LECTURI PARALELE

Claudiu T. Arieşan
eseist, Timişoara

Poezia şi rosturile întemeierii culturale[1]

Dacă ar fi caracterizăm atitudinea esenţială a harnicei şi temeinicei scriitoare Ana Pop Sîrbu faţă de ingineria fină a propriei creaţii literare, cred că dorinţa de înnoire perpetuă este jalonul cel mai important de subliniat. Când onestă cronică sentimentală, când lirică profund cerebrală, când ciclu compact de poeme susţinute printr‑o idee centrală, când poezie atinsă de aripa metafizică a îngerului scriiturii, volumele domniei sale au nu doar personalităţi diferite, ci şi poveşti aparte, pe care autoarea le împărtăşeşte locvace cu apropiaţii, fie aceştia critici profesionişti sau cititori implicaţi în lectură. Iar când registrul liricii confesive sau analitic‑discursive i se pare deja monedă comună, recursul la proza poematică ori la profundele resurse ale epicului de substanţă sunt la fel de potrivite personalităţii sale multiforme, după cum au constatat, de pildă, interpreţii recentei compoziţii cu alură romanescă Ludovica (David Press Print, Timişoara, 2019).

Prin urmare, ni se pare potrivit să începem prin a evalua, identifica şi marca net elementele de noutate şi împrospătare din scriitura etalată de autoare în volumul recent intitulat Homeomerii. Formal, nu desprindem desfăşurări revoluţionare sau neobişnuite privind modul în care scrie, având în vedere grija aproape obsesivă pentru textualizarea calofilă şi finisarea deplină a producţiei sale literare dovedite cu prisosinţă în toate încercările de profil până în prezent. La fel, nu e nouă nici gratitudinea caldă declamată faţă de numeroşii interpreţi sau critici ai operelor anterioare, totdeauna măcar pomeniţi, dacă nu şi citaţi in extenso.

Un amănunt mai insolit, ce ne pune deja pe o cale hermeneutică potrivită, este însă micul glosar lămuritor din Addenda, explicitând termeni culturali mai aparte sau oferind repere ale unor locuri şi personalităţi cu recurenţă în paginile cărţii: aheu, Efes, Magnesia, Circe, Potideea, Kheops, Hecuba delimitează clar, inter alia, un spaţiu al Antichităţii inspiratoare, de adâncă substanţă nu doar comemorativă cultural, ci şi de izvor peren al valorilor autentice, consacrate prin milenii întregi de exerciţii intelective şi virtuozităţi culturale ale omenirii de atunci încoace. Spun asta, fiindcă termeni (mai) moderni ̶ precum apolinic, morbidezza, „razele Remington” ̶ nu se bucură de aceleaşi lămuriri didactice de dicţionar, iar prezenţa unui armonios hemistih în limba latină „quid agis dulcissime rerum”, contribuie la crearea unei atmosfere de reverenţă asumată faţă de valorile clasice şi clasicizate.

Dincolo de prezenţa temperată şi elevat pedagogică a Anei Pop Sîrbu şi de distincţia atitudinilor sale umane, creatoarea bănăţeană cu rădăcini afirmat ardeleneşti stăpâneşte în scrisul său limpid nu doar lapidaritatea diamantină a creaţiilor tradiţionale din sfera străvechimii orientale şi greco‑latine, ci şi o determinare aparte de a transfera cotidianul prozaic în registrul reveriei şi, reciproc, de a forţa marginile visătoriei până la ruperea zăgazurilor contingente, respectiv la amestecul definitiv al esenţelor celor două lumi aparent ireconciliabile.

Şi dacă tot am pomenit de acribia filologică a profesoarei timişorene atât de atente cu destinele poemelor sale, să remarcăm calitatea constantă a versatilităţii sale în exprimare, ca în gnomicul poemation (unul din favoritele mele din acest volum) cu aer de haiku bine rostuit ce poate fi oricând despicat în sensuri ontologice:

„Scrisul meu grăbeşte paşii./ Îmi atinge linia vieţii.// Mi‑o spală de întuneric.// Înaintează.// E fratele meu blând”.

Multum in parvo, ar zice un exeget latin deprins cu versurile sapienţiale şi limpede construite, în care ritmul interior face mai mult decât rima, iar gândul bate oricând acţiunea. Notabilă aici şi nuanţa franciscană de coeziune între făpturi şi Creator, între oameni şi vieţuitoare, ce personifică nobilul meşteşug al scrierii într‑un partener de viaţă spirituală, ba chiar într‑o rudă fidelă („frate blând” memorabilă formulă!), cum puţine se arată în realitatea coexistenţei de familie.

Ca o sinteză de parcurs, în ce priveşte registrul stilistic din prezenta culegere cu patru părţi distincte, găsim în ea, risipite cu generozitate, o seamă de versuri sobre, forjate meticulos cu unelte şi abilităţi clasice

(„Expertă în litere/ Și în întâmplări.// De trei ori l‑am citit pe Homer,/ Dar niciodată pe Herodot.// Numai îndoiala/ Aşterne lucrurile uitate/ În faţa drumului”)

apoi nu puţine şi nici de neglijat nuanţe moderniste

(„E încă vară. Inima bate/ Și alunecă spre ea însăşi.// Las spaţiu între ea/ Și celelalte părţi ale corpului.// Toate stările,/ Întinse pe zeci de ani,/ Se dau la o parte/ Aproape intacte”)

şi calibrări retorice de calitate

(„Fluxul şi refluxul se evaporau./ Cruzimea era metodică./ Un alt fel de absenţă,// Ascunsă bine pe harta mea./ Dormeam. Somnul era albastru/ Ca mişcarea câmpului magnetic,// Când mi‑am aşezat vechea fotografie/ Pe piept.”),

în final un stil cuceritor ce devoalează caracterul auctorial puternic, ancorat într‑o realitate uşor onirică, uşor fantasmatică, dar mereu decodabilă în articulaţiile ei referenţiale. Însă, mai presus de toate, simţim vibraţia unui talent incontestabil şi a unui umanism ce scapă mai mereu din ispitirile patetismului, elemente ce contează în retorta criticului, până la urmă, mai mult decât toate celelalte aspecte luate în devălmăşie.

Ca latinist, m‑au bucurat numeroasele trimiteri clasiciste şi aluziile etimologice referitoare la numeroşi termeni culturali şi civilizatorii, semnalând nu doar măiestrie, pricepere, exerciţiu ci şi buna adaptare la obiect, mai ales în cel de‑al patrulea volet al constructului poetic, intitulat sugestiv O Iliada, în rezumat, din care putem reţine Drumul:

„Tomurile foşnesc în lume./ Este un dialog dintre frig şi neant./ Urcă, tot urcă în beznă,// Undeva, în lupta/ De la Potideea.// Un straşnic Socrate,/ Timid şi subţire.// O Iliada, în rezumat.// Înaintează.// E toamnă.// Astrele sunt descumpănite. Drumul este acelaşi”.

Cartea pare a marca în viziunea scriitoarei noastre, la dimensiunile Universului însuşi, limita noematică dintre haosul informal şi ordinea cosmotică, dintre increat şi „producţia” de viaţă, fapte şi duh, la care sunt chemaţi toţi oamenii, dar mai ales mânuitorii de condei şi cultură, ale căror roade finite devin „nepoate” legitime ale Creatorului, creaţii ale celor creaţi la rându‑le.

Atunci când îl evoca pe fantastul Macedonski în Metamorfozele poeziei, Nicolae Manolescu vorbea inspirat despre două personaje polare unite sub acelaşi înveliş de carne şi duh, despre un creator dedicat ce „voind să schimbe poezia, trebuie să se schimbe mai întâi pe el însuşi” ̶ printr‑o acerbă „împotrivire faţă de atracţia pentru vechi care sălăşluieşte în el”, îndreptându‑şi atenţia către noile resurse ale lirismului, ca în frumoasa imagine a zeului roman Janus (patron al porţilor, ce a dat şi numele lunii ianuarie) cel cu două chipuri dispuse simetric spre trecut şi viitor. Amestecul de anacreontic şi pindaric, de romantism şi simbolism sălăşluieşte domol şi paşnic în fibra scrierilor doamnei Ana Pop Sîrbu, ce redescoperă mereu şi mereu literatura/ poeticitatea ca atitudine superioară în faţa vieţii, ca modalitate de evadare de sub presiunile contingentului, ca mângâiere supremă în deziluzii şi recriminări, ca forţă spirituală comparabilă, cum spunea Abatele Henri Bremond, doar cu poezia pură ce îngemănează fiorul liric cu rugăciunea de obşte.

Estetismul rafinat al efortului său cultural înfloreşte din preaplinul unui suflet generos şi din veridicitatea trăirilor ce formatează discursul literar, identificat cu propriul parcurs existenţial rotunjit în moduri spiritualizate.

[1] Ana Pop Sîrbu, Homeomerii, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2021, 115 p.