abuzuri. Cu atât mai cinică este tensiunea între realitatea dură, consemnată aparent en passant, dar bine punctată cu inteligenţa artistică profesionistă, în semnificaţie tragică, şi inocenţa copilului care consemnează răul, drama, fără să‑i ştie numele, cu uimire şi nelinişte ingenuă. Când frigul îţi tremura trupul, „la priză/ unii băgau câte‑o sârmă şi o terminau/ pentru totdeauna/ cu frigul”. Este aceasta chiar o formă supremă de învingere a răului, prin inocenţa copilului, cu inconştienţa sa neînfricată, „tuturor ne ieşeau aburi din gură/ când vorbeam unii cu alţii/ in lumină aburul ne făcea să zâmbim/ ca nişte învingători”.

Poemul‑fluviu poate fi segmentat în diverse astfel de secvenţe, independente, fiecare cu metafizica, metafora şi simbolismul său profund.

Firul roşu pe care se‑nşiră mărgelele colorate din acest segment al vieţii este, metaforic, binomul lumină/ întuneric, chiar de la primul vers. La propriu, lumina electrică mai mult lipsă, siglă pentru lumina cunoaşterii (prin carte) , a libertăţii de exprimare, potenţa întunericul din case, la propriu, ori la figurat, întunericul închisorilor prin starea de detenţie, şi al minţii şi sufletului, în catacombele cărora se ascundea sufocat curajul, neputinţa revolţei, „întunericul stingea ceva în mine/ şi îmi dădea un fel de curaj/ unul mic/ aşa cum are un puşti de 11 12 13 sau 14 ani/ nu făceam nimic cu el/ cum am aflat că aproape nimeni/ n‑a făcut nimic cu curajul ăla/ dar îl ştiam bine ascuns/ şi era suficient”.

Percutantă este metafora fantomei, pentru toate fricile, gândurile de revoltă, suferinţele, dorinţele de cunoaştere, de eliberare, problemele de conştiinţă etc, „eu aflasem că toţi cei care îşi băgaseră/ fantomele‑n seamă/ au sfârşit sufocaţi de ele”, ori au dispărut, că au emigrat, sau au fost ucişi, apăruţi după un timp „pe un mal al Dunării/ cu ochii largi deschişi”.

Cu psihologia copilului încălzit de poveşti, personifica acele mari frici ale epocii: „iarna întunericul nu venea singur/ probabil că îi era cam frică/ şi de asta îl însoţea întotdeauna/ frigul”.

Poemul este polifaţetat, am putea decela, mai multe planuri, ca la cubul Rubik, învârtind culorile până se aşează corect, ca după nişte linii magnetice dinainte trasate de viaţă, de sistem, o frescă aproape completă.

În prim plan este biografia proprie, prin introspecţie, dar deopotrivă o cunoaştere de sine prin relaţionare cu cei din jur, radiografiind astfel fidel şi împrejurul atât de divers colorat. E planul vieţii la ţară, cu bunicii, cu viaţa la colectiv, cu oamenii satului care preţuiau învăţătura, lumina cărţii opusă întunericului neştiinţei, şi deopotrivă cea care te propulsa în lumea largă, „înluminându‑te”, „muică s‑asculţi de mumă‑ta şi de tac‑tu/ şi să‑nveţi carte să n‑ajungi ca noi/ că vezi şi tu cum ne chinuim”, planul vieţii de şcolar, cu frica de examene, la Treapta I, II, când spunea bancuri politice „eu mai mult alor mei/ care erau speriaţi de turnători/ cum eram eu de Treapta I”, planul anilor tinereţii cu iubirile adolescentine, în inimă „era doldora de Dane Aline Cosmine Ane Mariane ...”, între care intervenea „cu câteva versuri”, apoi, cu imbricate planuri ale vieţii societăţii, cu detalii economice, politice, sociale, sugerate discret, în subtext, de diverse fapte, cuvinte.

Întarsiază meditaţii, constatări esenţializate, de înţelepciune existenţială, în versuri axiomatice, ca de monostihuri, elegiac uneori, „moartea e un artist pe care nu‑l interesează/ decât lucrările lui”, „frigul te face neînfricat/ iar întunericul invizibil”.

Paradoxal, deşi se încadrează unei forme moderne de „performance art”, a rezultat un poem fără stridenţe de limbaj şi raportări şoc care populează de regulă experimentele, un poem complex şi totodată discret, cu eleganţa stilului înalt, ai zice de modă clasică, dens, concentrat, cu dozaj perfect de tensiune ideatică şi emoţională, un poem care în totalitatea sa ni‑l mărturiseşte pe Robert Șerban în adevărul său interior, profund reflexiv, romantic meditativ. Este un poem tulburător prin sinceritate, afectivitate, fragilitate şi dârzenie deopotrivă faţă de neliniştile existenţiale, stări suferinde, dar măiestrit detensionate în stilul cunoscut al poetului, cu umor, ironie, autoironie, zeflemea, persiflare, punere în faţă a lucrului aparent banal, prozastic, deturnat imediat însă în germene simbolic, cu tehnica inserţiilor, a convertirii banalului în sensuri metafizice, cu reflecţii meditativ‑existenţiale.

 

[1] Robert Șerban, Poemul curcubeu: un experiment, Casa de pariuri literare, 2021